Ușor de recunoscut
Ușor de recunoscut este cel ce caută ceva ce-a pierdut,
cu buzunarele memoriei întoarse pe dos
atârnând în bătaia vântului,
el merge cu pași mici și cu ochii ațintiți în pământ
fulgerând cu privirile propriile-i urme
mușcate, cu foamea cunoscută, de anotimpuri.
În jurul lui gându-i zumzăie, ca o albină nevăzută,
implorând Divinitatea, doar aceasta i-ar putea spune:
„Aici este ceea ce cauți, oprește-te și ascultă,
orice lucru pierdut încă palpită,
cu vocea lui îndepărtată strigă spre tine,
cu cât durerea ți-o simte, după pașii tăi spre neunde”,
Ușor de recunoscut este cel ce caută ceva ce-a pierdut,
din când în când, își culege cu grijă privirile de pe pământ
și le trimite, salve întrebătoare, spre cer ;
vor căuta, mai departe, acolo, printre nori, se vor bate
cu tunetele și fulgerele înaltului, se vor strecura
printre mulțimea de suflete plutind
pe mările albastre ale Liniștii Definitive
și vor întreba în dreapta și-n stânga…
În rarele-i clipele de odihnă,
cel ce caută ceea ce a pierdut se trezește-ntrebând:
Ce-ați găsit, voi priviri ale mele?
Ce-ați găsit?
Niciodată nu-i singur acesta; e lung șirul celor ce caută,
un adevărat convoi nesfârșit de căutători străbat la pas planeta,
urcă și coboară versanții înșelători ai existenței.
I-am văzut ieri. I-am văzut azi.
Pierzându-se unii în alții…
Și chiar în această clipă, scriind aceste rânduri…
2010
O voce care se miră
Un soi ciudat de arbori – spunea ades pădurarul,
un soi ciudat de oameni – mai adăuga,
lemnul nu e ca omul – repeta el,
ba da, se contrazicea singur, din plăcere, câteodată,
fără să ştie cât de ciudat era el însuşi
pe când fusese arbore,
pe când fusese om,
acum el este numai o voce
care se miră
Tu erai trupul
Tu erai trupul suav salvat din infern,
de ultimul înger ce te-a smuls din neant,
ispitei azuriului său indecent mă prostern,
citindu-l atent ca pe-un roman captivant,
Frazele curg, mă-nfășoară-n șuvoi,
în torent, spumegând delirant,
aceste fraze scrise sub vânturi și ploi
n-au nimic în comun cu Immanuel Kant,
Eu eram aerul respirat, bucuros, fericit,
ocrotindu-ți uimirea, sufletesc diamant
șlefuit îndelung cu un nou răsărit
dumnezeiesc, intens, fascinant….
Trupul și aerul – e tot ce din noi a rămas,
cheltuirăm pe nopțile lungi talant cu talant,
tu călătorești pe-o melodie a Patriciei Kaas
eu te-ntâmpin cu-n verb surâzând, elegant…
iun. 2015
Plutire
Un obicei mai vechi: seara plec în călătorii imaginare,
câteodată folosesc trăsura, amintindu-mi
de zgomotul caldarâmului sub copitele cailor
stimulați de biciul subțire al vizitiului
drapat în fireturi aurite,
înainte de a intra în nori,
îi fac semn acestuia să oprească,
pentru a culege un fir de păpădie
de pe marginea nopții,
străjuită de plopi cucernici…
Uneori iau trenul cu aburi ieșind din depouri arhaice,
alergând, obicei vechi, după ultimul vagon,
călătoresc mai ales la lumina veiozei,
astfel
mă despart de duhurile rele ale lucrurilor zilnice,
de hipnoza lor stăruitoare
și o durere plăcută-a desprinderii
îmi semnalează începutul plutirii…
2015
După ce
N-ai altă șansă de a te bucura înainte aceleia
de a te întoarce dimineața acasă
istovit de victoria asupra întunericului,
dintr-o dată portretele mamei și ale copiilor
se vor desprinde din ramele lor
spre a te înconjura cu iubire,
o, cât ai nevoie de această clipă,
ca de o oglindă în care îți poți privi
nu doar chipul ci și sufletul care în tăcere,
fără a cere recompense,
își numără rănile zilelor în care au supraviețuit,
câte vor fi fost până acum
și câte vor mai aduna eclipsele din ceruri.
Dimineața să te întorci acasă
după ce respirația ta a tăiat pentru fiecare pas
spre răsăritul soarelui spicele negre ale nopții,
după ce ai așezat la fereastră, soarele,
cu mâinile tale,
O, câtă nevoie ai de această biruință,
care te face inel de iubire.
2016