Márai Sándor a fost un călător asiduu, cu aspiraţii de cetăţean european, care prin literatura sa a ţintit spre universalitate. A scris romane și volume de eseuri, jurnale, memorii şi versuri. Contemporanii nu l-au apreciat, confraţii nu i-au recunoscut întotdeauna valoarea. Istoria l-a hărţuit ca pe un dezrădăcinat care nu şi-a găsit locul nici în Germania, Franţa, Italia sau Ungaria, nici în Statele Unite.
Scriitor din familia profundă a unor Joseph Roth, Robert Musil şi Thomas Mann, a fost primul traducător al lui Kafka în limba maghiară. Şi-a câştigat pâinea ca jurnalist, a scris romane, a fost ales membru al Academiei Maghiare de Ştiinţă. Antifascist convins, supravieţuieşte războiului, dar venirea la puterea a regimului comunist îl sileşte să plece pentru totdeauna din Ungaria şi nu va permite publicarea operei sale în maghiară câtă vreme la putere se află regimul comunist. Peregrinează prin Europa, se stabileşte o vreme în America, dar nu se acomodează, iar ruptura de limba sa şi de cultura europeană îl macină. După moartea soţiei şi a fiului său adoptiv trăieşte în mizerie, bolnav în apartamentul din San Diego. Se sinucide la 21 februarie 1989, în vârstă de aproape 89 de ani (n. 11 aprilie 1900), repetând destinul unui personaj, figura tatălui, din romanul al cărui fragment îl publicăm aici.
Opera lui Márai este redescoperită în Franţa la începutul anilor 1990. Editura italiană care îi reprezintă drepturile hotărăşte să pornească o serie de autor începând cu romanul Lumânările ard până la capăt. În 1997, romanul publicat cu titlul Le braci este cel mai mare succes al prestigiosului târg de carte de la Frankfurt. După aceasta se vinde într-un tiraj de un milion de exemplare.
Remarcabilă prin nuanţele de atmosferă şi capacitatea de adâncă investigare a psihicului uman, literatura lui Márai are o forţă de adevăr care atinge cititorul, dincolo de vremurile în care a fost scrisă, dincolo de vremurile în care este citită. Critica internaţională i-a salutat cu entuziasm recuperarea prin vizibilitatea de care se bucură azi în cultura occidentală şi l-a poziţionat pe Márai printre autorii emblematici ai secolului al XX-lea.
Scris într-un stil elegant de fin de siècle, romanul lui Márai Sándor Divorţ la Buda, din care face parte fragmentul de mai jos, are un caracter prin excelenţă dramatic. Acțiunea, care se petrece în capitala maghiară în perioada interbelică, începe în decursul unei după-amieze de toamnă, apoi continuă la o serată mondenă, urmată de o insolită întâlnire, care durează o noapte întreagă până în zorii zilei următoare.
Motto
„Şi tot ce noaptea clădea, ziua se dărâma”
Baladă populară transilvană
1.
Septembrie sosi cu zile de arşiţă. Într-una dintre aceste după-amieze de toamnă timpurie, care păstrează încă dogoarea verii, tânărul judecător, Kőmives Kristóf, studia în biroul său câteva dosare de divorţ.
Unul dintre ele urma să aibă loc a doua zi şi îl interesa în mod deosebit, fiindcă personajele îi erau vag cunoscute. Pârâtul, un tânăr doctor de renume, director al unui laborator într-o clinică din Budapesta, îi fusese odinioară coleg în primele clase ale şcolii secundare, iar mai târziu, în anii studenţiei, se mai întâlniseră din când în când la baluri şi la alte reuniuni mondene. Judecătorul se gândise întotdeauna cu simpatie la acest coleg rezervat, liniştit şi destul de timid. În timp ce aranja actele în dosar, chipul doctorului îi apăru în minte neaşteptat de viu; la unul dintre balurile universitare de odinioară, pe când avea douăzeci şi doi, douăzeci şi trei de ani, stând în holul somptuos al unui mare hotel şi, surâzînd fâstâcit cu politeţea stângace a celui prea puţin deprins cu viaţa mondenă, răspundea la întrebările curtenitoare, uşor condescendente, ale unor domni plini de importanţa lor socială. Tânăr jurist, Kőmives se afla şi el în acel grup şi, pe neaşteptate, simţise un interes subit faţă de fostul coleg de şcoală pe care abia îl cunoştea şi aproape că-l uitase. O simpatie spontană, ce nu părea motivată de nimic. Dar se mulţumiseră să-şi adreseze câteva cuvinte banale, surâsuri curtenitoare, prietenoase, de parcă o interdicţie de neînvins, inexplicabilă, i-ar fi ţinut la distanţă şi trecură pur şi simplu unul pe lângă celălalt. Asemenea încercări stângace şi confuze de apropiere s-au tot repetat; de câteva ori s-au întâlnit pe stradă şi s-au grăbit unul înspre celălalt cu un zâmbet larg, conştienţi amândoi că tot n-avea să iasă nimic din această întâlnire, şi s-au mulţumit să-şi strângă mâna, îngăimând încurcaţi câteva cuvinte oarecare; de parcă ar fi vorbit „despre altceva”, altceva… Despre ce, de fapt? Îngândurat, judecătorul se opri în dreptul ferestrei deschise.
Din curtea închisorii răzbătu până la el scrâşnetul unor roţi de camion. Auzi ordinele gardienilor, apoi bufnitura unor obiecte grele, pesemne nişte saci, forfota oamenilor lucrând. Fereastra biroului său dădea spre zidul închisorii învecinate, prevăzut cu găuri de aerisire; ca funcţionar subaltern, aflat la primele trepte ale carierei, tânărul judecător primise, pentru moment, această odaie nu foarte comodă, vara înăbuşitor de caldă, iar iarna întunecoasă încă de la primele ore ale după-amiezii; încăperile mai confortabile şi spaţioase, ce dădeau spre stradă, erau ocupate, fireşte, de judecătorii mai vârstnici, superiorii lui, iar această repartiţie a încăperilor i se părea şi lui rezonabilă şi corectă. Jos, prizonierii descărcau dintr-o căruţă nişte saci şi, luând povara pe umeri, dispăreau unul după celălalt în adânc, sub chepengul pivniţei. Judecătorul lucra de trei ani în această cameră şi urmărea în fiecare zi, pentru câteva minute, viaţa ce se derula în curtea închisorii; aici erau aduşi prizonierii să-şi facă plimbarea lor de după-amiază, era curtea pe care o traversau cu paşi grăbiţi rudele arestaţilor şi condamnaţilor în orele de vizită, pe aici treceau prizonierii care erau chemaţi la interogatoriu sau la proces în clădirea tribunalului. Îi era cunoscută până la refuz această imagine, lumea aceasta tristă şi monotonă, şi totuşi nu trecea zi fără să se oprească în dreptul ferestrei şi să o privească o vreme cu atenţie înainte de a părăsi biroul, de parcă ar fi vrut să se mai încredinţeze de fiecare dată, din nou, de ceva. Viaţa cotidiană din curtea închisorii avea ceva obiectiv, chiar mecanic; parcă era curtea unei fabrici, unde în timpul minuţios stabilit se întâmplă în fiecare zi acelaşi lucru, iar ceea ce se petrece nici nu e atât de înfricoşător şi de înspăimântător, cum ar putea crede cineva din afară, ci mai degrabă trist şi fără speranţă. Pradă unor astfel de gânduri privea în fiecare zi, preţ de câteva minute, zidul închisorii şi curtea străjuită de porţi grele de fier.
Greiner Imre, doctor Greiner, repetă distrat. Aşa îl chema pe doctorul care era pe cale să divorţeze. Kőmives tocmai citise cu luare aminte datele personale ale colegului de odinioară şi se străduia să găsească amintiri comune. Doctorul Greiner provenea din Ungaria de Sus, dintr-o familie de origine germană; constată că acesta era cu jumătate de an mai în vârstă decât el: împlinise treizeci şi opt de ani în iunie pe care el, cu toate că fuseseră colegi de şcoală, urma să-i împlinească abia în decembrie. Constatarea aceasta îl întristă puţin fără să ştie nici el prea bine de ce. Dar şi vârsta soţiei îl surprinse: doamna Greiner, născută Fazekas Anna, trecuse deja de treizeci. Judecătorul făcu un mic calcul şi rămase pe gânduri. Deodată, din actele aflate la dosar se iviră oameni în carne şi oase, iar el îşi aminti tot felul de lucruri. Pe Anna bunăoară o întâlnise pentru prima oară în urmă cu nouă ani, pe terenul de tenis de pe insula Margareta, într-o zi de vară, din cale de afară de călduroasă, de toridă chiar; pe atunci, tânăra n-avea cum să-l fi cunoscut pe doctorul Greiner; în orice caz, nu se zvonea nimic despre logodna lor. Într-o seară, Kőmives se plimbase cu tânăra fată pe aleile de pe insulă, până la pod; el duce racheta fetei, Anna poartă o rochie de vară albă, cu dungi albastre, drumul e întunecos, vorbesc despre o excursie pe Dunăre. În staţia tramvaiului, îi zăreşte chipul Annei; sub lumina firavă a unui felinar fata se întoarce surâzând spre el, cu o voce de-a dreptul catifelată; dar se prea poate ca această inflexiune molatecă a glasului, această nuanţă nesigură, estompată, să fie doar rodul imaginaţiei sale. Sunt patru omeni care merg pe drum, o fată, prietenă de-a Annei şi un domn mai vârstnic, tatăl fetei. Pe Anna o mai văzuse de două, cel mult trei ori înainte de această întâlnire; tot ce ştia despre ea, era că tatăl ei fusese inspector şcolar în provincie, că ieşise de câţiva ani la pensie, când s-au stabilit la Pesta şi că adolescenta şi-a încheiat studiile într-un liceu din capitală. Deja la vârsta măritişului, Anna frecventase multe baluri în ultimul an. Despre ce vorbiseră oare în acea zi ? Kőmives nu-şi mai amintea, dar timbrul vocii ei îi mai răsuna şi acum în urechi. Merg o vreme tăcuţi pe drumul prost luminat. La o cotitură, el se opreşte, iar fata se întoarce numaidecât spre el, de parcă ar vrea să-i spună ceva. În această clipă îi vede desluşit chipul. Au ajuns la pod; înaintează mai departe fără o vorbă. A doua zi dimineaţă el avea să plece în concediu şi să petreacă patru săptămâni într-o staţiune balneară din Austria, unde urma s-o cunoască pe viitoarea lui soţie; dar se vor căsători doar un an mai târziu. În răstimpul când încă îi făcea curte viitoarei neveste şi ieşea în societate aproape logodit, a mai făcut vizite familiilor cu fete de măritat dar, graţie reţelei lor secrete de informaţii, mamele şi odraslele lor erau la curent cu logodna lui – judecătorul se mai întâlnise cu Fazekas Anna. Tânăra era seducător de bine făcută, de frumoasă chiar… frumoasă? Judecătorul scrută curtea închisorii de parcă ar fi căutat pe cineva. Căruţa era descărcată, gardianul conducea şi ultimii doi prizonieri spre poarta de fier. Nu, nu îşi amintea chipul ei.
Aranjă actele din dosar. Documentele respectau procedura legală: soţii dovediseră că au trăit separat şase luni şi cereau desfacerea căsătoriei din cauza „abandonului domiciliului conjugal”. Aşezat, Kőmives se aplecă şi scoase din ultimul sertar al biroului o cutie cu ţigări iefine şi îşi umplu tabachera de piele. Apoi, scoase ţigări mai fine dintr-un alt sertar – pe acestea le păstra pentru vizitatori, el personal se mulţumea cu cele mai ieftine pe care i le rula acasă Hertha, sau guvernanta – dar în seara aceasta se pregătea să iasă în societate, poate că va trebui să servească pe cineva; pentru orice eventualitate, puse în tabacheră şi câteva ţigări cu filtru auriu. Gestul său nu era întru totul spontan; în timp ce aranja ţigările fine, „de lux”, într-o despărţitură a tabacherei, judecătorul se gândi că aceste mici cheltuieli pe obligaţiile lui sociale îi absorb modestul surplus din salariu, cu ajutorul căruia viaţa lui şi a alor săi ar fi fost poate mai confortabilă, mai tihnită şi mai puţin costisitoare. El se mulţumea şi cu tutun ieftin, s-ar fi mulţumit şi cu alte haine, cu o altfel de locuinţă, cu o viaţă socială mai simplă. Cu ţigările de gală aurii era dator „lumii”, cunoştea prea bine raţionamentul, însă în acea clipă îl străfulgerase gândul fiindcă urma să meargă în societate, unde avea să se simtă fie bine fie prost, dar unde parcă din obligaţie avea să „reprezinte“ din nou, drept pentru care oftă scurt şi zâmbi înciudat. Oftase pentru că viaţa, nenumăratele rigori inutile ale „vieţii mondene” îi păreau împovărătoare şi lipsite de noimă; şi zâmbise, fiindcă toate acestea oricum nu puteau fi schimbate. Puse în ordine actele din dosar şi cu gesturi familiare, mecanice, închise ţigările în sertar, împreună cu câteva obiecte de folosinţă personală: un stilou, o lupă, o sticluţă cu cerneală verde, a cărei culoare îi plăcea în mod deosebit, trăind un sentiment de frustrare de fiecare dată când, din cauza neglijenţei sale sau a intendentului, cerneala se usca, sau lipsea de pe birou.
Fazekas Anna şi Greiner Imre, îşi spuse în timp ce îşi punea cheile în buzunar. Era trecut de şase şi jumătate. Clădirea cea mare era la acea oră pustie şi cufundată în tăcere. Alte patru cereri de divorţ zăceau pe biroul; luă unul dintre acestea, îl frunzări, apoi îl puse la loc cu o faţă morocănoasă. Căuta în memorie cea din urmă întâlnire a lor dar nu îşi putea aminti: când o văzuse pentru ultima oară pe Fazekas Anna? De câţiva ani judecătorul ieşea pe cât era posibil rar în „lume“ – această retragere tacită îşi avea, de bună seamă, temeiurile ei, poate se datora vieţii de familie, salariului modest – dar, lăsând toate acestea la o parte, parcă se retrăsese înainte de vreme, prea de tânăr, în cercul strâmt al serviciului şi al familiei. Nu se gândea cu plăcere la asta, constatarea parcă masca altceva, ce nu voia să privească în faţă… Despre căsătoria Annei Fazekas aflase din ziare. Apoi ani de zile nu mai auzi nimic despre cei doi. Îşi aminti cât de neplăcut surprins fusese de vestea că Greiner Imre, la care se gândise mereu cu simpatie, în copilărie, apoi mai târziu, în anii de studenţie, cu care s-ar fi întâlnit şi ar fi vorbit bucuros, şi cu care se şi întâlnise de câteva ori, fără să fi putut totuşi vorbi, tocmai acel Greiner Imre se căsătorise cu acestă tânără cunoscută, care… dar nu reuşi să-şi încheie şirul gândurilor. Cine era Fazekas Anna? Însemnase vreodată pentru el ceva mai mult decât o simplă cunoştinţă mondenă, una dintre multele de acest gen, absolut superficială şi fără nici o importanţă? O întâlnise de două sau de trei ori, pe când era încă necăsătorit, pe terenul de tenis şi, neîndoios, o mai întâlnise undeva şi mai târziu, după ce el însuşi se însurase, dar atât de fugar, atât de trecător, după cum întâlnise şi alte adolescente sau alte tinere femei, pe care le cunoştea vag, dar cărora nu le ştia nici măcar prenumele. Vestea în orice caz, îl surprinsese, da, că tocmai acest Greiner Imre se căsătorise tocmai cu această Fazekas Anna, cu care el se plimbase o dată pe insulă, iar fata, în penumbra drumului, se întorsese o clipă spre el, de parcă ar fi vrut să-i spună ceva. Însă nu-i spusese nimic. Iar acum pe biroul lui zăcea dosarul doamnei Greiner, născută Fazekas Anna. Aşa ne joacă viaţa feste îşi spuse distrat; remarca aceasta nelalocul ei îl făcu să râdă înfundat, ironic şi cu un vag reproş.
Cererea de divorţ fusese intentată de Anna, ea îl acuza pe Greiner Imre de abandonul domiciliului conjugal. Pe birou mai erau în ziua acea alte trei „abandonuri ale domiciliului conjugal” şi judecătorul se uită cu ostilitate la dosare. Dacă ar fi fost vorba de un proces penal, cu siguranţă că ar fi refuzat să se pronunţe în legătură cu un caz în care erau implicate cunoştinţe, oricât de îndepărtate şi indiferente i-ar fi fost, cum era şi acest vechi coleg de şcoală; documentele dosarului însă erau conform procedurii şi dacă nu intervenea nimic între timp, iar termenul de conciliere nu dădea rezultate, a doua zi la prânz Kőmives urma să desfacă în mod legal căsătoria lui Greiner Imre şi a soţiei sale, născută Fazekas Anna. Împrejurarea că el cunoştea părţile nu era, de bună seamă, un motiv să ceară ca altcineva să conducă procesul. Şi cum pusese totul în ordine pe birou iar orele erau înaintate, Kőmives mai aruncă o ultimă privire în curtea închisorii şi, după ce se încredinţă că nu se mai afla nimeni acolo, îşi luă pălăria şi părăsi biroul înaintând cu paşi măsuraţi, familiari, pe coridoarele întortocheate ale clădirii. În hol bătrânul portar îl salută respectuos, aproape confidenţial. Această familiaritate abia sesizabilă, pe care un necunoscut poate că n-ar fi băgat-o de seamă, îi sărea în ochi tânărului judecător de fiecare dată când intra sau ieşea din clădire. Îi rănea întrucâtva demnitatea tinerească, dar, în acelaşi timp, îi făcea plăcere. Era salutul funcţionarului mai vârstnic, subaltern, faţă de judecătorul mult superior lui, din altă pătură socială, şi care totuşi se afirmă, însă în sânul aceleiaşi familii. Kőmives înţelegea această intimitate, această purtare părintească şi, totodată, cuviincioasă, îşi păstra demnitatea răspunzând la salut cu o uşoară înclinare amicală a capului, fiindcă bătrânul portar ce provenea din rândul ţărănimii făcea şi el parte din această mare şi complicată familie, în care Kőmives nu era decât un membru, distins şi promiţător, desigur… Se opri în dreptul intrării şi îşi potrivi ceasul de mână după orologiul din holul clădirii. Se gândi la curtea închisorii, la dosarele ce zăceau pe birou, la acea atmosferă de intimitate corectă, puternică şi familiară care plutea în clădire între aceşti oameni, judecători, funcţionari şi intendenţi. Plecă, aşa cum pleca adesea, ultimul dintre magistraţi, aproape cu părere de rău, şovăitor şi derutat, de parcă ar fi părăsit cu greu locul de muncă, după cum şi călugărul iese fără tragere de inimă pe poarta mănăstirii. Acest sentiment, pe care nici în acea clipă nu şi-l putu explica altfel decât prin acea panică iraţională pe care o trăieşte străinul în faţa lumii, îl făcu să cadă pe gânduri. Se opri în capul scărilor şi privi ezitant în jur. În urma sa portarul închise cu cheia poarta masivă de stejar.
2.
Invitaţia era pentru o reuniune, ceva între gustarea de după-amiază şi cină, pe care folclorul urban o numea în glumă cu un cuvânt la modă „gustină”. Invitaţii soseau cu puţin înainte de ora mesei, între şapte şi opt seara, iar gazdele îi tratau cu ceai, cafea, vin şi platouri cu fripturi reci; dar în dezinvoltura acestui du-te-vino, printre măsuţele joase, aceste reuniuni se prelungeau uneori până noaptea târziu. O astfel de invitaţie neprotocolară însemna, fireşte, o obligaţie mai puţin împovărătoare pentru ai casei decât o cină „serioasă”, solemnă, organizată în stil tradiţional. Sloganul vremii era economisirea, iar clasa de mijloc, ce-şi permitea doar o servitoare, supravieţuind cu o demnitate eroică din pensii reduse şi salarii meschine, „lumea bună” – ce păstra aparenţele unei nobilimi decente în declin, această clasă mijlocie cu o conştiinţă trufaşă a rangului său, puternic solidară şi totodată, pudică, – încerca să refacă prin asemenea modalităţi rudimentare coeziunea de clasă cam şubrezită. Şi familia Kőmives organizase asemenea întruniri mai modeste pentru prieteni, „gustine” menite să înlocuiască cinele copioase de odinioară, cu întâlnirile moderne, lipsite de formalism; acest gen de recepţii hibride reduceau totuşi ceva din cheltuielile şi efortul gazdelor şi ale singurului servitor care robotea în serviciul lor. Pe drum, judecătorul reflectă la cât de mult se destrămaseră şi se preschimbaseră toate în ultimii ani, până şi vechiul tip de relaţii sociale. Cunoştea bine şi iubea această clasă de mijloc modestă, dar nobilă din care făcea parte; o privea ca pe un mare clan înzestrat cu un mit familial propriu, îi împărtăşea gusturile, şi pentru a cărei bunăstare şi siguranţă se simţea responsabil, atât în munca sa, cât şi în viaţa sa particulară.
Traversă încet podul spre Buda. Mergea alene, cu capul descoperit şi cine l-ar fi văzut aşa, cu mâinile la spate şi uşor aplecat, înaintând absent, cu paşi măsuraţi şi privirea aţintită în pământ, printre trecătorii grăbiţi ce se întorceau de la muncă la ceasul serii, l-ar fi crezut mai vârstnic decât era în realitate. Kőmives Kristóf încărunţise de timpuriu, iar în ultimii ani, de când fusese mutat în capitală, unde îşi petrecea aproape întreaga zi nemişcat, lucrând la biroul său, devenise corpolent. Iar starea sa fizică îl îngrijora. În adâncul sufletului dispreţuia lenevia, chiar şi comoditatea trupului; era înclinat să preamărească asceza – era la curent şi aproba cu bunăvoinţă exerciţiile fizice la modă şi judecătorul era de părere că o prea mare îngăduinţă faţă de cerinţele corpului duce la moleşire, la un soi de obezitate a spiritului. La drept vorbind, Kőmives nu era încă gras şi trăia în genere cumpătat, mânca şi bea moderat. De câţiva ani, însă, o degradare lentă pusese stăpânire pe trupul său, o delăsare pe care o observa cu suspiciune şi nu fără o oarecare dezaprobare, încercând să lupte împotriva ei prin tot felul de decizii şi prin schimbarea modului de viaţă. Nu ajunsese, fireşte, până acolo încât să se hotărască să ţină una dintre curele de slăbire la modă; asemenea lucruri i se păreau feminine, nedemne de el. Dar remarcase uimit că această problemă, chestiunea stării sale fizice, îl preocupa îndeajuns de mult. Părea mai vârstnic decât era în realitate, arăta ca un bărbat aşezat, în jur de patruzeci de ani, care încărunţeşte puternic la tâmple şi care a făcut deja o burtă onorabilă, demnă de tot respectul. Uneori discuta şi cu prietenii apropiaţi despre problema fizicului, fireşte, aşa, în glumă: „Burta este semn de prestigiu” obişnuiau să-i spună, iar el la rândul său simţea că prin fizic se străduieşte să exprime o prestanţă, menită să compenseze întrucâtva faptul că era încă tânăr. Trupul, felul în care vorbea, modul lui de viaţă, toate accentuau aparenţa de burghez şi de magistrat; însă, dacă voia să fie întru totul sincer, era nevoit să admită că în ultima vreme se cam delăsase. Acest proces era în realitate mai complicat, şi pe Kőmives îl afecta mai profund şi mai des decât s-ar fi cuvenit. Tendinţa aceasta de îngrăşare nu avea în ochii săi nimic „jovial“; ajunsese la această corpolenţă cam prea repede, cumva înainte de vreme, aşa cum toate se petrecuseră de timpuriu în viaţa sa: primele trepte ale „carierei” sale, primele probleme de familie, această corpolenţă, chiar prestigiul. Ce ascundea oare această precipitare? Uneori, în momente de angoasă îşi spunea că poate chiar moartea; o dorinţă adâncă, nemărturisită şi, desigur, nu foarte „morală” de a muri, sau poate teama de moarte; de la o vreme ajunsese să creadă că cele două sentimente sunt unul şi acelaşi lucru. În calendarul aparte al vieţii sale private, socotea acest „de la o vreme” de la o zi anume, când în urmă cu un an şi jumătate, în pauza dintre două procese, avusese pentru prima oară acel vertij neobişnuit, care apoi se repetase, la intervale neaşteptate. Senzaţia fusese îngrijorătoare, înspăimântătoare chiar şi în acelaşi timp ruşinoasă; avea ceva umilitor, ceva nedemn, care nu se potrivea cu rangul de judecător, nici cu cel de cetăţean şi pentru care Kőmives Kristóf se dispreţuise în adâncul sufletului. Nu el era, fireşte, de vină, nici vorbă… o indispoziţie fizică, un rău trecător datorat surmenajului, aşa îi spusese şi doctorul; la puţin timp după primul vertij a avut a doua, apoi chiar o a treia „criză” – aceasta din urmă survenise în timp ce tocmai se plimba binedispus în oraş şi fusese nevoit să se întoarcă la ora prânzului acasă cu maşina – Kőmives s-a dus atunci să vadă un doctor şi a fost supus la tot felul de analize. Apoi l-au liniştit, asigurîndu-l că „n-are nimic organic”; avea inima perfect sănătoasă – în familie toţi membrii, atât pe linie maternă cât şi pe cea paternă atinseseră o vârstă înaintată – şi trăise mereu cumpătat; ameţelile se datorau probabil nervozităţii, surmenajului. Diagnosticul şi prescripţiile medicale avuseră darul să-l liniştească. De câteva luni redusese consumul de nicotină – fumatul era singurul lui viciu, la care nu putea sau nu voia să renunţe – şi, într-adevăr, de atunci se simţea mai bine. Stările care îl fulgerau câteodată, amorţelile, ameţelile trecătoare ce-l copleşeau preţ de o clipă, fără să înceteze întru totul, nu se mai repetaseră atât de categoric în ultimul an, cu aceeaşi violenţă, umilitor de evidentă. Da, se simţea mult mai bine. Viaţa cumpătată, mai puţin tutun, mai puţină muncă, poate chiar puţină mişcare fizică, plimbările – căci de câteva luni dimineţile mergea pe jos la birou, iar serile se întorcea acasă tot pe jos – toate acestea sigur i-au fost de folos. Senzaţia aceea îngrijorătoare, ruşinoasă, că va păţi numaidecât ceva care… da, care nu i se potriveşte, de parcă ar ieşi ceva la iveală… această senzaţie n-a mai revenit. Dar gustul ei şi-a pus amprenta asupra nervilor lui încordaţi.
Nervii, mda… Toată lumea e „nervoasă” în zilele noastre; Kőmives dispreţuia nervozitatea, o considera, într-un fel, imorală. Nu-şi definise chiar aşa sentimentul, dar în mod nelămurit era de părere că un om cumsecade, onorabil, n-are de ce să fie nervos; e cu totul altceva, fireşte, dacă cineva are probleme apărute cu timpul, ereditare, ori de surmenaj nervos, altminteri însă dispreţuia acest slogan, această scuză, pretextul facil al epocii cu ajutorul căruia contemporanii respingeau atât de uşor şi superficial orice responsabilitate mai complexă, mai severă. Omul ori e „bolnav”, ori „sănătos”, dar în nici un caz „nervos”. Asta era părerea lui şi n-o trecea sub tăcere nici la tribunal. Toată această lume nervoasă, iresponsabilă şi plângăcioasă, ce îşi stăvilea anevoie dorinţele, văicărindu-se neîncetat – cât de mult dezaproba căsătoriile „moderne”, pline de nervi, din care bărbaţii şi femeile evadau cu atâta uşurinţă în faţa instanţei! Cât de mult îi dispreţuia pe aceşti delincvenţi „nervoşi” care se dezvinovăţeau cu traume închipuite din tinereţe şi se băteau cu pumnul în piept în faţa judecătorului, disculpându-se că în ciuda voinţei şi a bunelor lor intenţii, „predispoziţia” şi „o constrângere de neînvins” îi îndemnaseră să păcătuiască! Nu, Kőmives nu credea în asemenea constrângeri de neînvins. Viaţa înseamnă o datorie care trebuie îndeplinită, o obligaţie împovărătoare, de bunăseamă şi complicată, ce uneori trebuie împlinită cu stoicism. Ăsta era crezul său în viaţă. Îi compătimea pe oameni, îi era milă de ei, dar nu putea să-i dezlege de păcate. Credea în puterea voinţei; totul este o problemă de voinţă, aşa propovăduia, voinţă şi docilitate asumate de bunăvoie, sau cu un cuvânt mai blând: umilinţă. Singură, umilinţa creştină poate să-l ajute pe omul ajuns în impas să îndure şi să facă faţă crizelor insuportabile – dar nu era oare exagerat, prea modern şi prea emfatic, acest cuvânt: insuportabil? -, în momentele dificile ale vieţii. Insuportabil? Îl cântări încă o dată. Îi plăcea să cerceteze cu migală greutatea cuvintelor, obişnuia să caute adevărata semnificaţie a vorbelor aruncate la întâmplare, analizându-le mai cu seamă pe cele „suspecte”, scăpate de sub controlul raţiunii în timpul gândirii sau vorbirii, ţâşnite din abisul conştiinţei. Este oare viaţa insuportabilă? Kőmives nu punea prea mult preţ pe această civilizaţie asurzitoare ce-l încercuia cu semnale luminoase şi cu gălăgia motoarelor; îi cunoştea acestei civilizaţii puterea restrictivă, ţinea cont de cenzura ei şi preţuia acea stare tainică, în care omul contemporan se simte protejat şi îşi poate stăvili pornirile adăpostindu-se. Această cenzură îşi are, desigur, preţul ei, dar e oare cu putinţă altminteri? Este sarcina sa, a judecătorului, să ţină în frâu instinctele ce se răzvrătesc împotriva disciplinării impuse de civilizaţie. Niciodată magistratul n-a avut mai mult „menirea” de a salva şi de a educa societatea, ca în aceste vremuri tulburi, iar Kőmives era pe de-a-ntregul conştient de responsabilitatea acestei vocaţii şi se străduia cu toată convingerea să o servească. În aceste vremuri, sarcina judecătorului nu e doar de a-l pedepsi pe vinovat şi de a-l apăra pe cel nevinovat. E vorba de mult mai mult, de întreg, de toată civilizaţia, de tihna unei societăţi. E vorba despre forme, despre puterea formelor dătătoare de viaţă, sfâşiate, murdărite de mâini suspecte – el, oricum, avea să vegheze de la locul său! Dar merită oare această civilizaţie să fie apărată cu orice preţ? Este ea într-adevăr nevinovată? Ce fel de conţinut moral mai are această civilizaţie motorizată ahtiată după plăceri? Iar ameţeala stranie, acea ameţeală lipsită, slavă Domnului, de vreo însemnătate, care nu se explică prin nici o cauză de natură fizică, organică, această revoltă complicată, uşor umilitoare a nervilor: oare nu se leagă în secret de această îndoială, pe care o simţea în adâncul conştiinţei faţă de validitatea formelor existente, îndoială faţă de conţinutul moral al acestei civilizaţii pe care el o apără cu orice preţ? Erau întrebări pe care Kőmives le-ar fi respins cu voce tare şi în mod categoric din înaltul tribunei de judecător, erau întrebări prea „actuale”, ce răzbăteau din când în când la suprafaţă din ascunzişurile sufletului şi la care Kőmives, împotrivindu-se, găsea anevoie răspuns. Nu mai credea nici el în utopia socială. Societatea îşi căuta alte forme; iar datoria sa, a judecătorului, este să-i păzească pe cei care, conştient sau induşi în eroare, din slăbiciune sau din laşitate, din nesiguranţa nervilor sau a firii, se ridică împotriva cenzurii vechii societăţi.
Kőmives era încă un bărbat tânăr şi după cum trupul său se adaptase profesiunii, vocaţiei sale, tot astfel şi sufletul îşi căutase un tipar în care să se refugieze cu crezurile şi îndoielile sale. Îşi cercetase temeinic convingerile pe care şi le asuma şi cu voce tare. Sarcina lui era de a salva şi de a conserva; construcţia, cu întreaga sa responsabilitate strivitoare, trebuia încredinţată altora. În lumea sa, în lumea familiei şi a slujbei, rămăsese singur cu aceste îndoieli. Nimeni nu l-ar fi putut învinui că a capitulat necondiţionat, din comoditate sau laşitate, în faţa pretenţiilor pe care profesiunea, statul şi societatea i le ridicaseră. Kőmives nu-şi pleca privirea, încerca să-şi înfrunte incertitudinile, profund conştient de independenţa şi totodată, de superioritatea misiunii sale, cu toate obligaţiile pe care le implica. Lui îi revenea sarcina să judece, riguros în spiritul legii; însă uneori, aplecându-se deasupra vârtejului, vârtejul timpului, i se părea că legea rămăsese în urma vremurilor. Legea n-avusese cum să prevadă acest proces de dezagregare, această distrugătoare furtună de nisip gata să măture totul în cale, tot ce fusese pus la temelie. În necruţătoarea-i consecvenţă, legea părea câteodată prea indulgentă şi aproape lipsită de vlagă faţă de arbitrariul timpului. El, judecătorul, era silit să dea un sens actual literei legii; îndărătul celui mai neînsemnat proces rânjea înfricoşător „întregul”, o generaţie care perora despre construcţie, scormonind cu ambele mâini printre ruinele distrugerii. Cum să pronunţi un verdict în asemenea împrejurări? – se întreba câteodată. Dar se ridica şi dădea o sentinţă după cea mai bună judecată a sa, fără cusur, în spiritul legii. Ce profesie! îşi spunea uneori, obosit, dar apoi îşi înălţa fruntea şi adăuga cu mândrie: da, ce profesie! Cât e de împovărătoare şi, în acelaşi timp, de înălţătoare, peste puterile omului şi, totuşi, cât este de demnă de fiinţa umană! Tot aşa simţea oare în juru-i şi „aparatul”, marele mecanism de neînlocuit al Justiţiei, cel mai bun dintre cele cunoscute şi în care oamenii nu erau decât nişte mărunte, sensibile piese? Printre magistraţii mai vârstnici sub a căror îndrumare se formase şi el, nu puţini erau cei conştienţi de această responsabilitate actuală, care ştiau că este vorba despre „întreg” – da, dincolo de litera legii, dincolo de ideea de „dreptate”, era vorba de înlăturarea unui pericol practic, cât se poate de real. Societatea este cea care trebuie salvată, nu numai formele sale, ci şi conţinutul său: oameni în carne şi oase, sufletul copilului şi viaţa adultului, cadrul vieţii sale, apartamentul cu două camere şi bucătărie, ori trei camere cu hol, plicurile cu salarii pe care le primesc funcţionarii la fiecare întâi al lunii şi credibilitatea comerciantului… Se vorbea vreodată despre aşa ceva în sânul „aparatului”? Arareori, însă la asta se gândea Kőmives de fiecare dată când pronunţa un verdict.
Oare chiar la asta se gândea, cu adevărat, de fiecare dată ? Kőmives se opri la mijlocul podului, aşa cum obişnuia în fiecare seară, se sprijini de parapet, îşi trase sufletul şi, clipind des, cum fac miopii, contemplă imaginea capitalei cuprinsă de aburii apusului. Pe malul stâng al bătrânului fluviu se întindea oraşul cel nou, mare, cu grupuri impozante de clădiri, cu imobile moderne, strident colorate şi faţade netede, prin ai căror pereţi subţiri răzbătea şi cel mai mic zgomot, în care trăiau contemporanii lui nervoşi; femeile creşteau cactuşi pe mici etajere, iar în incomodele dormitoare, cu pereţi înveliţi în stofă în dungi, pe rafturile aflate deasupra canapelelor se înşiruiau cărţi, cărţi ce se străduiau să înfăţişeze imaginea unei lumi noi. Erau cărţi neliniştitoare, ce puneau totul la îndoială, cărţi explicative, care spuneau necruţător lucrurilor pe nume, şi care interesau câteodată şi procuratura, despre care, uneori, şi Kőmives trebuia să se pronunţe în calitate de judecător. Se străduia să le citească, temându-se totuşi ca aceste cărţi să nu-i tulbure umilinţa şi echilibrul sufletesc. Pe malul stâng al fluviului se întindea oraşul cel nou, cu pietrele sale imense, cu tumori de ciment, ros de îndoieli şi plin de oameni agitaţi, care făceau să ţâşnească izvoare de bani din acest deşert arid, oameni debordând de „nervozitate”, de emoţii, de instincte anevoie ţinute în frâu, care credeau şi iubeau, vorbeau şi tăceau într-un chip atât de diferit! Erau în alt chip bolnavi, sănătoşi, fericiţi şi disperaţi, iar la urmă el trebuia să pronunţe un verdict în legătură cu ei. Îi cunoştea oare cu adevărat, le înţelegea adevăratele intenţii? Toate aceasta la un loc, faţada aceasta şlefuită şi strident colorată a vieţii îi erau atât de străine! Formele acestei lumii noi, moderne, propovăduiau „obiectivitatea”, dar în spatele acestei obiectivităţi artificiale domneau confuzia şi îndoiala ce pătrundeau până în străfundul sufletului, scepticismul faţă de tot ce înseamnă lege scrisă, „principiu”. Kőmives îşi sprijini faţa în palme şi privi oraşul acesta străin şi, totodată, familiar, marele oraş „păcătos”, care gâfâia astmatic şi dezorientat în goana după bani, după plăceri şi după putere, comunicând cu Apusul şi cu lumea exterioară prin capilarele gândirii, modei, ştiinţei, comerţului şi finanţelor; oraşul împrumuta noile forme, pe care le digera când bine, când prost, uneori era încă puţin zdrenţuit, alteori îmbrăcat după ultima modă europeană. Kőmives privi oraşul nou şi-l simţi îndepărtat: era imens, inform, neliniştit, avea gusturi care îi erau necunoscute; în fiecare dimineaţă, când traversa podul în drum spre biroul său, unde trebuia să judece îndoielile, dorinţele şi păcatele acestei metropole, retrăia părtinirea aceea derutată pe care o simţise odinioară, când elev fiind, coborâse din trenul ce îl adusese în capitală din locurile sale natale şi-l lăsase în gara oraşului; multă vreme după aceea avusese impresia că nu înţelege prea bine limba oamenilor din Budapesta. E drept, el vorbea şi acum cu accent de provincie. Acest gând îl făcu să surâdă.
Apoi se întoarse încet spre vitrina istorică de pe malul drept al Dunării şi privi imaginea ei binecunoscută cu un sentiment de uşurare, ca cineva care a ajuns, în sfârşit, acasă. Veritabilă expoziţie de obiecte de cult, de ruine pioase şi bine conservate sub clopotul de sticlă al luminii cristaline de toamnă, malul drept înfăţişa trecutul oficial al ţării. Mişcat, Kőmives contemplă îndelung imaginea oraşului Buda, nuanţele de septembrie ale grădinii regale, castanii cu frunzişul rărit înşiruiţi de-a lungul malului, clădirile istorice care păstrau şi exprimau ceva foarte preţios, ceva ce pentru Kőmives însemna mai mult decât simplă amintire sau tradiţie; când privea pietrele maiestuoase ale bisericii de Încoronare, înconjurată acum de schele, sau clădirile publice care se căţărau asemeni cetăţilor cavalereşti pe povârnişuri, această reflectare în piatră şi în metereze a ideii de Istorie, ori mai departe, vechile cartiere, liniştite şi tainice, unde numele străzilor mai aminteau de străvechile meşteşuguri ale locuitorilor de odinioară, Kőmives simţea o bucurie sinceră, familiară şi nestăpânită. Avea ceva în comun cu toate acestea, într-un chip cât se poate de lăuntric. Nu putea să creadă că ambiţia istorică, pe care o exprima peste timpuri şi modă, cu o mândrie uşor cam stridentă Cetatea regală, apusese. Dacă fiecare rămânea la locul său, aşa cum şi el, judecătorul, rămânea la locul său, dacă toţi îşi îndeplineau în aceste vremuri datoria, poate că familia din care făcea parte şi faţă de care depusese jurământ, această foarte mare familie mai putea fi salvată! Îşi întoarse privirea de miop în dreapta şi în stânga sa. Expresiile: „a rămâne la locul nostru” şi „a ne îndeplini datoria” erau pentru el pline de un înţeles cât se poate de simplu, foarte concret şi deloc emfatic. Convingerea că el face parte din această mare familie era profundă şi elementară. Ce însemna această „datorie” în practică, în exerciţiul lipsit de patos al vieţii de zi cu zi ? Să rămâi fidel celor ce sunt, tradiţiei pioase, simplităţii pline de modestie ale unui anumit stil de viaţă, să respecţi minuţios regulile vieţii în comun, să fii fidel faţă de tot ce este vizibil şi demonstrat, tot ce este realitate, acestei comunităţi a simţămintelor, a voinţelor şi a amintirilor şi să refuzi tot ce înseamnă scepticism, dezmembrare, dezagregare şi ambiţie instinctivă, ori iresponsabilitate individuală. Pentru el cuvintele „umilinţă” şi „renunţare” îşi păstrau sensul lor străvechi, puternic, mai puternic şi mai nemijlocit decât poruncile religioase. Fiindcă în adânc, în conştiinţa familiei, în sânul noii generaţii, fermenta ceva. Era o nemulţumire crescândă, care căuta să se exprime prin etichete comune şi slogane; tinerii marii familii se întâlneau la graniţa extremismelor politice şi aveau în comun un singur lucru: convingerea că generaţia ce sta să apună, cu metodele sale îngăduitor-caritative, rigide şi demodate, nu mai era capabilă să ţină sub control inegalităţile sociale. În adâncuri, ca şi sus, la etajele locuinţelor burgheze, tinerii noii generaţii se pregăteau de ceva! Kőmives simţea cu toţi porii această pregătire şi mai ştia că el nu mai aparţinea acestor tineri.
Prezentare şi traducere de Maria-Gabriela Constantin