În tine….
e o preajmă tot mai limpede tot mai ceţoasă
cuvântul scris n-o poate defini, nici graiul viu
nu poate s-o prindă în plasa lui de vorbe lunecătoare
şi nici vreo limbă moartă nu are cuvinte înţelepte
s-o poată captura în enigmatice zale. Uneori, însă,
ceva nenumit, poate doar ochiul postum, te face să crezi
că poţi să-i atingi, precum unei ape nemișcate, luciul înşelător,
să-i pipăi conturul pervers până într-acolo unde nimic nu se mai vede
şi unde nimeni nu-şi mai străvede umbra ori faţa şi asta chiar dacă,
din ce în ce mai aproape, te strigă, pe numele mic (din copilărie),
tot felul de chipuri şi glasuri, deja de mult oale şi ulcele,
şi, ca o litanie blândă, răzbate – auzi, printre ele – o şoaptă aurie,
maternă, încrustată, deasupra rugii Sale, pe chipul sfânt al Preacuratei
cu Pruncul în braţe.
Miniatură nocturnă
În camera mea
de-o vreme un fluture alb-negru
execută viraje riscante
în jurul lămpii cu abajur
(piesă arhaică transmisă de generații)
Îl urmăresc hipnotizat
de fineţea zborului său
aici într-un spaţiu
de-a dreptul ingrat
ce se încarcă brusc
de mistere
Lecţia de zi cu zi
Există o femeie care intră dimineaţă de dimineaţă
în cameră. E când tânără-tânără, numai nuri şi numai
poftă de viaţă, când bătrânicioasă şi gârbovită, şi numai
riduri pe faţă. Intră, mă priveşte, tăios, de sus până jos,
ca o învăţătoare, cu ochelarii pe nas, muştruluind
un cor cristalin de copii. Intră şi începe: de ce te-nfofoleşti
mereu şi mereu în hârtii, în poeme, adicătelea, cum îţi place
ţie – ştii să le zici? Ce Dumnezeu, chiar ai orbul găinilor, băiete?
Nu vezi că nu-ţi ajută la nimic? Nici măcar să-ţi cumperi
şi tu, acolo, o sticlă de vin prost de la buticul de vizavi?
Ai să dai în mintea poeţilor! mai ţipă ea cu gura până
la pântec. Te râd şi vecinii, de milă, nu vezi? Apoi, trântind
uşa, iese tiptil. Pâş-pâş, pâş-pâş, dispare, numai ea ştie unde,
până a doua zi dimineaţa.
Are dreptate femeia asta, îmi zic, înţelepţit, într-un târziu,
cu bărbia proptită în degetul arătător de la mâna stângă
sau dreaptă. Şi încep să răsfoiesc albumul doldora
cu poze feerice din anii când haiduceam, sus-sus, pe munţii
patriei şi-adulmecam cerul, lupeşte, ca pe o halcă imensă
şi albastră de fericire.
Uşa
Deschid uneori uşa de la terasă
îmi pun mari speranţe în gestul ăsta
(atât de banal). Ştiu totuşi că dincolo
de balustradă aş putea întâlni pur şi simplu
un aer fantomatic. Aşa că mă opresc mereu
la timp. Exact pe prag. Şi privesc o vreme cum
aleargă oameni minusculi pe străzi cum mişună
ei în toate direcţiile. Poposesc cu privirea
pe zidurile dărăpănate de vizavi. Aştept minute
în şir ivirea unui chip viu în rama vreunei ferestre.
Altădată fie că e soare fie că plouă cu găleata
îmi las ochii să circule liberi. Departe
pe contra-sens. Până unde nu se mai vede…
***
Îmi moi barba (crescută agonic
în concurenţă acerbă cu noaptea)
o frec cu pămătuful moştenit
de la unchiu’ Mircea.
Un pămătuf, bietul de el,
ce pare, zău, să înfrunte mofluz timpul.
Ar merita să-i spun câteva cuvinte calde,
câteva vorbe de îmbărbătare.
Dar uite – promit! o voi face negreşit ‒
data viitoare. Acum, e deja târziu,
bate spre seară, o seară copilăroasă
de iarnă, şi mă grăbesc să ajung într-acolo…
Şi ieri, la aceeaşi oră, am întâlnit
un şobolan argintiu. Alerga disperat,
ezitând între cimitirul eroilor
şi patinoarul de vizavi pe care lunecau,
inundaţi de muzică şi lumini,
băieţi şi fete de pe alte planete.
***
Scriu poeme
pe care le vor citi morţii
în chip de nori albi
explodând paşnic pe cerul
neputincios de albastru (ştiu,
am mai scris asta…)
chiar acum când la doi paşi
şi un fum de ţigară
un dangăt de clopot survolează
stingher zidul cimitirului din Calea
Lipovei şi paragina lui orbitoare
o împrăştie vântul o duce aiurea
în tot cartierul printre blocurile
reci comuniste
În stare de ducă
Oraşul e tot mai bătrân
câte-o fată traversează aerul
o urmăresc cum se pierde
neverosimil de roz
acum şi atunci
pe ecranul după amiezii
de august
O iau apoi prin piaţa lucíe
îmi privesc gândurile răzleţe
ropotind ca o ploaie de vară
pe asfaltul din copilărie
Miroase brusc a urină
a peşte stricat
O iau în neştire tocmai cotesc
pe-o stradelă pustie traversez
podul mă uit la apa ce curge
ca o viață pierdută
***
Când mama mare a închis ochii
puţin mai ’nainte a bolborosit ceva
pe sârbeşte şi pe şvăbeşte
eram în clasa unşpea nu ştiam
mai nimic despre moarte
şi d’alde astea alergam vara
desculţi pe trotuarul fierbinte
furam trandafiri de prin garduri
miroseau fantastic mirosul lor arhaic
l-am recunoscut în cimitir
când au aruncat cu toţii
monezi şi lumânări şi bulgări
de pământ peste sicriul galben-orbitor
ca un soare oribil pe care îl simt uneori
arzând și acum în piept în nări
în memorie
***
Sub o mască somnambulă
cutreieri lumea ce nici nu există
Îi vei iubi doar – fascinat – cifrul
când somnul vreunui mort învârte harnic
pământul
dar o omidă ce curge pe-o frunză
tocmai catifelează lumina
când urmărit eşti de chiar ochiul tău stins
din ochiul tău viu
şi într-o adiere ce tăinuieşte încă
Iisus le mai spală ucenicilor săi
urma