Zile suportabile, de Nicoleta Pavel, Editura Tracus Arte, 2017, 42 p.
Un debut cu gust de cenușă, de plumb și de var, decalat cu 42 – nu, cu 34 de ani! Mircea Martin ne dezvăluie că atât s-a scurs de la primele ședințe ale Cenaclului Universitas la care participase Nicoleta Pavel (alături de Sergiu Ștefănescu, Dinu Regman și Ștefan Damian, care nu mai sunt printre noi). Dacă poemul autobiografie I nu este de găsit în această antologie, acest gest ar putea fi unul simbolic, al decolării spre alte zări, spre un alt fel de început, cu „zile suportabile”, de astă dată: „după ce se termină totul îmi spun/ mai bine aşa deşi e clar că mint/ mă comport ca şi cum bucuriile mele/ ar fi rămas undeva foarte departe/ prefăcătoria continuă îmi dă o stare uşor euforică/ continui să mănânc şi să dorm/ îmi oblojesc măruntaiele greoaie umflate/ le îngrijesc cu atenţie/ ca şi cum ar purta închisă în ele/ o ordine mai înaltă mai greu de mărturisit.” (autobiografie II) Angela Marinescu (Marcovici) notează în finalul acestei cărți: „Poemele Nicoletei sunt rafinate, feminine în cel mai bun înţeles al cuvântului, cultivate, ei îi plăcea să se strângă lângă grupurile cele mai elevate de poeţi, deşi, treptat, viaţa i-a devenit complet marginală sau, îmi apare acum în minte, complet centrală şi atunci a înţeles că poezia este chiar viaţa ei şi viaţa ei nu este o viaţă oarecare, cât una care trebuie să fie asumată. Acest lucru mă-ntoarce cu faţa la Nicoleta şi la poezia pe care, în sfârşit, o putem citi acum, liniştiţi, obosiţi de noi înşine.” Să nu ne despărțim totuși atât de repede de poezia Nicoletei Pavel, aducătoare de „zile suportabile” și de cuvinte cu semnificații noi, vii, curate: „departe la marginea oraşului/ copacii aliniaţi/ terenul de tenis/ mingea strălucitoare ca spuma/ ca un glob de cristal/ ca un craniu spălat lustruit/ strigătele înecaţilor izbucnind de sub apă/ ca o conversaţie discretă.// ei vorbesc monoton/ câte cuvinte trebuie să iroseşti/ ca să găseşti unul curat ca un oraş după ploaie/ un cuvânt pe care să-l spui/ să-ţi legi centura de siguranţă c-o mişcare precisă/ şi-apoi să nu-ţi mai pese/ să te gândeşti puţin la odihnă.” Coperta și concepția grafică: Petru Șoșa.
Mâța Vinerii, de Doina Ruști, Editura Polirom, 2017, 254 p.
Ah, genitivele Doinei Ruști! O carte împotriva fricii și hapsânității (chiar dacă uneori asta pare a fi însăși definiția Vieții). Pledoarie pentru Cunoaștere nuanțată, rafinată, pentru înțelepciunea ce te scoate din orice belea. Dar ce e oare înțelepciunea decât o sumă de povești, de descântece, elixire și leacuri, de rețete pentru bucate bune, bucate rele – și mai ales suma deosebirilor lor, așa cum duhurile bune se deosebesc limpede de duhurile rele. De parcă Doina Ruști nu ar fi autoarea experimentată a unui nou roman, ci un ucenic vrăjitor al unui magistru (Sator sau mai degrabă un satorin) care îți „povestea o sumă de dichisuri secrete. De la el am învăţat că totul se leagă de o poveste întinsă peste toate vechimile şi care creşte ca un aluat, iar dacă cumva se întâmplă să se oprească e semn de moarte, căci lumea nu e lume decât cât povestea asta se umflă”. Pâtca (micuța, „scundicica”) învață de la orice și de la oricine, dar parcă mai mult și mai mult de la bunica Maxima Tutilina, de la Cuviosul Zăval (filandru, de felul lui), rudă cu Maxima, și de la Silică, ajuns bucătar domnesc pe vremea fanarioților, vreme care îi este atât de dragă autoarei: „Sunt oameni care nici la 50 de ani nu deschid ochii, dormitând în gogoaşă, iar alţii care la 14 ani pot deja să răstoarne o lume. Nu spun că eram cine ştie ce deşteptăciune, dar avusesem parte de nişte oameni care mă trataseră ca pe-un adult. Poate că în ochii lui Dubois nu eram decât un copil. Dar măcar ştiam care e mersul vieţii. Cu cinci luni înainte, magistrul Iulian murise de ciumă albă, ceea ce mă îmbătrânise cu o sută de ani. ia câteva săptămâni după aceea au venit trabanţii să ne închidă şcoala şi ne-am bătut cu ei două zile. Am fost acolo când Neţu Birt i-a scos ochiul unuia dintre ei şi i-a ars uniforma în piaţă. Toate astea mi-au mai adus nişte ani. Apoi au urmat săptămâni de hărţuire, până când Maxima Tutilina l-a îmblânzit pe Sator, revărsând uitarea peste oraş.” Copila Pâtca este nevoită să lase Brașovul și să se îndrepte spre alte spații inițiatice, cum sunt cele legate de Lipsca(ni), între Dâmbovița și Biserica Enei, dar și spre alte țări și alte zări: „Cuviosul Zăval era maestru în manevrarea lui Sator, din care putea să facă tot ce voia. Niciodată nu s-ar fi lăsat prins sub vâltoare, aşa cum se întâmplă cu cei mai mulţi. A doua regulă importantă e să ieşi de sub stăpânirea lui, indiferent cum, chiar dacă in extremis ar trebui să te sinucizi. Când Sator nu mai are ce să facă în carnea seacă a unui om, se retrage, iar omul cade secerat, ca o mănuşă purtată. Iar eliberarea de el este un lucru atât de greu, încât numai Zăval ştia să-l facă. El avea licori care te fac să pari mort, prafuri care te ascund de vederea lui Sator şi un fel de cristal care îl face să-şi ia tălpăşiţa, chiar dacă pentru puţin timp. Când un neam se întăreşte, generaţie după generaţie învaţă să se folosească de Sator. Aşa s-a întâmplat cu Maxima, care, de la toţi bunicii şi străbunicii, unchii cocârjaţi de vreme şi babele neamului nostru, întins pe mai multe ţări, a cules picătură cu picătură tot ceea ce reuşise fiecare să afle. Ea cunoştea bine de tot partea folositoare a vieţuirii cu Sator. Şi mai e ceva ce trebuie neapărat ştiut: cel mai greu dintre toate pe care un om e destinat să le ducă este speranţa care te goleşte de sânge până la moarte. Uneori, Sator îşi face cuib de mătase în inimioara nefericită a gâtului tău, transformându-ţi viaţa în apa neagră a celor mai crunte chemări.”
Sferele Șarpe, de Șerban Chelariu, col. Atrium, Editura Junimea, 2017, 194 p.
Autorul, despre care am mai scris aici, cu ceva ani în urmă, la apariția volumului Gălbenușul Soare de la Limes, ne cheamă în lumea în care „cămașa spațiuluitimp/ îmbracă o altă realitate”. Totul se leagă de tot printr-o bandă Moebius ce nu e numai o suprafață continuă, nici două suprafețe continue, ci două mari sfere tangente ce se continuă una prin alta – sferele șarpe (coperta autorului și grafica din interiorul cărții sunt relevante și mereu surprinzătoare, Chelariu fiind și membru U.A.P., dar și al Piemont Flywheel Gallery, N.Y.). Preocupat de Parmenide, dar și de ideile lui Constantin Virgil Negoiță, Șerban Chelariu ne dă, ca într-un joc, cheia spre începutul din care toate pornesc, gălbenușul în care potențialitățile se întâlnesc și se deschid: „colapsând/ în centrul sferei/ spre eternitatea clipei/ gălbenuş vremelniciei// gălbenuşul veşniciei/ veşnic/ se dedă risipei// prezentul/ etern continuu/ în afară îmbrâncindu-l/ să alerge/ iar s-alerge/ pentr-un alt întotdeauna// gălbenuş/ prezent şi sferă/ oulsferă sferaoul/ trinitar/ cu plozi de lut// rosturi/ regăsind întruna/ de la mic până la mare/ pentru toţi şi fiecare/ de la sferele perfecte/ la perpetuu-n nemişcare/ prezent stând pe loc/ continuu/ chiar de-o ia de la-nceput”. Mircea A. Diaconu vede poezia lui Șerban Chelariu ca fiind „o poezie problematizantă, născută din nelinişti, care interoghează relaţia dintre întreg şi parte, dintre viaţă şi moarte, în care limbajul, supus parcă unor tipare folclorice, deconspiră surse livreşti şi o luciditate fără rest”. Volumul a apărut în colecția coordonată de Ioan Holban și Lucian Vasiliu.
Baladă din Ur, de Maria Leoveanu, cu desene de Ștefan Pelmuș, Editura Charmides, 2016, 77 p.
„Când te vei întoarce tu/ nu vei mai recunoaşte casa/ ea va fi mai mică decât/ o sticlă cu apă/ eu cu ambele capete tăiate/ nu se va şti în ce măruntaie/ tăiş voi fi eu/ pe locul acesta el/ necunoscutul cercul/ va cloci rece” (Prevenirea lui Cain). Maria Leoveanu își îndreaptă și ne îndreaptă privirea spre începuturi, prin poeme reduse ca dimensiune, în general, dar cu bătaie lungă, spre zona în care câte ceva abia prinde contur. Așa cum concepția grafică și desenele lui Ștefan Pelmuș ne lasă să întrevedem increatul parcă, ritmul nictemeral în tatonare, regnurile căutând a se definitiva, marile teme biblice trecând de zăvoare și începând a se structura, pe măsură ce: „În şase nopţi de-un aprig nesomn/ Cain înălţase mur turn urbe burg ur// În a şaptea noapte/ – a aţipirii –/ visa că se făcea că inventa/ crima fără să-şi închipuie/ că deştepta din somnul ei/ moartea” (Balada celor şapte nopţi). Poeta, biolog ca formație, nu se sfiește să își închipuie cuvinte în formare, poate cuvintele unui nou tărâm adamic, poate cuvintele unui nou tărâm al Evei, al frumuseții mai presus de „răzoarele divine”, mai puternice decât „un ocean sepulcral”. Până atunci, rămânem aici, lângă Abel, căutând să descoperim „evitarea inevitabilului”: „El n-asculta era deja de-o mână tras alb/ incoerent/ acolo-n spaţiul interstiţial dintre lumi poet/ îi priveam cuvintele virusate cum ies/ din gură/ frazele filiforme ca nişte scame/gura poeţilor e infectată-n derâdere”.
Imposibila întoarcere în „Poiana lui Iocan”, de Dumitru Ion Dincă, Editura Muzeul Literaturii Române, 2017, 132 p.
Marin Preda avea 27 de ani când a fost trimis de revista Contemporanul să se documenteze despre colectivizare într-un sat buzoian, Căldărești, urmând ca el, Maria Banuș și alți tineri ziariști „prezenți la fața locului” să scrie despre înființarea Gospodăriei Agricole Colective din județ, printre primele zece din țară. Deloc zelos în îndeplinirea obiectivului, Preda nu publică nimic la gazetă, nici imediat, nici peste un an, în schimb apare, abia în 1967, al doilea volum din Moromeții, în care se regăsesc portrete și situații specifice epocii, când încă mai erau, ici-acolo, speranțe că vor veni americanii și vor întoarce cursul plănuit al istoriei, și încă nu se știa că arestările masive și sistematice urmau să se întețească în 1952.
Dumitru Ion Dincă, la un an după moartea marelui prozator, ajunge în satul Căldărești, documentându-se, ca reporter, pentru cartea Piramidele Bărăganului. Trecuseră 32 de ani de la luna petrecută de Marin Preda în Căldărești. Dumitru Ion Dincă ia legătura cu oamenii locului și ajunge, din aproape în aproape, să-i identifice pe Bilă (Neculai M. Gheorghe), Polina (Mătușa Lisăndrina), Isosică (Vasile Iosif), Adam Fîntînă (Gh. Matache), dar și să găsească bătrâni care să vorbească despre Preda Marin, cum îi spuneau, tânărul firav, ochelarist, tăcut, pentru care – s-a dovedit prin cărțile lui – ideile și adevărul contau până dincolo de limita existenței fizice: „Ideile sunt viaţa noastră! Ne facem despre noi înşine şi despre lume o idee sau un sistem de idei şi nu renunţăm la ele nici atunci când vedem că din pricina lor ni se destramă căminul, ne pierdem prietenii şi uneori, în condiţii excepţionale, de convulsie socială, ne pierdem chiar libertatea şi viaţa…” (Imposibila întoarcere, 1971), pasaj preluat și în acest volum. Dumitru Ion Dincă a optat pentru un stil alert, jurnalistic, cu multe subtitluri relevante, punând în paralel fragmente din opera lui Preda, succinte considerații personale, mărturii și fotografii: „«… Agricultură de-asta în combinaţie o fi ea bună cui nu-i place să muncească, dar nu pentru tine, fiindcă eu dacă văd că porumbul se îngălbeneşte sau grâul, din diferite pricini de neploaie, a ieşit prea rar, repede pun caii la ham, pun plugul în căruţă, mă duc şi-l întorc, semăn din nou sau semăn ce ştiu eu că îmi iese, şi nu pierd nimic, dar cu tine pierd, fiindcă până te conving eu că am dreptate, până te mişti tu, a trecut vremea… Am fost la gospodăria ăstora din Recea. Şi ce credeţi că am văzut? Vite neîngrijite, nutreţ risipit, pui de găină care în loc să mănânce ce li se da, se învăţaseră cu carne şi se ciuguleau unii pe alţii pe spinare, aveau spinările pline de sânge, apucă-te şi bagă în oală o pasăre ca asta… S- au apucat şi au omorât caii. Le-au dat cu parii în cap, i-au belit şi carnea au tocat-o şi au dat-o la păsări.» (Moromeţii, vol. II, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p. 194). Căldăreştiul, unul din primele sate colectivizate pe care le-a vizitat Marin Preda, a cunoscut asemenea tragedii, care împinseseră pe mulţi gospodari la gesturi extreme. Fie îşi ucideau singuri animalele pentru a nu cădea pradă colectivizării, fie, într-un gest de resemnare totală, împânzeau spitalele de psihiatrie.” Printre figurile de tot felul, în cartea buzoianului Dumitru Ion Dincă îl întâlnim și pe unul dintre primii 26 de adepți ai colectivizării din partea locului, Costică Căruțașu, fondator al colectivei, de profesie socotitor, contabil mai apoi. Suspicios, oportunist, direct, cinic? Cine mai știe? Importantă este mărturia lui: „O, Marin Preda! Nici nu i-am auzit glasul. Se uita la tine pe după ferestrele ochelarilor, că nici nu-ţi dădeai bine seama ce vrea şi deodată, hodoronc-tronc, îţi punea câte o întrebare. De pildă, mie. Eram la biroul meu de socotitor. El a coborât de la camera oficială a ceapeului, de la etaj adică, a intrat în birou, a dat bună dimineaţa, aşa sfios părea, şi deodată «cum staţi cu pontajul». Pe moment, ne-am îngălbenit. Scriitor, scriitor, dar poţi să ştii dacă nu-i trimis de-acolo, de undeva? Bine, zic eu. Şi pe urmă dă, Căruţaşule, socoteală. Cât face un om la sapă, cât face o femeie la legat snopi, cât unul la curul batozei, ce mai, toate buclucurile. Noroc că, de felul meu, sunt om hotărât şi mă bazez pe ceea ce fac. Cam aşa erau scriitorii, mai ales Preda Marin. Îi vorbeai de una, de alta, aveai impresia că nici nu te ascultă, şi el nota în Moromeţii totul.” O variantă a acestui volum a apărut sub titlul Din poiana lui Iocan, în Agora Căldăreștilor (Editura Omega, Buzău) în 2007, când Marin Preda ar fi să împlinit 85 de ani.