frunza neagră

m-a privit lung de parcă ar fi trebuit să mor
şi era în asfinţit
şi o frunză neagră s-a aşezat pe frunte
pe nepregătite-

aşa vine
da da-zice-

ştiu că eşti pe moarte omule dar nu muri
până duminică
– mai am de făcut nişte cumpărături de plătit chiria pe viaţa asta
de aruncat pe fereastră
pieile vârstelor măştile steagul lui nichipercea sub care am făcut mult rău

„cârpaci şi nimicuri”- zice Nietzsche în faţa lui Dumnezeu
înainte de a-şi pierde minţile

hai omule- zice-
intră în prima bodegă şi îmbată-te
de urât îmbată-te
şi de durere
bea-ţi minţile
caută şuvoiul de primăvară care mai întârzie în lume

şi frunza aceea care a fost albă astă vară
azi
e mai neagră ca pământul şi grea ca el

ce vei face tot restul zilelor

du-te omule
şi vorbeşte cu cei care au plecat dintre cei vii
acolo unde omul şi frunza şi viermele
una sunt

întreabă-i cum se vinde viaţa acolo
ce preţ are timpul
cât costă o petală de zarzăr şi vaca Domnului
cât costă un blues
amar ca luna
fiindcă eşti singur şi răul pe care l-ai făcut
te ma-
ci-
nă

poate că sunt ultima creatură din lume – îi spun –
care se hrăneşte cu poezie – dar pentru asta nu trebuie
să mă urăşti
nu trebuie să scuipi în etimonul fiinţei tale

dar joia mergi omule la bodegă să-ţi bei
porţia de fiere
porţia de iad – zice-

lasă – îi spun- am altă treabă acum

dar el îmi dă de înţeles că pentru noi nu există iertare