Pregnanţa expresivă a vieţii

Antologia Absintos. Nori de cerneală a lui Grigore Chiper (Chişinău, Ed, ARC, 2015), realizată în selecţia autorului, dezvăluie profilul unui poet de o certă valoare, cu un discurs dens şi de o mare cursivitate, recognoscibil prin idiomul său liric. Selecţia include poeme din volumele: Abia tangibilul, 1990, Aici, în falset, 1991, Perioada albastră, 1997, Cehov, am cerut obosit, 2001, Turnul de fildeş, înclinat, 2005 şi Roman-simulacru, 2010. Climatul lor tensionat ascunde o meditaţie asupra destinului, în genere sceptică („nu există terminus nici ieşire” – Lentoare autumnală), axată pe un simbolism coborâtor, de unde prevalenţa spaţiilor subterane, a apelor adânci ce fură privitorul. „Când ne uităm în oglinda apei/ ne vedem atraşi de vârtejurile/ cele mai adânci (p. 27); „marţi/ m-am simţit/ ca pe fundul unui ocean secat/ gândindu-mă cu groază la/ Groapa Marianelor” (Săptămâna patimilor).
Starea de spirit fundamentală, predominant saturniană, predispune la transă („Numele stelei se cheamă/ Absintos, adică pelinul” – Absintos), dar şi la reverii ale frigului şi singurătăţii, elemente detestate de poet („Doar două elemente te îngrozesc: frigul şi singurătatea. Celelalte sunt suportabile” – Roman-simulacru): „ne plimbăm în veşminte de păsări captive/ (…) imaginile noastre se scurg cu tot/ cu cai în băltoacele timpului/ umed şi rece şi zgârcit” (p. 53). „Nămolul din urechi te lasă surd/ şi adăpostit/ ca Titanicul undeva la fund” (De ziua ta). Simbolismul complex al htonicului cuprinde eroziunea, concavitatea, conotate anxios. „După un ospăţ care nici ospăţ nu a fost/ vine peste tine din cer/ groapa” (Apele Nilului); „Disperarea/ e cârtiţa/ ce umblă numai pe sub pământ” (p. 83); „asta îmi voi aminti de noi/ cum coborâm nişte scări/ tot mai lungi/ tot mai adânci” (Perfectul continuu). Tonul e cel ce face poezia aceasta, întotdeauna pe muchie de cuţit, pătrunsă de un simţ al aventurii şi primejdiei iminente, conştientă că se află sub ameninţare: „a mai fost trăit şi spus/ în Atlantida” (20 de mii de leghe sub pământ), de parcă omul e pe punctul de a se îneca, odată cu o întreagă civilizaţie ce se pierde. „Din stradă/ cobori direct în beci./ Totul e mut/ ca într-un exil” (Aştepţi). Catabaza e totuşi biruită de detaşare, căci poetul se situează deasupra celor mistuite „Abia de încap în năvodul/ ce-l trage la fund cenuşa” (Pun oblon lunii).
Efigia primejdiei sugerează adesea scufundarea şi moartea, poetul fiind un maestru în a transmite ideea de oboseală a fiinţei, de uzură a obiectelor şi a destinului însuşi (O zi şi o noapte): „Căci toate de la o vreme încoace/ se învechesc mai repede; (…) energic, dar şi incredibil, dar şi cu brio/ ca trecerea Fiului Omului pe ape,/ ca jocul de-a v-aţi ascunselea, ca realul/ ce se-adună praf şi vraf în mape” (p. 71). Doar poezia salvează de distrugere, iar poetul se întreabă „ce este mai uzat viaţa sau scenele Hollywoodului” (Ucenici la Kafka), devoalând viaţa repetitivă, mecanicistă, clişeele ei sterpe. Deplânge, în Palinodie, perisabilitatea, în ultimă instanţă, a cuvintelor. „Cuvintele te-ar salva,/ dar ele nu înseamnă nimic/ şi mori în joc”; „Cuvintele cum zarul/ pe care îl rostogoleşti/ să cadă mereu cu altă faţă/ dintr-un număr totuşi limitat (Cuvintele)”. Inevitabila limitare induce lipsa realei surprize, de unde blazarea, plictisul. Şi totuşi, clipa, viaţa trăită acum nu înşeală: „dar algele?/ extraordinarele alge roşii/ culoarea unică pe pelicula color” (Algele). Simpla exultanţă a existenţei găseşte accente convingătoare: „era să strig ceva despre mister/ despre suprema bucurie/ că orice ai spune/ îţi dă dreptate” (Ceva despre mister).
În consecinţă, se intuieşte şi o reală posibilitate de salvare, ascunsă în câte un gest infim, revitalizant: „Cineva iese din cadru/ şi aruncă o crenguţă neagră” (O crenguţă). Un singur gest surprinzător revarsă generos preaplinul vital, doza, necesară şi mântuitoare, de imprevizibil şi proaspăt, ce semnifică ieşirea din cadrul-prizonierat. Misterul umple însă întreaga textură a fiinţării şi rămâne de nedescifrat: „ce-aş mai putea să adaug?/ a rămas inefabil suflul lor agil” (p. 51).
Febril participant la jocul existenţial, poetul e lipsit totuşi de mari aşteptări: „la celălalt capăt da e nu/ deznodământul şi viaţa/ totuna” (Clipeşti fotografului). E pregătit să se confrunte cu tipicele contradicţii ale vieţii, cu lipsa ei de generozitate, de reacţie (Încolăcit printre buruienile verzi), cu obişnuinţa de a nu răspunde. De aici lipsa de sens a reacţiilor personale, de vreme ce nu se înregistrează nicio reciprocitate: „e ca o lume în care ai vrea să întrebi/ şi nu sunt semne de interogare/ ai vrea să strigi/ şi nu sunt semne de exclamare” (Printre semne).
Adoptă, prin urmare, un ton depresiv, filosofic: „Ne aflăm cu toţii într-un submarin lăsat în derivă,/ (…) Aproximaţia e starea de echilibru” (p. 23). Oroarea de naivitate defineşte un mental încă dornic de certitudini, de dominarea virilă a realului: „Nori în creneluri subliniind nu naivitatea,/ ci lupta împotriva ei,/ (…) Nori pe sus/ reflectând în indigo naivitatea de jos (p. 16). Norii recheamă pesemne imaginea acelui scop „răsfrânt în/ zeci de apocrife fragmentare” (Falanster), simbolizând melancolica, utopica dorinţă de unitate, într-un spaţiu pestriţ, adică divizat: „Mă întorci pe drumul/ căutării de sine a conştiinţei/ să beau până la fund/ paharul fiinţei.// Ceva ireal umple oraşul/ cum nu s-a întâmplat înainte./ Mistificare ca Veneţia hibernală/ ca muzica transpusă în cuvinte.// Tot ce vezi e pestriţ” (Descoperi Maratonul).
Puzzle şi taină, viaţa se percepe când ca un cinematograf sufocat de zăpadă (Santal), când ca ocean prin care înoţi, uneori speriat, dar şi înviorat de o surpriză, „aşa cum uneori/ sare câte un ihtiozaur din valuri” (Du warst dabei). Ea mai aduce cu un film de Hitchcock: „cum trăiesc acum? Merg în urma unei maşini încărcate cu manechine stufoase de paie. Cade câte o mână sau câte un picior pe care îl ridic cu tenacitatea slujitorului onest” (p. 138), cu o artă a vagului: „şi nu sunt decât nişte/ linii paralele pe care/ încerci să le uneşti într-un/ scurtcircuit” (p. 38). În orice caz, este percepută ca un parcurs dinamic, prevăzut cu un ţel misterios, posibil ocultat pentru vecie.
Viaţa e ca poezia, poezia e ca viaţa, ele se potenţează reciproc, iar poetul îşi face un cuib noros între vis şi realitate, între vis şi iluzie (Tu), conştient că „întunericul ne dizolvă/ ca pe o bucată de zahăr” (De-a valma). Nu de puţine ori, de aceea, poezia apare şi ca o înşiruire de comentarii la încercările vieţii: „Jocuri terminate. Focuri de artificii stinse” (Peisaj expropriat).
Setea de esenţe şi durată, înrudită cu marea (p. 12), îl bântuie pe poet: „Costumul: juma’ resemnat, juma’/ în furtună. Clovn de meserie./ Dă-mi acel unu la sută/ care nu e scamatorie” (Unu la sută). Tânjind după dăinuire şi stabilitate, el zăreşte fulgurant „Chipuri eline reflectate în apa cea trecătoare” (p. 18), vrând să lase ceva definitoriu în urmă, misiune aproape imposibilă în lume, „mai ales că spada e tăioasă,/ mai ales că înfrângerea e vicleană”.
Intactă în puritatea ei rămâne prin urmare doar arta, poezia, aptă să reziste timpului şi maculărilor: „nu încă nu am uitat că există şi o viaţă de apoi/ literatura” (Scara lui Iacob), un soi de ax central – al sinelui şi al lumii: „Ca şi când în artă ar exista un punct/ faţă de care cineva rătăceşte” (Maestrul şi Margareta). Respiră deci, întotdeauna, emoţie referirile la ea, cea abia perceptibilă şi de neatins în statura sa ideală. „Din rădăcina tăcerii sunt bruiate sunetele/ pe care aş vrea să le rostesc” (p. 14). „Poezia e abia tangibilul, primul semn./ Restul/ e uşoară înlănţuire de vocale şi de consoane,/ valuri ce nu răzbat dincolo de hotarele verii” (p. 25). E singura capabilă să promită ceva real, să genereze speranţă, precum în emblematicul vers „Mai rabdă, viziune a lui Monet,/ şi vom dejuna pe iarbă” (Patinoar), şi se înrudeşte cu visul (imaginarul). Somnul-vis din Perioada albastră înalţă, fiindcă aparţine iluziei (tot imaginarului) – iar în viziunea poetului omul se distinge de celelalte vieţuitoare tocmai prin puterea de a nutri iluzii (Palinodie).
Pe cei neavizaţi, în schimb, somnul, visul îi coboară în inconştienţă. „Ceilalţi? Pe dânşii nu-i înalţă,/ ci îi doboară somnul” (Perioada albastră). Ei alcătuiesc „O lume îmbătată de rătăcire” (Ceva de sfârşit de iarnă). La fel de aventuros şi neliniştit precum viaţa e şi psihismul poetului, atent la distincţia nocturn-diurn, la autorii „ceva mai aparte”, puşi de el la păstrare pentru un mai fast anotimp al concentrării – „Noaptea mă apropii de ei/ ziua mă despart”. Poetul pare să pledeze pentru o lectură a nocturnului, a asumării laturii problematice, chiar tragice a existenţei, în pofida solicitărilor alerte ale diurnului. Senzaţia de ireal degajată de filmul iluzoriu al vieţii se transmite cu intensitate: „ziua se încheie/ ca o trombă dintr-o tornadă filmată” (Recital). Atunci când „porneşti pe strada/ care mai păstrează o adresă” (La o adresă), parcă te miri că strada mai păstrează o adresă, pentru că totul e în prefacere, în dezagregare.
În permanenta primejdie atotprezentă, poetul îşi împlineşte menirea, îşi urmează neabătut ritualul, în pofida neprevăzutului, deşi conştient de întuneric (Stilleben). Ziua conştiinţei este necesară pentru a capta lucid esenţa mătăsoasă a nopţii şi a reface astfel unitatea de dinainte de creaţie şi chiar de subtila ieşire în „abia tangibil”: „Numai ziua poţi recupera obiectele nopţii” (Ghicitori). Visul, regimul nocturn al conştiinţei ca întreg unificator (Gilbert Durand) salvează, pentru Grigore Chiper, nobleţea existenţei, ceea ce are ea mai înalt, inclusiv iubirea. Aceasta joacă un rol de elecţie în teatrul vieţii, fără să poată însă aduce o notă esenţială, mântuitoare, căci are ceva de falset, prin contrapunerea adevărului său incontestabil irealităţii unanime: „prezenţa ta aici, în/ falset – trup de meduză/ organdi catifelat// cum să urmezi un drum/ toate fiind egale?// nimbul morţii/ întins peste crisalide, pagini, jucării/ măsoară depărtările// alungă-mă cu beţe şi pietre/ din livada unde vremelnicia/ tinde mereu spre efuziune// cât de mult aş vrea/ să nu fie adevărată/ prezenţa ta aici, în falset”. Că poezia are întâietate ţine de evidenţă: „te cuprind cum ai cuprinde fiinţa adevărată din poem” (La o adresă). Destinul, iubirea, comunicarea se împlinesc aşadar, indiscutabil, prin poezie – Asfalt moale.
Proba că Grigore Chiper face parte din rasa autorilor de poezie pură (înţelegem prin aceasta poezia trăită ca un crez total, acaparator) o conferă capacitatea sa absolut uimitoare de a fi convingător prin rostire fără a spune neapărat (sau încontinuu) ceva anume. Dimpotrivă, însuşi relieful existenţei (desen de un infinit rafinament!) dobândeşte tensiune, atunci când e desenat prin cuvânt, ca în poemul Dintr-un text vechi, unde frazele dintr-un vechi calendar sătesc creează de la sine intensa impresie de mare taină lirică. Existenţa în sine are expresivitate plastică, pare să spună poetul, iar el o experimentează cu întreaga fiinţă, spre a o surprinde pe viu, în „timp real”. Grigore Chiper a fost hărăzit cu talentul de a împărtăşi emoţia puternică stârnită de pregnanţa vizuală a vieţii.
Chiar şi atunci când nu spune nimic precis, mesajul e însuşi ritmul, decis precum viaţa, suficientă prin însuşi faptul manifestării sale. Într-o scenă cu tentă superior umoristică, nişte dactilografe se opresc brusc, în grup, şi aşteaptă „consecinţa frapantă”, un fapt probabil lipsit de relevanţă şi în consecinţă nenumit, dar generator de energie, întreţinând fluxul faptelor şi, simultan, intensitatea privirii creatoare. „Era seară./ Urcam nişte scări”, îşi încheie poetul, imperturbabil şi cu o linişte de mare detectiv al realului, Consecinţa frapantă.
Simţul său pictural este şi el remarcabil. Eruditul poet are o cultură plastică autentică şi de cea mai aleasă calitate. Culorile joacă un rol decisiv în creionarea stărilor de spirit complicate ale eroului liric (precum în Vermeer, p. 72), îndeosebi cele închise, precum ultramarinul (p. 17). Drumul său trece pe „străzi cu acvafortele dezlănţuite”, primitoare ale unei mărci de neaşteptată distincţie (Cavalli bianchi). Atenţia microscopică, focalizată pe lucruri infinitezimale, revelează o hieratică delicateţe vizuală: „O, dunga albă de pe aripa cintezei!” (Undeva în van).
Poezia lui Grigore Chiper se hrăneşte şi din multă tăcere, nu doar din cuvânt, camuflând o suferinţă adesea nemărturisită (Vizită la spital sau Sub un pod din Italia) sau un mister indicibil, doar sugerat (aşa cum sesizează cu fineţe critică Nina Corcinschi, în prefaţă).
Posesor al unei acute conştiinţe a singurătăţii, poetul converteşte solitudinea în poezie: „Eşti singur ca o urmă în pustiu/ ca o crimă fără martori” (Ceva de sfârşit de iarnă). El dă dovadă de resemnare şi, totuşi, în egală măsură, de rezistenţă. „Desenul surâsului – pe faţă,/ carne vie – pe dos” (Aroma de gutui), încât nota solitară din finalul volumului semnifică nu numai pesimism, ci şi acceptarea inevitabilului, a autenticităţii fiinţei, definită prin suprema dezgolire: „Singurătatea: Fă ce ştii, nu te voi urma, pe nimeni nu urmez” (Roman-simulacru).