ORATORIUL TACTIL (III)*

Dubla interioritate

„Moise era atât de impregnat de Dumnezeu, încât nu putea vorbi.”

(Marguerite Duras, dintr-o convorbire cu Bernard Pivot)

Scena în care Dumnezeu i Se adresează lui Moise pe Muntele Horeb (actualul Munte Sinai) a fost interpretată de-a lungul timpului mai ales în registru vizual. Exegeza biblică a insistat cu precădere asupra epifaniei divine: „Iar acolo i S-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug; şi a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia” (Ieşirea 3, 2); asupra sacralităţii locului: „Atunci Moise şi-a zis: «Mă duc să văd această arătare minunată: că rugul nu se mistuieşte»[…]. Şi Domnul a zis: «scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt!»” (Ieşirea 3, 3-5); asupra consemnului ca Moise să vadă doar „spatele” lui Dumnezeu: „Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască […]. Iar când voi ridica mâna Mea, tu vei vedea spatele Meu, iar faţa Mea nu o vei vedea” (Ieşirea 33, 20-23); în sfârşit, asupra manierei în care Dumnezeu Îşi călăuzeşte poporul arătându-Se mulţimilor când ca un „stâlp de foc”, când ca un „stâlp de nor” vorbitor: „Iar după ce intra Moise în cort, se pogora un stâlp de nor şi se oprea la intrarea cortului şi Domnul grăia cu Moise” (Ieşirea 33, 9) etc.

Dialogul acesta ar putea fi însă abordat, cu beneficii considerabile pentru exegeză, şi într-un alt registru decât cel vizual: și anume în cel al comunicării propriu-zise. Aşadar, la întrebarea lui Moise: „Dar de-mi vor zice: Cum Îl cheamă, ce să le spun?”, Dumnezeu Se legitimează înaintea lui şi, prin el, înaintea fiilor lui Israel, ca „Èhiè ashèr èhiè” („Eu sunt Cel ce sunt”). Se înțelege de la sine că Eu sunt Cel ce sunt poate da celui care Îi cere tot ceea ce Îi cere. Ne amintim din Vechiul Testament că regele Solomon I-a cerut numai înțelepciune. Ce răspuns a primit? „Deoarece tu ai cerut aceasta și n-ai cerut viață lungă, n-ai cerut bogăție, n-ai cerut sufletele dușmanilor tăi, ci ai cerut înțelepciune, ca să știi să judeci, iată Eu voi face după cuvântul tău” (III Regi 3, 11-12). O sursă neotestamentară dintre cele mai autorizate, Evanghelia Sf. Apostol Luca, va confirma până în filigran legământul: „Puneți deci în inimile voastre să nu gândiți de mai înainte ce veți răspunde; căci Eu vă voi da gură și înțelepciune” (Lc 21, 14-15).

Cum se înfăptuieşte, totuşi, comunicarea între om şi Dumnezeu? Înainte de a da curs acestei întrebări, se pune însă o alta şi anume: este Dumnezeu un interlocutor sau este altceva şi infinit mai mult decât atât? Evident, este altceva şi infinit mai mult decât atât. A ne imagina că Dumnezeu recurge la un limbaj dublu articulat şi Se exprimă pronunţând ca la carte cuvintele ar însemna să-I minimalizăm Absolutul și să-I știrbim desăvârșirea ca Ziditor al întregii Creaţii. El nu rosteşte şi nu scrie cuvinte, ci este în ele, fiind temeiul şi raţiunea lor de a fi. El incită la viaţă cuvintele, le conștientizează să fie. Cum altfel am putea să spunem cu vorbe omenești lucrul acesta fără a răni cu ele Cuvântul Însuşi? El este o tăcere care trezeşte din interiorul lor limbile, o „tăcere asurzitoare”, o ardoare dinlăuntrul lor care le cheamă la o viaţă mai presus decât viaţa.

Cât despre Moise, ce-ar mai fi de spus? Pentru el, cuvântul era de la Dumnezeu și Dumnezeu era prezent în toate cuvintele sale. N-ar trebui să ne mire faptul că relația omului veterotestamentar cu propria limbă și poziționarea sa față de propriile cuvinte erau altele/ altfel decât cele instituite de la o vreme încoace. Nu apăruse încă alteritatea, distanța dintre om și limba sa, dintre om și cuvintele sale. Sau, dacă apăruse, ea nu luase încă proporțiile alarmante pe care le cunoaște în zilele noastre. Astăzi ne reprezentăm omul mai mult prin gestualitatea sa, prin ceea ce exteriorizează, prin imaginea sa, prin ceea ce se desprinde din el, decât prin sine însuși, lucruri care par să confirme opinia lui Leroi-Gourhan, după care întreaga evoluţie umană se străduiește să plaseze în afara omului ceea ce ține de interioritatea sa. Potrivit antropologului citat, mâna omului e omenească prin ceea ce se desprinde din ea şi nu prin ceea ce este, dar fenomenul cu adevărat fundamental rămâne „eliberarea cuvântului şi această proprietate unică a omului de a-şi situa memoria în afara eu-lui, în organismul social.”¹

Ei bine, în cazul lui Moise, așa-numitul proces de „eliberare a cuvântului” va fi fost sau nu unul evoluat? Tare ne temem că nu. El avea serioase dificultăți în a îngăima cuvintele, darmite în a lua distanță față de ele. La el, obiectivarea noțiunilor gândirii era precară, așa încât nici vorbă să-și poată situa „memoria în afara eu-lui, în organismul social”. Consecința nu e greu de ghicit: cuvintele, gândurile – insuflate de Cel Preaînalt – rămân zăvorâte în mintea lui Moise și își părăsesc foarte rar și doar cu mare efort prizonieratul. Prin contrast, cuvintele și gândurile Celui din fața sa sunt cum nu se poate mai obiective. Atât de obiective încât, cum citim într-un alt loc din Vechiul Testament, se înfățișează „în persoană”: „Gândurile Tale s-au înfățișat și au zis: «Iată-ne, suntem de față!»” (Iudita 9, 6).

Drept urmare, unghiul din care abordăm convorbirea de pe Muntele Horeb ar trebui nuanțat, pentru că această convorbire nu este similară unei comunicări oarecare dintre doi locutori, fără a-şi pierde însă calitatea interlocutorie. În realitate, asistăm la o torsiune prin care Moise e pus în postura de negândit de a se adresa propriei limbi, în ce are ea mai profund şi mai inefabil, iar răspunsurile îi parvin dinlăuntrul limbii pe care o interpelează. Ne amintim că psalmistul David îi apostrofează pe toţi cei care nu ţin seamă de această dublă interioritate a Cuvântului din cuvânt, pe toţi cei care, „cu buze viclene în inimă”, se rup de Dumnezeu şi dizlocă limbile în care se exprimă de Logosul care le-a creat: „Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene şi limba cea plină de mândrie. Pe cei ce au zis: «Cu limba noastră ne vom mări, căci buzele noastre la noi sunt»” (Ps. 11, 3-4).

Încă o dată, cum i Se adresează Eu sunt Cel ce sunt lui Moise? I Se adresează din interiorul limbii, din interiorul cuvintelor sale, îi vorbeşte din interiorul vorbirii sale, din gura sa şi cu buzele sale. Dovadă că Moise cel gângav din naştere nu va mai fi gângav la sfârşitul acestei logoterapii divine.

Dar dialogul dintre Dumnezeu şi om întâmpină şi alte piedici. La vederea „rugului care arde fără să se mistuie”, Moise rămâne perplex. Ca să spunem lucrurilor pe nume, acesta trăiește o iluminare. Totul în el e potenţat la maximum, totul e de o incandescență fără precedent. Până şi limba sa exultă pur și simplu. Dar misterul este mult prea mare ca omul să-l poată duce. Cu ultima fărâmă de luciditate, el observă, uluit, că, orice ar face, este în contratimp cu Dumnezeu. Lent până la exasperare, comparativ cu instantaneitatea absolută a Interlocutorului, Moise resimte handicapul ca o debilitate personală şi, implicit, ca o impostură.

Să ne facem înțeleși. Noi, oamenii, suntem obișnuiți ca, într-un dialog, să cântărim, să tatonăm, să pritocim și să întoarcem o informație sau o semnificație pe toate fețele. Moise nu are răgaz pentru deliberări. Totul se desfășoară pe Horeb „cu sufletul la gură”. Timpul s-a comprimat până la implozie. Mut de uimire, Moise constată că, totuși, limba care îl locuiește nu tace. Contrarierea sa e fără margini când îşi dă seama că, în momentele în care se exprimă, el nu o face cu de la sine putere și de unul singur, iar explicația e limpede ca bună ziua: în relația creștinului cu Divinitatea nu are loc un dialog, dar nici un monolog pur și simplu. E vorba de un monolog în doi.

Lingviştii din zilele noastre susțin că există în mod cert un feedback al comunicării: când informaţia este transmisă, se produce o acţiune asupra receptorului, dar şi un efect retroactiv asupra persoanei emitente (Norbert Sillamy). Or, în transfigurarea sa, Prorocul descoperă că nimic din limba sa nu pleacă şi nimic nu se întoarce şi totuşi convorbirea are loc, de parcă limba ar avea puterea să-şi vorbească. Mai mult, că el, a cărui contribuţie la oratoriul imanent al limbii e infimă, pricepe totul până în detaliile ultime şi infinitezimale. Ek-static, cum şi etimologia termenului o arată, omul e pe cale de a-şi părăsi fiinţa, de a ieşi din sine. Este exact momentul în care Tatăl Ceresc îi porunceşte să se regăsească şi să asume misiunea de a se întoarce în lume şi de a transmite semenilor săi mesajul. Moise e titubant și reticenţa sa este de înţeles: tocmai L-a prins pe Dumnezeu de un picior; la urma urmei, de ce I-ar mai da drumul?

Dar cauza nehotărârii sale este cu mult mai profundă. Instinctiv, el realizează disproporţia terifiantă dintre părţile angajate în proiect. Realitatea îi confirmă intuiţia şi-i adaugă ceva care o transcende: alteritatea imanentă pe care această disproporţie o aduce cu sine. În fond, Prorocul spune ceva, iar Cel cu Totul Altul, cu totul altceva. Dacă Moise cel împleticit la vorbă se încurcă în propria infirmitate victimizându-se la tot pasul, Interlocutorul său, de o coerență desăvârșită, evocă – ilustrând-o pe viu și plenar – însăşi esenţa coerentă a limbii. Dar tocmai faptul acesta n-ar trebui să ne mire, pentru că, aflat „subt vremi”, nu există clipă în care omul să nu fie în contratimp cu Veșnicia. Cu singura deosebire că aici, în situația descrisă, Cel Veșnic face necesarele concesii, îngăduie, „închide ochii”, „lasă de la El”. Încercând să-i deslușească lui Moise ceva din tainele comunicării, Dumnezeu e ca un mare gânditor care i-ar explica unui ceasornicar, băbește, ce e timpul.

Dar evenimentul cel mai tulburător pe care-l trăiește Profetul în prezența Tatălui Ceresc este cel în care, pătrunsă de un fior inexplicabil, întreaga-i ființă este atrasă spre Interlocutorul său divin, astfel că el stă și, în același timp, se mișcă spre El. Ceea ce înseamnă că el experiază pe propria piele sentimentul cu adevărat unic și, aparent, contradictoriu al epectazei.² Într-un pasaj din Despre viața lui Moise, Sf. Grigorie de Nyssa „descoperă adevăratul mister al atitudinii lui Moise pe munte, în Exod (33, 21), când precizează că «acesta este lucrul cel mai minunat dintre toate: că același lucru este și stare (στάσις) și mișcare (χίυησις). Pentru că cel care se înalță, cu siguranță nu poate sta în repaus; iar cel care stă nu urcă. Dar aici, a sta înseamnă a urca.”³

În fapt, această confruntare de pe muntele cel sfânt ne revelează limitele omenescului şi traduce neputinţa cuvântului de a face faţă Cuvântului, Logosului creator. Referatul biblic consemnează repetatele tentative ale Prorocului de a se sustrage misiunii pe care i-o încredinţează Dumnezeu: „O, Doamne, eu nu sunt om îndemânatic la vorbă, ci grăiesc cu anevoie şi sunt gângav; şi aceasta nu de ieri de alaltăieri, nici de când ai început Tu a grăi cu robul Tău; gura mea şi limba mea sunt anevoioase” (Ieşirea 4, 10); „Dumnezeu însă a zis lui Moise: «Cine a dat omului gură şi cine face pe om mut, sau surd, sau cu vedere, sau orb? Oare nu Eu, Domnul Dumnezeu? Mergi dar: Eu voi deschide gura ta şi te voi învăţa ce să grăieşti»” (Ieşirea 4, 11-12). La următoarea clătinare a omului, Dumnezeu îi va dezvălui nu doar ce trebuie să facă, ci şi ceva din dedesubtul procedurii, ceea ce face din emulul Moise un multiplicator, o interfaţă, un cetăţean implicit şi explicit al mesajului divin: „Zis-a Moise: «Rogu-mă, Doamne, trimite pe altul, pe care vei vrea să-l trimiţi». Atunci, aprinzându-se mânia Domnului asupra lui Moise, a zis: «Nu ai tu, oare, pe fratele tău Aron levitul? Ştiu că el poate să vorbească în locul tău. […] Tu îi vei grăi lui şi îi vei pune în gură cuvintele Mele, iar Eu voi deschide gura ta şi gura lui şi vă voi învăţa ce să faceţi. Va grăi el poporului, în locul tău, vorbind pentru tine, iar tu îi vei fi grăitor din partea lui Dumnezeu»” (Ieşirea 4, 13-16). Zis și făcut. Iar confirmarea că acestea au fost nu numai zise ci și făcute o găsim în David: „Trimis-a pe Moise robul Său, pe Aaron, pe care l-a ales. Pus-a întru ei cuvintele semnelor Lui și ale minunilor Lui…” (Ps. 104, 25-26).

În această relație de tipul vaselor comunicante, dar în care un vas e cufundat într-un altul, neînchipuit de vast, Profetul se umple pe munte de Duhul Dumnezeirii: „Inima în mine ardea, un foc lăuntric mă mistuia şi atunci cuvântul mi-a venit pe limbă”. Dumnezeu îi dă totul, mură în gură, vorbeşte cu el din interiorul vorbirii sale şi gândeşte cu el din interiorul gândirii sale. Dar, înainte de orice, Fiinţa Supremă Se adresează lui Moise din interiorul fiinţei sale. De aceea Se şi legitimează în termeni ontici: Eu sunt Cel ce sunt. Repetăm, Dumnezeu nu Se exprimă cuvântând, El Se exprimă – sau mai curând se imprimă – fiind, fiind Cel ce a fost, este şi va fi.

Pentru teologia creştină, acest mod de dialogare a Fiinţei dumnezeieşti cu fiinţa umană, din interiorul fiinţei umane, se revelează cu adevărat odată cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu. El, Fiul, a doua Persoană a Sfintei Treimi, ia fire omenească, este Dumnezeu-Cuvântul, pogoară în „limbi” (popoare) şi Se exprimă din interiorul cuvintelor lor, fiinţează în fiinţa lor.

În final, ne punem întrebarea dacă în relaţia dintre mângâiere şi atingere nu regăsim ceva din duhul întâlnirii lui Dumnezeu cu Moise pe Muntele Horeb. Nu este acesta modelul după care ele convieţuiesc? Nu se exprimă mângâierea din interiorul atingerii, nu se revarsă din vasul ei prin toate capilarităţile, nu fiinţează prin fiindul ei, nu este în a fi-ul ei?

______________________

* ) Fragment din volumul (în manuscris) Oratoriul tactil. Scurtă incursiune în metafizica mângâierii (titlu provizoriu).

______________________