Dintre scriitorii generației ‘60, Augustin Buzura a fost (va trebui, vai!, să folosim de acum verbul la trecut) cel care, alături de Marin Sorescu, ilustrează un paradox. E vorba de mari scriitori cu o operă foarte importantă în anii ceaușismului pentru critica literară, pentru breaslă și pentru marele public, recunoscută totuși prea puțin, ca atare, în anii libertății postrevoluționare.
La Buzura paradoxul e dramatic fiindcă romanele lui ample și dense, sinuoase și în fond dificile la lectură, erau devorate, înainte de 1990, de zeci de mii de cititori în căutarea disperată a unor adevăruri istorice, sociale și politice despre epoca de atunci. După Revoluție, zecile de mii de admiratori s-au făcut mii, apoi sute, mai degrabă nostalgici după vremea în care literatura însemna „ceva”. Sorescu are un poem de-a dreptul dureros, dacă îl citim în această cheie, cu un maratonist ce aleargă kilometru după kilometru și, când în fine ajunge pe pista stadionului unde cursa lui se va încheia, în loc să fie aplaudat frenetic de spectatorii pentru care își forțase limitele, se vede huiduit de aceștia. Și Sorescu, la jumătatea anilor ‘90, și Buzura, acum, și-au sfârșit traiectoria existențială oarecum neîmpăcați, după ce au experimentat pe viu răsturnarea de regim și de societate, reducerea până la insignifiant a rolului social al artistului, învrăjbirea politică generală și scriitoricească, dificultatea în a scrie altfel și altceva decât în anii dictaturii.
După ce, în anii cenzurii și ai controlului partinic, prozatorul maramureșean se lupta cu instanțe exterioare și cu foruri înalte pentru a-și publica romanele, în perioada aceasta lungă, pentru el, de un sfert de veac și mai bine Buzura a dus o luptă ascunsă și dramatică: aceea cu el însuși. El a trebuit să scrie pentru noi generații de cititori, născuți după ce regimul lui Ceaușescu căzuse, copiii celor care făceau cozi la librării pentru romanele lui Preda și Buzura… Iar pe cititorii de azi nu i-a prea mai interesat nici Ceaușescu, nici rezistența împotriva lui, nici colectivizarea, nici tragedia țărănimii colectivizate cu forța, nici închisorile politice, nici deținuții din ele, nici greva din Valea Jiului, nici minerii-eroi de atunci, compromiși de urmașii lor de la „mineriade”; nici maratonul antitotalitar, nici maratonistul.
Îți trebuie o mare forță morală, ca scriitor, să reziști unei asemenea mutații socio-culturale, survenită după o schimbare istorică de regim (generația lui Buzura a „prins”, pe lângă al doilea război mondial, instalarea comunismului în România și căderea comunismului în Europa de Est – trei procese istorice la propriu și la figurat zguduitoare). Marele romancier a avut-o, rezistând îndârjit în propriul său mod de a scrie, nerenunțând la obsesiile lui psiho-morale, scriind așa, și nu altfel, greoi, și nu ușurel, pe dinăuntrul unor experiențe de viață, nu pe dinafara lor, fără înflorituri, fără efecte de stil, într-o continuă confruntare cu paginile albe ce trebuie să se înnegrească de substanța unor vieți și a unor epoci. Scriitorului nu i-a priit expunerea tranzitivă a faptelor pe care a încercat-o în publicistică; Buzura cel adevărat și impresionant rămâne cel din romane, masive, greoaie la lectură, edificii cu o construcție epică laborioasă, probe dificile de răbdare, de atenție, de empatie într-un timp în care privirea cititorului fuge în toate părțile.
Dacă de omul Augustin Buzura ne-am despărțit acum, de marele romancier cu același nume vom rămâne mereu legați, într-un fel sau altul, atât pentru valoarea intrinsecă a operei sale, cât și pentru că el a fost și rămâne parte: a formării noastre intelectuale și a formației noastre literare.