Oarecum surprinzătoare Decameronice-le lui Horia Bădescu. Mai ales dacă ne raportăm la ieşirile sale în lume din ultimele decenii. Convins că „Puterea şi datoria poeziei este de a-i da omului mai mult decât îi oferă simpla lui existenţă. […] Căci poezia nu este doar o chestiune de limbaj, ci şi, şi mai ales, un mod … Continuă să citești De-cadenţe
În urmă cu mulți ani, în 2002, Stelian Tănase a publicat una dintre cele mai interesante cărți apărute în anii tranziției: Acasă se vorbește în șoaptă. Un jurnal al său din ultimii ani ai comunismului purtând la capătul fiecărei zile și documentele din ziua respectivă, care îl vizau, așa cum au fost ele înregistrate în … Continuă să citești POEZIA ÎN COTIDIAN
Cristian Bădiliţă a recuperat unul dintre Caietele legendarului Jurnal al lui Mircea Eliade. Povestea este reconstituită cu har romanesc la începutul recentei ediţii de la editura Tracus Arte. Rezumând: în 1996, hotărând să vândă apartamentul din Paris, Christinel Eliade se adresează, pentru eliberarea spaţiului, unui domn Bordeianu, care se ocupa de apartament, şi lui Paul … Continuă să citești JURNALUL OMULUI DE LA RĂSĂRIT
Cu o „artă poetică” neobişnuită, purtând titlul Sfârşit de carte, se încheie volumul Executare silită de Ion Cocora; şi versurile privesc nu atât modul de constituire a poeziei, cât felul în care ea, în cazul de faţă, este receptată. „Sunt fericit dar resemnat am mai scris o carte”, începe autorul, continuând lucid şi autoironic: „pot … Continuă să citești VIAŢĂ DE POET
Dacă ar exista o Carte a recordurilor în literele româneşti, în fruntea editorilor considerăm că s-ar putea înscrie Niculae Gheran. Ediţia critică a operelor lui Liviu Rebreanu la care s-a ostenit peste cinci decenii rămîne o realizare nedepăşită, model de competenţă, tenacitate, devotată dăruire în circumstanţe epocale deloc favorabile care-i sporesc meritul. Însoţindu-şi anevoioasa derulare … Continuă să citești REBREANU ÎN MONUMENT
Scriind de-a lungul anilor despre cărţile poetului Adrian Popescu, am încercat mai multe schiţe de portret, de fiecare dată oprindu-mă la ceea ce se putea vedea cu ochiul liber (şi am reţinut în jumătatea de veac de când ne cunoaştem, din vremea Echinox-ului prim – „Eram tineri, ziua era lungă”), dar şi la ceea ce … Continuă să citești ADRIAN POPESCU, SCRIITORUL ÎN CETATE
Liviu Ioan Stoiciu este precum un atlet care, după ce a performat în probele de sprint, s-a hotărât să încerce marea cu degetul şi la nivelul probelor de fond. S-a apucat de romane grele (la propriu şi la figurat), dense, nu foarte răsfăţate de critica literară, poate şi din cauza respectului, consolidat în timp, al … Continuă să citești AUTORUL ŞI EGO-URILE SALE
S-a spus, cu dreptate, că în literatura română contemporană, la pragul anului 1989, au existat puține romane „de sertar”. Editurile, după Revoluție, nu au avut la dispoziție multe asemenea manuscrise, din motivul că autorii noștri nu prea le scriseseră. Soluția de rezistență literară aleasă de majoritatea romancierilor autohtoni, în condițiile unui regim totalitar nereformabil, fusese … Continuă să citești În stațiune
Credem a nu greși socotindu-l pe Barbu Cioculescu drept ultimul mohican al scrisului nostru interbelic. Cu atît mai mult cu cît autorul însuși, intrînd în acest moment într-un felice nonageriat, se admite astfel, nu fără nuanțări de-o gingașă autoironie, în care se pot răsfrînge umorile deopotrivă ale unei satisfacții și ale unei resignări: „A fi … Continuă să citești Ultimul mohican
O carte foarte frumoasă, ca obiect, este Amintiri din rai de Emil Brumaru, ilustrată fastuos de Răzvan Luscov și numărând, după cum se arată în subtitlu, „55 de poezii inedite”. Distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Poezie, ea promitea o lectură de zile mari; numai că așteptările criticului nu s-au văzut satisfăcute de versurile propriu-zise, … Continuă să citești Firimituri
Moartea lui Stalin, survenită în 1953, a adus, explicabil, primele semne de “dezgheţ” ale vieţii culturale româneşti. Greu suportabilul blocaj dogmatic, impus de regimul aservit Kremlinului, înfăţişa primele sale fisuri. În chiar mediul unor oameni de litere acceptaţi de autorităţi care cereau, în primă instanţă, reorganizarea conducerii Uniunii Scriitorilor, începînd cu excluderea din acest for … Continuă să citești O „conferinţă secretă”
Mircea Zaciu remarca încă de la început în cărţile criticului literar Mircea Tomuş reîntoarcerea fermă la text, adică grija de a nu se lăsa în voia unor instrumente la modă care să descopere „intenţionalităţi imaginare”. Scrutarea din interior a marilor cărţi e în măsură să furnizeze surprize, să dezvăluie taine, să reveleze desenul ascuns în … Continuă să citești Reîntoarcerea la text
Nu este deloc o treabă simplă să te înhami la scrierea unui roman de aproape 600 de pagini, a cărui acțiune se petrece în Valahia începutului de secol al XIX-lea. Mai ales dacă ești doar la a treia carte, într-o vreme în care până și unii critici literari ajung să mărturisească public că nu citesc … Continuă să citești Parfum de secol XIX
Cu Solenoid, Mircea Cărtărescu iese din nou „la lumina” propriei originalități și a unei creativități neobișnuite, după ce volumul doi din Orbitorcăzuse în redundanță, iar următorul, cel care încheia trilogia, opera o schimbare nefericită în stilul prozatorului. Dacă e adevărat că în fața fiecărei cărți noi scriitorul (mai ales cel consacrat) are temeri de începător … Continuă să citești Ratatul ales
În pofida titlului subiectiv, care ar putea trezi așteptarea unor evocări mai curînd de ordinul experienței afective, cartea regretatului Petru Poantă e în principal altceva: o pledoarie, fie și discretă, însă tenace, cu o foarte bogată ilustrare factologică, în favoarea Clujului în calitate de important centru cultural românesc. Așadar o scriere în siajul militant al … Continuă să citești Petru Poantă față cu Clujul
Reiau titlul cronicii mele la Dinspre Sud-Est, cartea lui Mircea Muthu apărută în 1999, căci consună monumentalei proaspete apariţii care rotunjeşte – fără a o închide, însă – cercetarea de o viaţă a profesorului clujean. Spuneam la lansarea cărţii că, în faţa unei întreprinderi atât de vast şi academic documentate, comentatorul se află oarecum în … Continuă să citești Recuperarea lui „între” sau despre interval
Puțini prozatori români de azi se pot măsura cu Radu Țuculescu la capitolul har de a spune povesti. Departe de tumultul vieții publice și, de aceea, de (prea) multe ori uitat atunci când vine vorba de bilanțuri literare anuale sau de sinteze generaționiste, prozatorul apare de nicăieri la intervale de timp mai mici sau mai … Continuă să citești Weekend la Luna de Jos
T. Tihan ne-a dăruit recent prima biografie dedicată lui Perpessicius, prinţ al criticii, cronicar generos şi longeviv, cărturar, editor, personalitate excepţională a interbelicului (Viaţa lui Perpessicius, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2016). În conştiinţa selectivă a posterităţii, Perpessicius (1891-1971) nu rămâne atât prin poezie, prin proiectele lui epice, nici prin bogata sa foiletonistică critică, ci prin osârdia … Continuă să citești Perpessicius în monografie
Poezia lui Ion Cocora mi-a atras atenţia o dată cu cele două volume de versuri apărute după o lungă absenţă/aţipire a poetului (căci primplanul îl ocupa cronicarul dramatic, Privitor ca la teatru): Ar mai fi de trăit, 2003, şi Oda Caligrafului sau Ficţiunile artistului la maturitate, 2004 (acesta din urmă, reluare, cu modificări ample, a … Continuă să citești Poemele singurătăţii
Micelii solare reprezintă o călătorie în douăzeci de etape iniţiatice având ca ţintă revelarea consistenţei de altă natură a fiinţei umane, care-i permite autoarei, după un periplu cultural răvăşitor, să postuleze că existenţa nu-i numai chimie şi, chiar mai mult, cu o disimulare admirabilă, să ne conducă încet spre convingerea copleşitor răsturnată că ea reprezintă … Continuă să citești Poezia eseului
De la romantici, și mai abitir de la moderniști încoace, știm că „în orice lucru doarme visând neîntrerupt un cântec”, și este dat poetului să-l descopere. Iar „lucrul” devine din ce în ce mai mult, pe măsură ce ne apropiem și apoi depășim modernismul, o prezență în sine, pe măsură ce „cântecul” se estompează. După … Continuă să citești SFUMATO
Se scrie multă poezie autohtonă (nu neapărat și autohtonistă) în prezentul nostru literar, iar receptarea critică se dovedește prea adesea fragmentară, dacă nu chiar lacunară. Săptămânalele culturale, câte au mai rămas, rulează un număr relativ mic de autori (o excepție fericită: România literară, unde este o echipă întreagă de critici); și chiar în cazul norocoșilor … Continuă să citești POEȚI DE AZI
Despre arta fricii şi bijuteria autodistrugerii scrie Ioan Es. Pop într-o admirabilă şi neliniştitoare carte intitulată chiar Arta fricii (Editura Charmides, 2016), programatică într-un anume fel pentru că, iată, alături de alte cîteva volume ale unor poeți de diverse vîrste (iar Șerban Foarţă nu e deloc întîmplător evocat într-un poem precum ficatul e o carte … Continuă să citești Mielul pus în cuptorul fricii
Deşi a trecut mai mult de o jumătate de veac de când îi ascultam cursurile-spectacol de teorie literară, tot nu pot citi impersonalizat cărţile Profesorului Ion Vlad, adică amuţind vocea inconfundabilă, răsunător-modulată, pictural-sculpturală, în stare să corporalizeze idei şi să ţină ca sub hipnoză o sală cu două sute de balici (studenţi în anul întâi), … Continuă să citești Corporalizând idei