În limba română, nu există cuvântul acesta: „rostuire”. El este o scorneală vocabulară a cronicart-ului, care a vrut să contamineze două cuvinte al căror sens interferează cu sacrul. Deci, rostire (glăsuire, pronunţare, spunere, zicere… deci, un fel particular de a spune!) într-o simbioză, chiar dacă parţială, totuşi inedită, cu rânduiala (ceremonial, protocol, ritual, canon).
Am recurs la aceast construct lexical, pentru că, în cele ce urmează, cronicart-ul a avut în vedere (chiar la modul propriu!) două feluri de rostire încastrate în două rânduieli originale. Ca două oglinzi foarte preţioase, pe undeva asemănătoare (fiindcă rolul lor fundamental este, nu-i aşa? acelaşi: să reflecteze chipul şi realitatea), dar marcant diferite, ca „spunere”.
Una cu ramă din esenţă, să zicem, de trandafir, cu decoraţiuni flamboaiante, specifice stilului baroc, ieşită din mâinile cine ştie cărui artist-meşteşugar veneţian (musai contemporan cu Lorenzo Bernini!), în vreme ce cealaltă aparţine stilului art déco, modern, nou, cu emoţii simple, rece, de formă ovală şi cu ramă de crom şi email, care a păstrat vii reflexiile „anilor nebuni”, epoca aceea sărită de pe axul previzibil al Timpului, când – aşa cum spunea o butadă a vremii – totul era posibil, chiar dacă imposibil!
Prin urmare, ele – cele două oglinzi – cer, fiecare, o „rânduială” aparte. În felul acesta, rămân în discuţia noastră două rostuiri distincte, al căror unic element, ca o rădăcină comună şi foarte valoroasă, din care se înalţă două tulpini, este, fireşte, rostul. Tâlcul. Sensul. Raţiunea. Menirea. Idealul. Revelaţia.
Prima rostuire: VALENTIN SCĂRLĂTESCU
Foarte puţine lucruri ştiau publicul român şi amatorii de artă despre acest fermecător de modest artist român, trăitor la Paris şi care se întoarce, iată, după o absenţă de 30 de ani, pe pământul natal. Are 56 de ani, a studiat la Bucureşti, a terminat Liceul „N. Tonitza”, apoi, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, în 1982, licenţiat în restaurare şi conservare, a fost elevul lui Brăduţ Covaliu şi s-a alăturat, o vreme, Grupului PROLOG, la chemarea şi îndemnul liderului spiritual al acestuia, Paul Gherasim. A plecat din ţară în 1987 şi s-a stabilit în Franţa. Mai întâi în Bretagne, apoi la Paris, unde are un master la Université Paris 1-Sorbonne, în ştiinţă şi tehnică în conservarea bunurilor culturale de patrimoniu, iar, din 2014, urmează studii doctorale la HiCSA (Histoire Culturelle et Sociale de l’Art), tot la Paris. Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România şi al Casei Artiştilor din Paris.
Aşadar, acest artist curios revine discret, dar, totodată, spectaculos, în spaţiul care l-a zămislit şi acolo unde s-a format, cu o expoziţie fulminantă, la Galeria Romană şi cu sprijinul Institutului Cultural Român. O expoziţie ce incită de la bun început, prin chiar titlul ei: Pământ breton, Pământ românesc, Loc de credinţă şi, totodată, complexă, pentru că adună o parte din opera artistului, clădită timp de peste trei decenii, în tehnici şi pe suporturi diferite. Surpriza este cu atât mai mare, cu cât variaţiile de teme, de stil, de culoare, de materie sau chiar de dimensiuni nu obosesc, ci conlucrează la crearea de interstiţii ale aşteptării, numai bune de pipăit cu ochiul clipele de sublim.
„Am expus, am avut expoziții personale la Paris și în alte locuri, dar m-am concentrat asupra restaurării monumentelor istorice. Dar pentru mine arta este un colac de salvare. Le mulțumesc pentru generozitate proprietarilor galeriei. Am expus în România cu Grupul Prolog. Le mulțumesc lui Paul Gherasim, care nu mai este printre noi, lui Horea Paștina, lui Mihai Sârbulescu, pentru asta. Nu am întrerupt punțile de atâta vreme, din contră, le-am construit mai mult în ultimii ani, ceea ce m-a ajutat să integrez și să fac această expoziție. Sunt multe de spus, am aproape două profesii: restaurarea și pictura. Dar există un secret raport între cele două profesii, pe care nu-l pot descrie cu ușurință.” – mărturisea artistul la vernisajul de la Galeria Romană, unde a fost însoţit de doi invitaţi ai săi speciali, doi prieteni, doi critici de artă din Franţa: Pascal Payen-Appenzeller și Marc Albert-Levin.
Din retorica intenţională a titlului – grijuliu, serios, onest şi aplicat – aş alege secvenţa a treia, „Loc de credinţă”, fiindcă, dincolo de cel care zugrăveşte peisajele bretone, panoramate cinematografic, coline pe care se ghiceşte în umbra înserării silueta graţioasă a câte unei capele, nopţile care au ceva din neliniştea ondulată din Van Gogh sau acea extraordinar de emoţionantă Barcă veche din Bretania, făcută zob de valurile timpurilor, sfărâmată precum idealurile sau visurile noastre construite cândva ori copaci puternici, plopi involţi (culmea, întotdeauna fără soţ!) şi lanuri de porumb grele, viguroase, extrase din fertilul câmpiei române, Valentin Scărlătescu este întâi de toate un sacerdot al sacrului.
Un sacru pe care l-aş numi vitalist, căci nu e ritmat în reverberaţiile dangătului de clopot, ca al lui Mihai Sârbulescu ori hieratic-domestic ascuns în spatele „luminii dintâi”, ca la Horea Paştina sau de o fragilitate a graţiei apropiată stampelor japoneze revelând ramuri de măr cu flori delicate, ca la Paul Gherasim (dacă e să facem racordul cu primele semnale ale apropierii lui Scărlătescu de PROLOG), nu e nici sacrul interior al absidei ca loc de comunicare cu Divinitatea, precum la Marin Gherasim, nici sacrul trist-carnavalesc al lui Ştefan Câlţia şi, în fine, nici sacrul împărătesc al lui Silviu Oravitzan.
Ci e un sacru ardent, robust, vânjos, trupeş, năvalnic, care clocoteşte de sensuri. Priviţi-l pe Sfântul Ioan în deşert, cărându-şi crucea (dar priviţi-l nu de aproape, ci de departe, numai atunci se configurează apariţia sa aproape herculeeană!) şi veţi trăi o emoţie mult mai mare decât aceea pe care aţi fi avut-o în faţa trupului longilin, chinuit, schilav, cu chipul uscat, exsanguu, de ascet, specific iconografiei tradiţionale creştine. Deci, în tablourile lui Valentin Scărlătescu (aidoma unor icoane uriaşe… nu pot să nu amintesc ciclul „Noaptea istoriei” sau „Portretele”!) întâlnim un sacru vitalist, nu dionisiac, fiindcă vitalitatea apariţiilor sale, care se desprind din negură şi par că vin spre noi, este chibzuită. Nu are nimic din excesivitatea „jocurilor” lui Dyonissos. Nu! El ţine de o rânduială secretă, pe care numai ochii roşii ai artistului, injectaţi de vedenii pot s-o desluşească.
Profesia sa de restaurator de pictură murală sau de opere de artă clasate ca monumente istorice (nu trebuie uitată recenta sa izbândă: terminarea lucrărilor de restaurare a picturii murale din Catedrala Ortodoxă Română din Paris) fără îndoială că l-a ajutat foarte mult să se apropie de sacru, căci a decorat zeci de spaţii liturgice, a restaurat sute de fresce, „a repictat multe ceruri” – cum spune atât de frumos Marc Albert-Levin, în catalogul expoziţiei (n.n. superb trebuie să fie să „repictezi ceruri”, ce sentiment de măreţie trebuie să-l încerce pe restauratorul plafoanelor de biserici, atunci când re-imaginează cerul… de fapt, Cerul!).
Rostirea sa şi dăruirea l-au definit categoric: a pictat potire (tema atât de dragă lui Paul Gherasim!), a pictat îngeri („Îngerul muzicant”), a pictat flori (de măr sau acea de neuitat „Amaryllis, floarea mamei mele”, ca o emblemă tutelară aflată deasupra intrării în miezul operei sale), a pictat cai (înduioşătoare este seria „Cailor răniţi”!), a pictat copaci (descoperind în frumuseţea naturii acel vibrant simţământ al religiosului), a pictat lăcaşuri de cult, apoi scene biblice sau acel impresionant portret iconic redat pe un fragment de zid.
Ajunşi aici, în acest punct, un cuvânt aparte merită o altă pasiune devorantă a artistului, ce decurge din meseria de restaurator: un fel de „reciclare a conţinutului sacru”. Mai întâi, încadrarea unora dintre tablourile sale în bucăţi de materiale vechi, rămase în urma recondiţionării unor lăcaşe de cult, frânturi de lemn salvat de foc, care devin, astfel, meşteşugite de mâna măiastră a artistului, rame glorioase, impresionante. Şi apoi, unele piese cu valoare sculpturală, realizate din mixtură de lut ars, mozaic, cărămidă, mortar, reunite într-o serie intitulată Carte (subiect deschis cândva de Ion Bitzan), care, alături de Potir, Turn sau Vas, pot fi catalogate în sculpturi-obiecte pictate.
Valentin Scărlătescu a participat la numeroase expoziții personale și de grup, în afara țării, distincțiile și premiile obținute fiind o recunoaștere a harului unui artist de excepţie.
Aceasta este „rostuirea” reflectată de prima oglindă, artistul Valentin Scărlătescu.
A doua rostuire: DAN BOTA
Este cealaltă „faţă” a oglinzii, dacă vreţi. Este oglinda art déco, de care aminteam la început. Este stilul „jazzy”. Nebun. Exact reversul aceleia în care se reflectă sacrul lui Valentin Scărlătescu. Dan Bota este un fel de Raoul Dufy căruia i se adaugă un vârf de cuţit de Braque, o linguriţă de Robert Delaunay („cubistul orfic”) şi o picătură dintr-un flacon de Dalí, însă mai colţuros. Oricum, Dan Bota este un înspumat al esenţelor tinereţii şi al avânturilor hedoniste, un „june” în vârstă de 82 de ani, un adolescent hachiţos, morocănos, tăcut. Şi, ca la orice artist paradoxal, el este bântuit pe interior de un temperament imagistic exploziv, un vulcan expandând materii grele senzitive, într-o cromatică agresivă.
Expoziţia sa organizată de Biblioteca Naţională a României – deschisă în spaţiul generos al sălii Euforia / Symposium (şi chiar am întâlnit acolo ambele concepte, şi euphoria, şi symposium!) – în parteneriat cu Galeria Colony Art, a avut un titlu ca de eseu: „Pictura – un orizont în mişcare”. De altfel, Dan Bota – la originile sale arhitect, adică un stăruitor partizan şi exponent al proporţiilor, dublat însă de ambiţiile nemărturisite ale unui estetician – este preocupat de acest tip de sentinţă. Precedenta sa expoziţie de aceeaşi amploare, de la Muzeul Ţăranului Român, din 2015, s-a intitulat „Pictura – un vis întrupat”, iar o alta, anterioară acesteia (din noiembrie 2012 – ianuarie 2013), derulată pe holurile Academiei de Ştiinţe Economice, avea ca titlu „Pictura ca introspecţie”. Deci, mereu şi mereu, pictura. Pictura ca…, pictura este… Sunt ipotezele de lucru ale unui artist şi, deopotrivă, apoftegmele unui cercetător, ale unui analist, ale unui scormonitor, ale unui căutător de coerenţe.
Ca şi în precedentele sale apariţii, şi acum, la Biblioteca Naţională, exegeza personală a lui Dan Bota asupra picturii în general se desfăşoară – în viziunea sa particulară, în care extazul se îmbină discret cu note apocaliptice, la fel cum vegetalul se împreunează cu umanul, iar culoarea cu muzica – pe mari dimensiuni. Uriaşe. Pânzele sale nu mai sunt tablouri, au depăşit demult statutul acesta, ci parcă sunt nişte fresce avortate, secvenţializate, tăiate ca fotogramele unui film. (NOTĂ: Chiar i-aş fi propus operatorului din spatele camerei, care filma evenimentul vernisajului, să fi făcut, la un moment dat, o panoramare circulară rapidă a „simezelor” (de fapt, panouri!) şi am convingerea că ar fi ieşit un film buimac, care l-ar fi făcut invidios pe Robbe-Grillet sau pe Antonioni!). Astfel că, doar baleind cu privirea lucrările (pe de altă parte, e foarte confortabil raportul cu expozeul, întrucât spaţiul permite ca ele să poată fi văzute de departe!), obţinem o peliculă năucitoare, în care predomină verdele electric, rozul scandalos ori bleu-ul năprasnic.
Siluetele umane disproporţionate, şui, văzute parcă prin lentile – când ascuţite, când longiline, când voluminoase – nudurile discret sesizabile şi surprinse în poziţii de-o indiferenţă senină, mâinile de bărbaţi deschise ca nişte aripi de îngeri coloraţi, apoi, nebunia de păsări aflate în zbor, în două tablouri deja antologice, după aceea, viziunile cosmogonice în care orficul irepresibil se dezlănţuie nebuneşte în forme şi culori, care, dacă nu l-am cunoaşte pe Dan Bota, am putea crede că survin unei stări paradiziace induse artificial(!) – toate acestea ne dau impresia (ba, aş spune certitudinea!) unui spirit dionisiac incredibil, clocotitor şi năvalnic. De un vitalism inimaginabil la un artist aflat la o vârstă la care mulţi congeneri de-ai lui cad pradă depresiei transferate în cele mai sumbre palete cromatice.
Două remarci ar mai fi de făcut.
Prima se referă la obsesia muzicii pe care am întâlnit-o în toate lucrările lui Dan Bota. Unul dintre tablouri întruchipează o orchestră bizară, cu femei şi bărbaţi evoluând la diverse instrumente, unele recognoscibile, altele ciudate. Este atât de frumos dereglată percepţia asupra acestui trăsnit jazz band, imaginat într-un spectru cromatic împins până aproape de art beat, încât ai impresia că, privindu-l cu insistenţă, deja auzi cum tabloul emite progresiv (şi musai stereo!) un dixieland îndrăcit. Pictorul ascunde aici o tentativă de sinestezie foarte dibace.
Apoi, un cuvânt aparte merită portretele. Căci, da, artistul Dan Bota păşeşte victorios şi în zona portretului (cu predilecţie feminin!), dar tot aşa, realizat la dimensiuni extravagante. Sunt chipurile unor doamne în linie simplă de culoare, fără tonuri sau umbre, a căror privire însă simţi că te sfredeleşte. Este poate răspunsul personajului la ironia – în note uneori mai accentuate – pe care i-o aplică artistul. Femeile lui Dan Bota sunt subtil manevrate de către autor, pe de o parte, spre a nu se desfăşura plenar (este, astfel, un palid indiciu de frustrare!), iar, pe de altă parte, pentru a modifica imaginarul percepţiei de dinafară, stârnindu-l firesc.
Dan Bota, spre deosebire de Valentin Scărlătescu, nu aderă la principiile obsecvioase ale „rostuirii” sacrale. Dan Bota este un adept al desfrânării politicoase. Doar în imaginar, fireşte.