Reiau titlul cronicii mele la Dinspre Sud-Est, cartea lui Mircea Muthu apărută în 1999, căci consună monumentalei proaspete apariţii care rotunjeşte – fără a o închide, însă – cercetarea de o viaţă a profesorului clujean. Spuneam la lansarea cărţii că, în faţa unei întreprinderi atât de vast şi academic documentate, comentatorul se află oarecum în impas. N-a studiat imensa bibliografie parcursă de autor, n-a petrecut decenii ruminându-i încheierile. El este, inevitabil, un novice. Se va mulţumi, dincolo de admiraţie şi apreciere globală, cu adnotări, cu fragmente de interpretare şi mici situări în prelungirea unor secvenţe.
În Panorama criticii literare (dicţionarul meu din 2001), Mircea Muthu se considera „în descendenţa lui D. Popovici, prin proiecţia faptului literar pe ecranul ideologiei culturale”. Această perspectivă e regăsibilă în toate cărţile sale. Re-citirea literaturii într-un context larg şi aprofundat e în stare se dezvăluie valenţe surprinzătoare, să modifice abordări stereotipe şi să incite la mereu alte evaluări. Motoul din Tudor Vianu e perfect ales, căci poate fi asumat ca proprie profesiune de credinţă a balcanologului nostru numărul unu: „Componenta balcanică din firea românului, mai cu seamă a valahului de la Dunăre, a fost de cele mai multe ori trecută cu vederea… Balcanismul a devenit chiar pentru reprezentanţii intelectualului şi ţăranului român o categorie inferioară, demnă mai degrabă să fie combătută şi, după putinţă, anulată. Nu există însă lucru, în această lume, care, cercetat cu iubire, să nu dezvăluie în adâncimea lui laturi cu adevărat preţioase.”
Într-o schiţă de portret spuneam că Mircea Muthu este esenţialmente un recuperator. Cărţile sale comentează, interpretează şi reabilitează, măcar în intenţie, prin insistenţa bogat argumentată a enunţului „salvator”, fenomene, realităţi, situaţii de cumpănă, extenuate, marginalizate, prost situate în cercetarea tradiţională. Interesul reînnoit al lumii de azi pentru geografia culturală, de pildă, îşi are aliat şi, până la un punct, precursor, în studiile sale de balcanologie, demarate şi pentru a recupera miezul tare al unui concept cu descrieri tradiţional negative, slabe, joase, marginale. Dacă în era imaginii cuvântul se vede ameninţat, teoreticianul aprofundează şi actualizează, în forme recuperatoare, relaţia cuvânt-imagine, scriitură-pictură. Tot astfel, un basm cu latenţe uitate, precum Tinereţe fără bătrâneţe…, este scos la lumină cu sensurile sale de strictă actualitate şi cu accentuarea arhetipurilor. Studiile sale de estetică vin să consolideze concepte aflate în criză ori decăzute din situarea lor înaltă.
Din impresionanta cercetare asupra balcanismului, am reţinut de la început mai ales aproximările autorului asupra ontologiei lui între. Definirea sud-est europeanului este mereu dublă – şi/şi, nici/nici. A fi între – nu a te situa între, ceea ce ar presupune deja o aşezare, o limitare, ci a locui liber şi capricios un spaţiu al posibilităţilor mereu duble şi ne-aşezate – îşi găseşte, cred, ilustrarea şi în cumpăna obsesivă a lui Eminescu. Sortită să devină cerc, având, aşadar, toate condiţiile împlinirii, dar neajungând vreodată, cumpăna eminesciană descrie echilibrul instabil, ne-ajungerea. Cumpenei îi e străină opţiunea definitivă – ea nu alege o dată pentru totdeauna. Destinul ei este, dacă vreţi, al dorului neîmplinit. Orice stare tânjeşte după starea opusă, o caută, o atinge şi regretă de îndată ipostaza dintâi. Ştie să-şi dozeze efortul, mişcarea ei îşi conservă oscilarea, „ondularea”. Între este spaţiul mioritic. Solidaritatea nu poate fi decât organică, adică, liberă, neobligată. Tot aşa cum trecutul este viu, cum crede Mircea Muthu, fiindcă e mereu reiterat. Echilibrul nativ al românului este nuanţat de autor sub semnul aceleiaşi cumpene, aş zice: „În ce mă priveşte, văd amintitul echilibru ca pe o tensiune, niciodată istovită (s.m.) între caracterul recuperator şi tendinţa, aspiraţia la globalitate a culturii noastre de-a lungul celor trei faze mari, respectiv arhaică, folclorică şi cultă. Aşa se poate explica faptul că replierea către sine, făcută nu gasteropodic, ci cu obstinaţia re-argumentării izvoarelor etnice, lingvistice ş.a. şi expansiunea (niciodată politică sau militară) în logos-ul trăit cu fervoare meridională ritmează specific această cultură ameninţată cu provizoratul existenţei, la răscrucea imperiilor vii sau moarte. Iată de ce, imperativul rezistenţei şi, corelativ, al supravieţuirii în ontic (Mioriţa) sau în istoric şi estetic (Meşterul Manole) structurează imaginarul fiecărei epoci. Între cele două dimensiuni există, îndrăznesc s-o afirm, un echilibru mereu instabil, prezidat de sentimentul tragic al istoriei…”.
Toate acestea conduc firesc şi argumentat spre substituirea lui întru cu între, mai adecvat omului românesc: „Cuvântul rezumă echivocul vieţii noastre istorice, «condiţia intervalului»… «alternanţa unor ideologii cu provenienţă deopotrivă atlantă şi asiatic㻓. Situarea între, supusă tensiunilor intermundiului, poate fi o şansă asigurând dubla deschidere pentru un popor de frontieră, trăind cu ritmul său specific, întretăiat de sincope într-o lume a posibilului cu virtualităţi eternizate de stări conjuncturale. Şi va fi o şansă, crede Mircea Muthu, o dată cu mutarea accentului de pe spaţiu pe „timpul cosmic” şi cu renunţarea la obsesia apartenenţei la o „cultură mică”.
Să repet aici că operatorul ontologic între propus de Mircea Muthu îl descopăr funcţionând şi în cazul limbii române. Întâmplarea că limba română nu are neutru – singura printre limbile europene din orice puncte cardinale! –, că în locul său are ambigenul, cu personalitatea sa dublă, cu dublă deschidere, ar putea aduce nuanţări surprinzătoare „ontologiei lui între”. Privirea sexuată a românei, pentru care toate lucrurile acestei lumi sunt personalizate (el sau ea) şi care se sprijină pe neobosita „androginie” a ambigenului, exaltă condiţia intervalului, îmbogăţeşte echilibrul instabil şi „umanizează” tragismul specific. Sunt tentată să spun, la capătul lecturii cărţii lui Mircea Muthu, că nici nu putea fi altfel. Că românului, est-european fiind, neutralitatea îi era refuzată. Căci ambigenul – între – înseamnă mai degrabă şi-şi decât nici-nici, intervalul de la care se revendică şi pe care îl locuieşte nu este un spaţiu gol şi de una şi de cealaltă, ci plin de amândouă. Iar această întâmplare s-ar putea transforma într-o şansă. Aş spune, apelând la perspectiva unui François Cheng, cel din Le Dialogue (Paris, 2002), că încearcă, în fond, depăşirea Doiului din gândirea europeană – cea care vede mereu şi numai contrariile, neglijând păgubos spaţiul activ dintre ele –, în favoarea accederii la Treiul din gândirea chineză, cea care vede contrariile, dar le înţelege cu ajutorul Vidului median, zona cea mai densă în sensuri şi tensiuni creatoare, atentă la relaţie, la întreţeseri şi la fluxul permanent pe care se întemeiază existenţa umană secondată de gândul activ (cum ar spune Vasile Conta); căci, născut din Doi, îi îngăduie doiului să se depăşească.
Prima parte a monumentalului tom, Balcanismul literar românesc, are mai multe secţiuni: „Etapele istorice ale conceptului”, pe care îl descrie din câteva perspective: Bizanţul dincolo de moarte, Între balcanitate şi balcanism, Consacrarea balcanismului. A doua secţiune, Permanenţe literare sud-est europene, cu capitolele Tipologie, Cântecul istoriei, Motive („Drumul nu e aşadar rătăcire, ci oglindă a sinelui şi, prin extensie, a istoriei frământate a Sud-Estului”). A treia secţiune „Balcanitate şi balcanism”: „Trimiterile la etnologie, folclor sau la istoria mentalităţilor sunt necesare, dar nu şi suficiente în procesul – şi dificil, şi polemic – de circumscriere a ceea ce am numit, la modul asertoric mai mult, spirit sud-est european. Filosofia lui «ca şi cum», contrabalansată de moralismul intrinsec imaginarului şi perpetuat de veritabile modele umane care privilegiază încă oralitatea în raport cu comunicarea scrisă, intersectarea viziunii antropocentrice cu aceea cosmocentrică, de unde competiţia dintre libertatea interioară a individului (şi energetismul său în procesul de parvenire în primul rând socială) şi scepticism”. Addenda conţine Schiţa despre ontologia lui între, deja pomenită. A doua parte, Panoramic sud-est european. Confluenţe culturale, introduce în discuţie câteva Acolade teoretice, operează Inserţii în imaginar, descrie reviste, documente (un advis despre Mihai Viteazul), pagini de jurnal în care universitarul se lasă în voia reveriilor uitând o portiţă deschisă pentru poet şi privind lumea ca pe un tablou, precum în această introducere la Creta: „Mirosul frunzelor smulse din lămâiul împodobit regal în incinta vechiului muzeu din Corint; parfumul de răşină (retzina) lăcrimând pe arborii, proaspăt curăţaţi, de fistic şi înghiţitura de ouzo strivită în cerul gurii se amestecă, se decantează şi mă imprimă aici – mai singur ca niciodată într-un spaţiu desăvârşit ca dialog între albastrul marin şi ţărmul cretos de la Mégara. Mă fascinează povestea călugărului despre oraşul scufundat în golful de azi, îmi închipui cum se mişca pe străzile sale intacte şi pustii această caracatiţă pe care barcagiul o izbeşte ritualic de chei, ca să se frăgezească. Imaginea este atroce, chemând-o pe alta: în golful Zea un peşte abia prins se zbate amarnic pe dalele de piatră având ca fundal imaginea Pireului tolănit ca un rechin în ziua indiferentă de Duminică. Ce reţin? Palpitul de viaţă al clipei alunecând deja în neant; strălucirea, în aerul dimineţii, a spinării de piatră pe care se mai înalţă, mai mult sprijinite, coloanele Akropolei; frumoasa ţestoasă de uscat examinându-mă, atent, cu ochii rotunzi, în agora romană de la poale; mireasma aspră-dulce a ierburilor foşnind deja uscat în aprilie; aerul scurgându-se, dens ca mierea, printre cariatidele de la Erehteion şi, mai ales, femeia înaltă, înveşmântată în negru, ce se deplasează pe marginea drumului. Desen întunecat, făcut din linii simple şi proiectat pe fundalul calcaros”.
Din evantaiul terminologic elucidat de cartea lui Mircea Muthu – balcanologie (domeniu de studiu), balcanitate (axiologie comună popoarelor sud est europene între sec. XVI şi XIX), balcanism (concept imagine cu multiple semnificaţii), homo balcanicus (pe dimensiunea antropologică), balcanizare… –, reţin câteva rânduri despre ipostaza de homo duplex a sud-est europeanului: „Dincolo însă de poncife cu accente incriminatorii există cu siguranţă un arhetip comportamental, cu numeroase concretizări de ordin tipologic şi simbolic. Astfel, tipul tragic, înţeleptul, parvenitul sau haiducul – analizate de noi din unghi comparativ – alcătuiesc tot atâtea variabile, forme de manifestare reflectate cu acurateţe în imaginarul literar-artistic. Altele, precum levantinul clericul, militarul, convertitul, intelectualul etc. amplifică, vom vedea, evantaiul antropos-ului, deductibil din explorarea istorică şi prelucrarea funcţională. Omul balcanic trimite de fapt la o lume diversificată etnic şi cu o structură de panopticum, în funcţie de starea modelului bizantin şi apoi a Turcocraţiei, în accelerată pierdere de viteză în veacul al XIX-lea. Există, cu alte cuvinte, câteva coagulări determinate structural şi funcţional pe palierul duratei lungi, după cum o anumită perioadă istorică adaugă, subliniază sau reduce spectrul obţinut astfel prin decantări succesive”.
Într-un interviu, Mircea Muthu, mărturisea: „Am ajuns să mă înscriu într-un al treilea cerc, mai larg, vizavi de balcanismul conceput ca dramă (cu reversul său parodic) şi ca răscumpărare estetică […] Scriu deoarece ştiu că alinierea, mereu întreruptă şi mereu reiterată, la valorile Europei apusene e un proces firesc ce nu poate totuşi recuza postulările noastre sud-est europene… Transilvăneanul disciplinat din mine doreşte să circumscrie, fără grabă, o «forma mentis»“. Şi o face cu atât de multe deschideri, atât de documentat şi din atâtea unghiuri de vedere, încât cartea sa se aşează decis pe raftul lucrărilor de referinţă.
Mircea Muthu, Balcanismul literar românesc. Panoramic sud-est european. Confluenţe culturale. Ediţie revăzută şi adăugită, Editura Şcoala Ardeleană,
Cluj-Napoca, 2017, 798 pag.