Referindu-se la poemele și fragmentele postume ale lui Ingeborg Bachmann, publicate pentru prima oară în volum în anul 2000, la editura Piper Verlag din München, și în special la poemul Nu știu o lume mai bună – care dă titlul volumului -, filozoful francez Jean-Luc Nancy scria în numărul dublu (august / septembrie 2003) al revistei Europe, dedicat poetei austriece: „Nu cunosc un poem mai bun decât cel neterminat, sau mai bine spus, sau poate mai puțin bine, decât poemul aproape terminat, varianta provizorie a unei ciorne, aflată apoi sub amenințarea morții, care absoarbe orice intenție, lăsând indescifrabilul să gândească singur.” (sublinierea mea). Acest indescifrabil este de fapt sâmburele secret al întregii sale creații. În același număr special al revistei Europe s-a scris și despre o anumită proximitate între gândirea lui Ingeborg Bachmann și cea a lui Jean-Luc Nancy. Voi reveni asupra acestei proximități într-un articol viitor.
Într-un text intitulat Se poate cere omului să se confrunte cu adevărul (Dem Menschen ist die Wahrheit zumutbar), de fapt un discurs pronunțat cu ocazia primirii premiului pentru cea mai bună piesă radiofonică, în 1959, puțin timp înainte de a inaugura catedra de poezie la universitatea din Frankfurt, Ingeborg Bachmann se situa în aceeași paradigmă a indescifrabilității când propunea o logică a „trecerii”, care reflectă și creează în același timp „o realitate fluidă și sclipitoare, indecidabilă, mereu în mișcare spre un scop care desigur se îndepărtează pe măsură ce ne apropiem de el”.
Într-unul dintre poemele cele mai semnificative din primul său volum, intitulat Timp amânat (Die Gestundete Zeit), din 1953, Amiază timpurie (Früher Mittag), apărea un alt cuvânt, care răsuna în mod congruent cu indescifrabil-ul din articolul publicat în Europe. Cuvânt care avea să fie, avant la lettre, o precizare a locului și a substanței (le lieu et la formule) enigmei propuse de Jean-Luc Nancy.
Unde pământul Germaniei înnegrește cerul
norul caută cuvinte și umple craterul
cu tăcere,
înainte ca vara să-l piardă în ploaie măruntă.
Nespusul trece, în șoaptă spus, peste câmpie:
Deja e amiază.
Nespusul este aici fantoma trecutului nu prea îndepărtat al Germaniei naziste, dar și ecoul dramei personale pe care a trăit-o poeta în relația ei tumultuoasă cu Paul Celan. Astfel, față de originalul Das Unsägliche, Nespusul în traducerea exactă a poetei Ana Mureșanu, apare ca fiind mai aproape de sensul profund al angajamentului bachmannian decât traducerea franceză prin l’ineffable.
E sugerată chiar și în această poezie, atât de severă față de realitatea procesului de denazificare din Germania postbelică, posibilitatea unei speranțe, pe care poeta o vede ca pe o trecere (în sensul logicii trecerii, citată mai sus) de la întuneric la lumină. „Doar speranța se furișează, orbită, în lumină.”, acest vers furișat și el între alte două versuri: „…cerul Germaniei înnegrește pământul…” și „…pământul Germaniei înnegrește cerul…”, este unul de o tonalitate riguros afirmativă. Nespusul din ultimul vers semnifică tocmai speranța care se hrănește din cuvinte („norul caută cuvinte și umple craterul/ cu tăcere”), deși în momentul precis al istoriei Germaniei în care scrie Ingeborg Bachmann („Șapte ani mai târziu”), el este încă „în șoaptă spus”.
Într-o altă poezie, din perioada 1957-1961, Voi, cuvinte (Ihr Worte), dedicată lui Nelly Sachs, importantă poetă germană, refugiată în Suedia în timpul nazismului și prietenă apropiată a lui Paul Celan și a lui Ingeborg Bachmann, găsim următoarele versuri care semnifică în același timp inevitabilitatea recursului speranței la cuvânt, dar și primejdia permanentă a deturnării acestuia, a transformării lui într-un cuvânt al morții (Sterbenswort). Ca și cum, între cuvintele care reflectă și creează, în același timp, speranța, prin aceeași logică a trecerii, caracteristică lumii „fluide și indecidabile” în care trăim, și „cuvintele morții” ar exista o proximitate primejdioasă.
„Cuvântul
va trage după el
doar alte cuvinte,
fraza, altă frază.
Așa ar vrea lumea,
definitiv,
să se impună,
să fie rostită deja.
Nu o rostiți.”
Nu avem aici de-a face doar cu un semn inefabil al unei renașteri spirituale, ci cu afirmarea unei posibilități de trecere (în sens de vindecare) atât istorice cât și spirituale (și nu distingem aceste două domenii decât din rațiuni analitice) prin cuvânt, adică, pentru Ingeborg Bachmann, prin poezie. Cu alte cuvinte, întâlnim aici o poziție diametral opusă celei afirmate de Theodor Adorno privind imposibilitatea poeziei după Auschwitz.
S-a insistat poate prea mult, în opinia noastră, asupra consecințelor nefaste pentru Ingeborg Bachmann ale despărțirii de Max Frisch la sfârșitul anului 1962, după o legătura amoroasă care a durat aproape cinci ani, și prea puțin asupra relației complicate cu poetul Paul Celan, plină de rupturi și de noi începuturi, mai lungă și mai semnificativă pe plan sentimental, poetic și artistic, decât cea cu Max Frisch, și în special asupra rolului acestei relații în acceptarea de către poetă a posibilității renașterii limbii germane în poezie după limba de lemn național-socialistă:
Ofilire de frunze, lozinci,
negre placarde… Zi și noapte,
palpită, sub stelele de ici și de colo,
mașinăria credinței. Dar în lemn,
cât timp mai e verde, și cu fierea,
cât timp e încă amară, vreau
să scriu ce a fost la început!
Atenție, să rămâneți treji!
scrie Ingeborg Bachmann în poezia Lemn și așchii (Holz und Späne), unde „mașinăria credinței” reprezintă speranța reînnoirii cuvântului poetic adevărat, după „moartea scriiturii, a limbajului vechi, erodat, canonizat de epoca național-socialistă” (citez din nota de subsol a Ramonei Trufin, co-traducătoare, împreună cu Ana Mureșanu, a volumului de poezii Voi, cuvinte – 101 poeme antume și postume de Ingeborg Bachmann, Editura Humanitas Fiction, 2017).
Dacă Ingeborg Bachmann și-a propus, cum scrie Françoise Rétif, principala ei traducătoare și biografă franceză, să depășească eșecul relației amoroase cu Paul Celan prin continuarea dialogului poetic, înțeles ca „o punere în scenă a acestui dialog prin integrarea și rescrierea unui întreg lexic celanian în propriile poeme, constituind astfel un adevărat cod comun”, ceea ce e de asemenea important de observat în acest lung șir de schimburi de poeme, de scrisori, și nu mai puțin de întâlniri amoroase, este modul în care, împreună cu Celan (și nu doar împotriva lui, cum scris Françoise Rétif), Ingeborg Bachmann a reușit să transforme obsesia morții și a întunericului, prezentă încă din primele sale poeme, în posibilitatea unei transformări a nopții interioare în lumină.
Ce va rămâne deci ?
Eu suspin, sufăr, caut,
și peregrinările mele
nu se vor sfârși niciodată
Umbra obscură
care sunt de la început
mă conduce în profunde singurătăți hibernale.
scria la 19 ani poeta care nu-l întâlnise încă pe Paul Celan.
Pentru tânăra Ingeborg Bachmann, în vârstă de 22 de ani în momentul întâlnirii la Viena cu poetul bucovinean de limbă germană, supraviețuitor al Holocaustului, lumina trebuia să se nască din simpla existență a acestui noi, pe care îl vedea întrupat în cuplul de poeți pe care ar fi vrut să-l realizeze cu Paul Celan. La rândul său, acesta a preluat, ceva mai târziu, în propriile poeme, anumite cuvinte dintre cele scrise de Ingeborg Bachmann. Cuvinte precum pierdut (Verloren), sau visați (die Geträumten).
Mai mult decât atât, după un anumit timp, Paul a început să folosească și el acest noi, inițiat și impulsionat continuu de Ingeborg, în poemele și scrisorile sale către aceasta. Aș cita aici doar câteva versuri din poemul Pat de zăpadă (Schneebett), trimis de Celan iubitei sale:
Noi eram. Noi suntem.
Noi suntem o singură carne cu noaptea.
Pe culoare, culoarele.
(Va urma)