La iniţiativa Editurii Polirom, careia îi aduc aici cuvenitele mele mulţumiri, se pregăteşte o nouă ediţie a poeziilor lui Borges, îmbogăţită cu peste cincizeci de piese, selectate spre adaos din toate volumele scriitorului. Ele nu se deosebesc prin urmare cu nimic, ca tematică şi factură stilistică, de poemele apărute în volumul din 2005, din seria de literatură universală coordonată pe atunci de poeta Denisa Comănescu.
În mica selecţie de faţă apar astfel câteva embleme şi metafore pe care – cum scrie însuşi Borges – „cititorul resemnat al poemelor (sale) le poate prevedea cu uşurinţă”. Sunt metaforele primordiale, acele câteva (puţine) care-i definesc universul în faza maturităţii depline, când renunţă la iluzoria libertate a asociaţiilor surprinzătoare şi la „obligaţia superfluă de a fi modern”. Lipsindu-se de trucuri şi de invenţii insolite, în care vede nişte meteoriţi de scurtă durată, cultivă în schimb metaforele memorabile, cele arhetipale, cu rădăcini în tradiţie, cum ar fi, bunăoară, viaţa ca râu heraclitian, ca urzeală, fir, vis, răsfrângere în oglindă, miraj. Îşi fac loc tot mai des, ocupând întreg spaţiul poemelor, simbolurile esenţiale, verificate prin proba de foc a timpului: clepsidra, labirintul, spada, biblioteca, la care se adaugă bătrâneţea şi orbirea, aceasta din urmă tratată fie în descendenţă mitică (Oedip), fie literară (Homer, Milton). „Profită” din plin de avantajul oferit de orbirea progresivă, care îl absolvă de povara de a înregistra dezordinea lumii şi îl fereşte salutar de seducţia noutăţii. Poate reveni astfel la acele lucruri (figuri sau cărţi) fixate în memoria tuturor.
Prezentare şi traducere de Andrei Ionescu
Clepsidra
De miere-i, nu de apă, cea din urmă-a
clpesidrei picătură. Strălucind
o vom vedea, apoi pierind în beznă.
În ea se concentrează bucuria
de Domnul hărăzită lui Adam:
puterea de-a-nţelege universul
şi al iubirii duh pentru aproape,
şi binecuvântata clipă-n care
Vergiliu nimerit-a hexametrul,
şi în tărie neaua delicată,
atingerea înfiorată-a cărţii
râvnite de pe raftul înţesat,
şi-n bătălie lama rece-a spadei,
desţelenita mare-a Engliterrei,
şi clipa când vei auzi acordul
multaşteptat, şi-aducerea aminte,
odinioară vie, azi pierdută,
şi clipa-n care visul se destramă.
On his blindess
Nevrednic sunt de astre şi de zborul
brăzdat pe cer de pasăre, secret,
anevoios, năstruşnic alfabet.
De-i prind urzeala, -ntrezăresc covorul.
Treptat în umbră forma-i vagă pierde
ochi ager ieri, ce-i astăzi obosit,
de roşu trandafir abia ghicit
în asfinţit de violet şi verde.
Dar nu-s defel nevrednic de O mie
de fermecate nopţi şi încă una,
ce-n umbra mea întinse zări deschid,
şi nici de Whitman, care a numit,
precum Adam, tot ce-argintează luna.
Sub raza ei iubirea reînvie.
Privighetorii
În care ceas de noapte-al Engliterrei
ori tainic ceas de Rin necontenit,
ce noaptea de pierdute nopţi străbate,
la-al meu neştiutor auz ajuns-a
greu de mitologii măiestru-ţi tril,
o, a persanilor privighetoare
şi-a lui Vergiliu? Cred că niciodată
eu nu te-am ascultat, dar pe vecie
viaţa mea-i de-a ta nedespărţită.
Un duh rătăcitor îţi e simbol
în cartea de enigme. Iar Marino
te-a botezat sirenă a pădurii.
Cânţi iscusit într-a Julietei noapte
şi-n încâlcita pagină latină.
Cântarea ţi-o înalţi în pinii falnici
de pe meleag german cu tril iudaic
de Heine modelat, când trist, când vesel,
iar Keats ţi-a-nveşnicit duiosul viers.
Alese nume câte ţi-au fost date
spre-a-ţi lăuda cântarea nentrecută
încearcă vrednicia să-ţi vestească,
privighetoare-a umbrei. Agareanul,
cuprins de încântare, te-a visat
cu pieptul săgetat de spinii rozei
pe care sângele o înroşteşte
în clipa de pe urmă. Fără preget
urzesc în asfinţit acest poem,
privighetoare-a ţărmului şi-a mării,
ce-n amintire,-n cuget şi-n legendă
te mistui de iubire, mori cântând.
Îngerul
Dă, Doamne, omului să nu fie nevrednic
de Îngerul care-l păzeşte cu spada
de când l-a zămislit acea Iubire
ce mişcă soarele şi stelele
până în Ziua de Apoi în care se va auzi
sunet de trâmbiţă.
Să nu fie târât prin lupanare,
nici prin palate înălţate de trufie,
nici prin tavernele necumpătării.
Să nu se coboare la milogeli,
nici la văicăreli înjositoare,
nici la nădejdi nesăbuite,
nici la măruntele tertipuri ale fricii,
nici la prefăcătoria histrionului.
Celălalt îl priveşte.
Fă-l să-şi aducă aminte
că niciodată nu va fi singur.
La lumina zilei sau în umbră,
necontenita oglindă e un martor nedespărţit.
Dă-mi, Doamne, puterea
ca la capătul zilelor mele pe Pământ
să nu ajung nevrednic de Îngerul meu.
Neguri
Cirezi pâcloase rătăcind în zare
aştern pe culmi mari petice de umbre
şi le-nfăşoară în veşminte sumbre.
Sunt neguri scămoşate şi bizare.
A contemplat şi Shakespeare un balaur
în chip de nor, ori invers, în cuvinte
ce-l fac să strălucească. Se aprinde
şi îl vedem şi-acum: un nor de aur.
Sunt negurile-o vagă arhitectură
de pur hazard? Ori El, cu bună ştire,
având a săvârşi a lui zidire,
din lâna lor urzeala-şi ţese-obscură?
Te uiţi la neguri ca la o minune,
de parcă nu sunt tot deşertăciune.
Einar Tambarskelver
Heimskringala I, 117
Odin, Thor roşcovan, Hristosul Alb …
N-au importanţă numele şi zeii.
O datorie ai: să fii viteaz.
Einar a fost, dur comandant de oşti.
El cel dintâi arcaş norveg era
şi nentrecut în mânuirea spadei
albastre şi la cârma navei. Peste vremi
o vorbă s-a păstrat în florilegii
pe care-a spus-o el în toiul luptei
pe mare. Bătălia e pierdută.
Tribordu-i sfărâmat la abordaj,
un săgetar vrăjmaş îi rupe arcul.
Atuncea regele-l întreabă ce s-a rupt
cu pocnet surd, iar Einar Tambarskelver
rosteşte: Rege, ţara-n mâna ta.
Povestea, peste veacuri, în Islanda
ni s-a păstrat. Eu o transcriu acum,
departe de-acel ţărm şi-acea tărie.
Dor de prezent
În clipa aceea bărbatul şi-a spus:
O, ce n-aş da pe fericirea
de-a fi cu tine-alături în Islanda
sub bolta-n veci încremenitei zile
şi de-a împărtăşi cu tine clipa,
aşa cum te împărtăşeşti din muzică
sau din dulceaţa unui fruct.
Şi chiar în acea clipă
bărbatul se trezi cu ea alături în Islanda.
The closters
Tocmai din regatul Franţei
au fost aduse sticlăria şi piatra
ca să se ridice pe insula Manhattan
aceste galerii arcuite.
Nu sunt apocrife.
Sunt monumentele fidele ale unei nostalgii.
Un glas american ne spune
să plătim cât ne lasă inima,
fiindcă această alcătuire e iluzorie,
iar banii puşi în cutia milelor de mâna noastră
se vor preface în ţechini sau în fum.
Această abaţie este mai uimitoare
decât piramida din Gizeh
sau decât labirintul din Knossos,
fiindcă e de asemenea un vis.
Auzim şipotul fântânii,
dar această fântână e fântâna din Curtea Portocalilor
sau cea din cântarea Der Astra.
Auzim glasuri rostind limpede cuvinte latineşti,
dar aceste glasuri au răsunat în Aquitania
când se apropia Islamul.
Vedem pe tapiserii
învierea şi moartea
osânditei şi albei licorne,
fiindcă timpul acestui loc
nu ascultă de nicio rânduială.
Laurii pe care-i răsădesc vor înflori
când Leif Ericsson va zări coastele Americii.
Mă simt puţin ameţit.
Nu sunt obişnuit cu veşnicia.