21 de poeme, sub titlul Sicomor sădit în Mare, i-au apărut lui Adrian Frățilă în suplimentul Convorbiri-lor literare, din aprilie. Citez, nu la întâmplare: „Un fluture se-ncurcă în perdea/ Paralizat de-o flacără puțină/ O, suflete al meu, nu sângera –/ Poți umple noaptea toată cu lumină.” Și, firește, exult: acest poet-poet, de-o puritate a expresiei ruminată la intensități pe care nu le pot califica altfel decât inimaginabile, este prietenul meu literar fix de la 20 de ani.
Acum are 67 și, culmea!, întreg la minte, la fel de împătimit poeziei, publică a nu știu câta sa carte de versuri, dintre, totuși, puținele tipărite de el. E vorba de volumul Dodikai, apărut recent la Editura Măiastra, volum la care ne vom referi puțin mai la vale. Asta îl și face prețios ca poet liric, zgârcenia aparițiilor editoriale, precum și concentrarea respirației discursive pe suprafețe textuale șlefuite până la o strălucire stilistică tot mai rar întâlnită în poezia ultimilor ani. „Mi s-ar părea că geamurile ard/ Și-n zidul casei gravitează stele/ Numai că bolta scutură un fard / Sub care-ngheață gândurile mele.”; Sau: „Pe dinăuntru s-au lăsat perdele/ Pe dinafară iederă-i pe zid/ Nu te distingi cum tremuri între ele/ Fixat în ramă ca un geam livid.”
Poate veți spune, mai există așa ceva în zilele noastre, poet-poet și prietenie, între lirici, de-o viață?! Există-există, sigur că există, numai că trebușoara aiasta nu e subiect de presă. A, un germene de scandal imediat ar pui în Media, dar că liricul X este afin, de-o viață, cu liricul Y, chit că nu s-au văzut prea des față către față, afinitate bazată pe nimic altceva decât prețuirea reciprocă a inefabilelor, a expresiei poetice încorporate în singularități umane adesea greu încercate, nu interesează pe nimeni. E chiar indecent, chipurile, să afirmi o atare prietenie, suspectă din capul locului de cine știe ce interese vinovate. Bunăoară, ca paranteză, a te recunoaște public prieten cu Gabriel Chifu sau Gellu Dorian fiindcă pur și simplu prețuiești scrisul lor, e tot una cu atragerea sigură, în cascadă, a unui roiuri de suspiciuni mai mult sau mai puțin vocale, pe cât de stupid-gratuite, pe atât de înveninate. „Nu, domnule, știm noi mai bine, cunoaștem noi…”. Unei atari mentalități balcanice, toxică până-n răsufletul ce nu mai e, sărăcuțul, decât o fantomă mimetic-dezarticulată sub raportul civilității și al bunul simț comun, n-ai cum să-i scapi nețistuit când vine vorba să-ți exprimi liber, conform propriei convingeri, dreptul la opțiune sau gust literar-cultural-existențial(ă)…
Despre gorjeanul Adrian Frățilă, prezentat de Cezar Baltag în 1971, în Luceafărul, autor, între altele, al volumelor Vânător înzăpezit și La arat văzduhul, emblematice pentru lirica unui topos literar sensibil tradiționalist cu, ici-colo, curioase intarsii moderniste ca gestică și limbaj, aș fi vrut să scriu încă din cele mai vechi timpuri, dar mă tem să nu fiu în stare nici acum, de ce? Pur și simplu, fiindcă îl invidiez! Îl invidiez sincer, pentru multe dintre darurile sale, între care, dincolo de talent sau chiar la însăși baza înzestrării de poet născut, nu contrafăcut, strălucește, ca un diamant rarisim, multifațetat, tăcerea sa. Pur și simplu! Cum să nu-l invidiezi, când – nu-i așa? – garanția unei expresivități poetice personalizate e însăși tăcerea omului, interiorizată, sublimată, în cazul de față, până la starea de performanță eufonic-incantatorie barbiană: „De-a-naltul urmelor caprine/ Crestează roca pumnii calzi/ În munții cu vibrări marine/ Visând o clipă că te scalzi/ Un râu prin univers pătrunde/ Șerpuitor ca un fitil/ Și-aprinde pietrele rotunde / Cum e călcâiul de copil.” Sau: „În mine însumi mă închid/ Sunt temnicerul de rigoare/ Ce trage după el un zid/ Într-o pustie închisoare.” Și încă: “S-a rătăcit în mine un actor/ Pictând cu sânge jumătăți de mască/ În fiecare parte îmi e dor/ De-o ființă – ce nu poate să se nască.”
„În practica dodikai – oficiată la temple din Atica – oracolele erau desluşite în foşnetul frunzelor şi în murmurul apelor. Iniţiaţii pătrundeau astfel în dimensiunea ascunsă a lucrurilor. Se spune că dodikai ascunde originea cuvântului dodii”. Cu acest motto, volumul apărut la Măiastra în 2016 ilustrează coerența / consecvența unei poetici a rigorii formale / exigenței stilistice demne de un poet adevărat aflat la maturitatea deplină. Tăcerea lui omenesc-funciară se răzbună în alcătuiri lirice incantatorii, marcate de simplitate și directețe, de un farmec al bravurii / rostirii insolite ce nu aparțin, programatic, timpului nostru, ci, neabătut, unui „mal nepământesc”, metafizic-etern: „Vino iubito ca o lumină/ Sunt călăreţul văii de sus/ Anii mei tineri ţi se închină/ Scumpă mireasmă la frâu am pus// Cortul de aur îl port în sânge/ Nu este vreme pentru popas/ Un salt – prin cerul care mă strânge –/ Până departe a mai rămas// Trăpaşul zilei se înfioară/ Şatra aţâţă macii-n câmpii/ Tu arzi, iubito, în altă vară/ Eu sunt nomadul stelei târzii.” Cum se vede, dodiile lui Adrian Frățilă au rezonanța persistentă a unor cantilene placate tematic pe aura vechilor misterii, de neelucidat în naivitatea tâlcului lor, captivante taman prin imprevizibilitatea discursivă (prospețime) și insolitul imaginației (sacra nebunie): „Plecasem de acasă la vânat/ Ce călăreţ eram, ce cal de sânge/ Dar am atins un mal nepământesc/ Şi-am învăţat cum inima se frânge// Stingeam o stea cu fiece cuvânt/ Pe gura întrebând mistuitoare/ Erau acolo nişte pomi frumoşi / Însă creştea în ei numai răcoare// Prin clipe multe veacuri au trecut/ Părinţii veacuri multe m-aşteptară –/ Doi sfinţi în lemnul porţii strămutaţi/ Şi sufletele rătăcind afară// Ce vânător mai sunt – înzăpezit/ În largul cornului de vânătoare/ De unde bat în cer c-un fel de ram/ Şi cade pe pământ numai ninsoare.”
Între poeții de azi, Adrian Frățilă este nobilul romantic, de plai gorjenesc, cavaler „fără prihană” în slujba idealului paradoxal al Poeziei – „ființa ce nu poate să se nască” decât, uneori, la limită, prin bravură existențială continuu „purtată în sânge”.