Printre prioritățile românești s-ar putea număra și bucățelele de autostrăzi, care au fost, cel puțin unele dintre ele, deschise cu mare tam-tam și panglici tricolore de diverși prim miniștri. În toate țările, sau măcar în cele civilizate, autostrăzile se fac cap-coadă. Poate că și ei, ceilalți, le fac pe bucăți, dar nu cred că le declară deschise decât odată cu ultimul segment. Noi suntem originali, ca-ntotdeauna, de parcă declarația lui Ion Iliescu din prematurii ani nouăzeci, cu „democrația originală”, a rămas ca un blestem pe capul acestui popor. Sau, poate, n-a fost – acea declarație, vreau să spun – altceva decât o constatare ascunsă a unei stări de fapt, ori a unei caracteristici a națiunii noastre. Originalitatea. Cu orice preț. În cazul nostru cu un foarte-foarte mare preț. Prețul pentru un kilometru liniar de autostradă pe teren plat, de nu știu câte ori mai mare decât același kilometru, dar pe teren greu, accidentat, ca-n Muntenegru de pildă.
Exasperantă lentoarea cu care apar aceste segmente de autostradă – era să scriu autostrăzi, dar de fapt e vorba de una singură, cea care a început acum nu știu câte zeci de ani, între București și Pitești, pe vremea lui N. Ceaușescu. Dacă te uiți în jur, mai precis spre vestul Europei, toate țările au rezolvat de mult problema transportului terestru, pe autostrăzi și pe liniile ferate. Numai la noi liniile ferate, cândva una dintre cele mai vaste rețele din Europa, au rămas și ele, ca și autostrăzile, de căruță. S-a consolidat linia ferată București – Constanța, și aia în ani lungi și chinuitori pentru cei care voiau concedii la mare, și gata. S-o mai fi lucrând și pe alte linii, dar rezultatele întârzie să apară. Rezultatele, adică trenurile cât de cât rapide. Nu îndrăznesc să visez la TGV-uri, de la 1 iulie Inoui-uri, cum nu îndrăznesc să visez nici la autostrăzi cu mai mult de două culoare pe sens.
Blestemul originalității în rău apasă asupra noastră, în ciuda faptului că avem studenți eminenți pe la mai toate universitățile importante din lume, în ciuda faptului că unii se încăpățânează să revină în țara unde sunt puși la treapta cea mai de jos a profesiunii lor, când ei ar putea îndeplini sarcini mult superioare, pentru care sunt calificați acolo unde lucrurile se fac temeinic și pentru multă vreme.
Am făcut nu de mult un drum, dar ce mai tura-vura, de la București la Alba Iulia, via Valea Oltului, via Sibiu. După ce scapi cumva de aglomerația pestriță a Militari-lor sau a celorlalte căi ce duc spre autostrada București – Pitești, intri pe, totuși, o cale plăcută și ușor de urmat pentru șoferi, dar și pentru pasageri. O sută și ceva de kilometri, inclusiv pe centura Pitești-ului, te simți om, înaintezi cu viteză și fără mari surprize. Dar după asta urmează șoseaua tradițională, cu depășiri periculoase, vorba preferată a gazetarilor de azi, pline de adrenalină, încât nu mai ai de ce să practici sporturi extreme, însăși plimbarea aia sau ce-o fi, pe șoselele vechi ale patriei, fie chiar și pe cele unde „sunt banii dumneavoastră”, adică ai noștri, ține loc și de bungee-jumping și de zorbing ball și de sărituri de pe stânci, ai senzația de risc materializată chiar acolo, pe un drum care în alte părți ale lumii poate părea banal. Originalitate românească. De pe la Sibiu, însă, iar, hop pe autostradă, nu zic e foarte bine și-așa, dar nu era mai bine dacă autostrada era continuă? Îmi închipui că nici pentru cei care conduc mașinile, mici sau mari, nu e ușor să se adapteze de la drumul fără riscuri aparente, la cel mult mai riscant. De la o sută pe oră, la cel mult 60 prin localități, unde mai riști și să calci vreun copil sau chiar vreun chefliu matur, pentru că șoselele sunt în același timp și străzi prin localități. Strada mare, cum s-ar zice. Mașinile trec pe strada mare, ceea ce nu atrăgea mari riscuri acum 70 – 80 de ani, când acestea erau rare, dar acum…
Nu vreau să mă prefac aici că nu știu de ce avem numai fragmente de autostrăzi, dar nici nu cred că mai e nevoie să vă spun, pentru că știe toată lumea de ce. Știe toată lumea că suntem țara comisioanelor nerușinate, însușite de mulți dintre cei care nu au nici un drept să profite de ele, știe toată lumea că fondurile europene nu sunt deloc atrăgătoare, pentru că nu prea pot fi fraudate; când s-a încercat asta, îndrăzneții au fost prinși și tot noi toți am plătit oala europeană spartă.
Scurte autostrăzi, ce plăcute sunteți! Ce plăcut e să te cațeri brusc pe o autostradă și să mergi lin și repede după un târâș-grăpiș pe o Vale a Oltului împotmolită cu tiruri și automobile!
Se spune că dacă n-ar exista răul n-ar exista nici binele. Dar eu nu cred că europenii care își fac drumurile lungi pe autostrăzi nu mai simt avantajele acestora, chiar dacă nu exteriorizează senzația la fiecare kilometru parcurs. Dar pentru noi e o adevărată bucurie, scurtă ca mai toate bucuriile, intrarea pe un fragment de autostradă, îndelung și foarte scump elaborat, chiar dacă pericolul de a luneca la vale (autostrada) mai persistă.
De câte ori am prilejul să parcurg un asemenea drum, întrerupt și reluat pe scurte autostrăzi, îmi spun că peste o sută sau două de ani (aici le semăn eroilor lui Cehov, care-și imaginau ce frumoasă o să fie viața peste două sute de ani) vom avea și noi o rețea practicabilă de autostrăzi și poate și una pentru trenurile de oarecare viteză. Numai că atunci, în lumea civilizată, toată lumea va circula pe deasupra, iar transportul terestru, metafora în limba greacă, va fi abolit aproape de tot. Păcat că oamenii aceia nu ar putea vedea autostrăzile lor cu ochii noștri, de azi. Cei care văd numai scurtele autostrăzi, benefice și-așa, din patria noastră.