O carte foarte frumoasă, ca obiect, este Amintiri din rai de Emil Brumaru, ilustrată fastuos de Răzvan Luscov și numărând, după cum se arată în subtitlu, „55 de poezii inedite”. Distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Poezie, ea promitea o lectură de zile mari; numai că așteptările criticului nu s-au văzut satisfăcute de versurile propriu-zise, oricât de generos paginate și editate acestea.
Comparația cu volumul anterior de poezie al lui Brumaru, Rezervația de îngeri (2013), este net în defavoarea celui de față, care pare a aduna, cu vădită greutate, firimituri dintr-o perioadă lirică mai fastă. Rezervația… reușea performanța condensării imaginarului poetic într-o lume aparte, cu reguli proprii, cu două personaje (un bărbat regăsindu-se în vocea lirică și o femeie, mult mai tânără, cu care făcea pereche) într-o atmosferă de basm infiltrată de obsesionalul erotic al lui Brumaru. Câteva poezii din Amintiri… sunt îndatorate acelei atmosfere, însă fără a mai face corp comun și a intra într-o suită. Ele sunt, chiar și așa, cele mai bune din sumar.
Iată, de pildă, chiar textul ce dă titlul volumului, în care cuplul își face de cap printr-un peisaj cu o cromatică insolită și violentă, ca la Gauguin: „Ții minte? -n rai creșteau dovleci albaștri,/ Știuleții aveau boabe de argint,/ Iar eu tot încercam, blând, să te mint/ Că roua-n iarb-un soare orb o paște,/ Și ne jucam printre copaci de-a prinsa/ Și de-a ascunsa-n scorburi și-n stupi plini/ De mierea-n zori culeasă de albini/ Ce au și trântori și-o regină-ntr-însa,/ Apoi ne odihneam fierbinți sub frunze/ Late și moi și ne-ncâlceam în vrejuri,/ Momiți de-o mie și-una de prilejuri/ Să ne iubim, cu trupurile unse/ de tainele cele mai nepătrunse,/ C-o bidinea muiată-n curcubeul/ Pe care-anume ni-l iscase Dumnezeul…”.
Poema își pierde ritmul la sfârșit, dar ea rămâne ilustrativă tematic. Raiul e aici un ținut autohtonizat, cu știuleți de porumb și dovleci, cu stupi și iarbă înrourată, cu scorburi de copaci printre care amorezii se joacă „de-a ascunsa” și „de-a prinsa”, iar în acest eden cvasi-folcloric căruia poetul îi schimbă culorile cuplul se iubește fizic într-o încâlceală de vrejuri ea însăși erotizantă. Frunzele sunt late și moi, ocrotind amorul omenesc-paradisiac. Toată natura aceasta înțelegătoare și intrând într-o relație de intimitate cu personajele stă sub un curcubeu făcut „anume” de „Dumnezeul” câtuși de puțin pedepsitor al păcatului. Iubirea pare a avea un teren de desfășurare nelimitat și o durată dilatată la infinit.
Cu totul altfel se pun accentele într-un poem, de trei strofe și fără titlu, care începe la o temperatură mai înaltă pentru a se încheia deodată cu sfârșitul basmului erotic. Firul de iarbă e „fierbinte”, roua începe „să fiarbă”: „Cât de fierbinte e firul de iarbă!/ Ne uitam cum roua începuse să fiarbă/ În lumina de după-amiază,/ Difuză ca un atotpretutindeni înger de groază.// Clocotea pe firul subțire,/ Fumega, roua ne intra în plămâni,/ Nu mai puteam fi stăpâni/ Pe noi, fugeam în neștire.// Și deodată nu mai înțelegeam/ Ce vorbeam, ce strigam,/ Se lăsase amurgul cumplit/ Al unui sfârșit…”.
Dinamica versurilor este acum una tensionată și de o tensiune ce crește insuportabil și totodată „palpabil”. Așternutul de frunze și iarbă al îndrăgostiților, natura ocrotitoare plină de ascunzișuri dulci clocotesc acum într-un amurg expresionist și vor intra în combustia sfârșitului. Nu am idee dacă Brumaru a văzut Melancolia lui Lars von Trier și dacă viziunea sa poetică a fost marcată sau nu de climaxul din această capodoperă cinematografică. Cert este că paradisul lui liric și-a schimbat semnul, devenind un infern.
Este un exemplu al unei laturi mai puțin evidente în creația lui Brumaru: o linie dramatică, dacă nu tragică, destul de rar figurată prin imagini mai sumbre. Poetul fiind un solar retras în adăposturi umbroase și pline de obiecte familiare, care-i excită imaginația și îi încarcă rememorările nostalgice, asemenea reprize furtunoase ori secvențe apocaliptice sunt relativ rare. Cu atât mai prețioasă este inedita de mai sus, în care edenul devine, la rândul său, o amintire. De raiul lui Brumaru, în care roua „fumegă” și îndrăgostiții fug „în neștire”, se va alege praful. Chiar și într-un asemenea volum de „strânsură”, gheara leului se vede: poezia e de mare expresivitate.
Din păcate, nu același lucru se poate spune despre multe, prea multe texte din carte ce intră în categoria rebuturilor lirice. Primele două poezii sunt rău scrise și filozofante într-un mod trudnic-școlăresc. Rugăciune coboară ștacheta foarte jos: „Cum ne ducem, Doamne!? Unde, unde?/ E un glas ce ne-ar putea răspunde?/ Și chiar dacă ne-ar spune, -am înțelege?/ Drumurile se-ncâlcesc în suflet/ Și nu-i nimeni nodul să-l dezlege,/ Bine strâns. Și nici eu nu mă încumet…”. Dar și mai modestă se va dovedi următoarea, Îmbătrânim de dragul morții…, ce pare scrisă cândva în secolul 19 la un pension de fete sau la o școală de ofițeri cogitând metafizic: „Îmbătrânim de dragul morții?/ Vrem să privim, deși-i târziu,/ Cum sunt canaturile porții/ Prin care trece tot ce-i viu?// Pășim prea repede? Ne-nghesuim?/ Poate ne-așteaptă bucuria grea/ Ca, în sfârșit, s-aflăm, să știm/ Unde murim? De ce murim,/ Când să-nțelegem ce-i cu noi am început abia?”. Inconfundabilul Brumaru e, practic, de nerecunoscut aici.
De o anumită vioiciune, însă fără substanță poetică, sunt, în fine, poeziile ce ilustrează – involuntar – categoria ocazionalelor. Poeții mari scriu texte fără pretenții artistice, în care se joacă în versuri (un exemplu eminescian ar fi Cristalografie: „Când aduce blonda Liză/ Socoteala unei vedre,/ Universul cristaliză/ Hexacontetraedre.”), dar ei nu le așează în vecinătatea și în rangul poemelor esențiale, care structurează o carte de poezie și dimensionează un autor liric. Brumaru amestecă poezii puternice cu texte oarecare, iar în Amintiri din rai, suma celor din urmă e îngrijorător de mare. Îngrijorarea e legată tocmai de lipsa unui discernământ (auto)critic la un mare poet român contemporan. În Soare oprit, versificarea lui este deopotrivă șchioapă și inconsistentă. Cu cât se folosesc termeni dintr-o arie simbolică înalt-solemnă (soare, rază, lumină, carne, trup, veșminte, dragoste, ruină), cu atât efectul e de platitudine lirică: „Mă-nțepeneam ca raza unui soare/ Nemișcător în carnea ta/ Tăiată-anume și mirositoare/ Spre a-mi primi lumina și-a mi-o înfierbânta.// Totul a ars, veșminte, trupuri, iată,/ Jur-împrejur e o ruină!/ Să fie dragostea de vină/ Sau noi? Dar asta nu vom ști-o niciodată…”.
La fel de slabe, dar într-un registru ludic, sunt alte compuneri lirice în care mai importantă ca orice pare să fie rima. O Constatare de cowboy distonează cu poemele de greutate, fiind de o vulgaritate mediocră, iar nu pregnantă: „Toată viața e un canci/ Printre vaci, într-un vechi ranch!/ Vine moartea cu lassoul/ Și ne-nhață libidoul/ De rămânem pe sub cruci/ Singuri cuci!”. Uimire, apoi, translată și pe coperta a patra a cărții, ca o ars poetica, e o artă poetică tare nefericită. Încă o dată, semnătura unui poet atât de original ca Brumaru este de nerecunoscut aici. Abundența semnelor de exclamare, confuzia între textul definitoriu (de pus pe copertă) și cel ocazional, uimirea prost jucată a eului liric și incapacitatea de expresie a autorului fac împreună următorul product: „Mă mir mereu cum poeții/ Pot scrie în timpul vieții!/ După ce mor e altceva,/ Au liniște, poate scrie oricine ce vrea!/ Nu-i presează, nu-i tulbură nimeni/ La suflet, la minte, la inemi,/ Nu-s enervați de facturi, de-ntreținere,/ De femeile coapte sau de alea prea tinere,/ Tot să fii mort!/ Veșnicia-i cel mai complet sport!!!/ Îți dezvoltă ideile, celulele, viermii/ Și-n frigul sub zero al iernii…”.
Poetul nostru fiind totuși mai viu decât texte de o asemenea factură, nu-mi rămâne decât să aștept următoarea carte de poezie veritabilă semnată Brumaru. Amintiri din rai nu este una care să-l onoreze.
Emil Brumaru, Amintiri din rai, 55 de poezii inedite, cu ilustrații de Răzvan Luscov, Editura Humanitas, București, 2016, 96 pag.