- Nea Tache face mese și scaune, e meteodependent, îl ia pe NU în brațe, iar profesorul Giuvergeanu a inventat profunda cugetare Câinele-i frate cu românul.
Nea Tache e-o mogâldeață cu priviri șirete de aceeași culoare cu salopeta lui de lucru, un albastru spălăcit de atâta spălat. Face cele mai bune și mai ieftine mese și scaune din cartier. E tăcut ori guraliv, după cum e vremea și nevastă-sa le explică tuturor secretul: „este meteodependent”.
A auzit cuvântul la televizor și i-a plăcut grozav de mult. De când știe asta, i se pare că Tăchiță al ei a devenit, într-un fel, o vedetă de televiziune. Păi nu oricine e meteodependent, cum ar veni, el este un buletin meteo în carne și oase. Păcat că n-are pile să-l ia și pe el măcar ca ajutor acolo, la emisiunea cea mai populară a televiziunii. Ar fi fain să-l vadă pe Tăchiță cum sporovăiește ca o păsărică anunțând timpul frumos, și cum bolborosește rar și supărat pe ploaia care-o să se reverse peste oraș, ori cum tace și strâmbă din nas când simte că se-apropie vijelia de zăpadă.
Să-l vadă tot cartierul, acolo pe ecran și să-l știe toată lumea din țară, comenzile de mese și de scaune să curgă gârlă și, nemaiprididind, să-și ia un ucenic ca să-l ajute. Păi buletinul meteo se dă zilnic, și dacă zilnic Tăchiță s-ar duce la televiziune (că aici nu merge cu emisiuni înregistrate dinainte, că dă natura peste tine), cine ar mai lucra la banc? Musai îi trebuie unul sau doi ucenici…
Coana Lina visează cu ochii deschiși în timp ce brodează mileuri cu beduini și palmieri, că astea au mare căutare în piață. Brodează și carpete cu lei și elefanți, dar astea numai la comandă. În ultimii trei ani, n-a făcut decât câteva fiare d’astea ezotice pe care i le-au comandat ăia cu palatele cu zeci de turle, că știi d-afară câți copii plodiră. Turla și copilul, turla și copilul, c-așa scrie la legea lor. Și-au plătit-o direct în verzișori, că cică-i mai simplu: „Nu mai trecem pă la ăi cu schimbu, că pune camera ascunsă pă noi și p’ormă ne ia la întrebări”.
Ei, nea Tache și coana Lina n-au stat cu mâinile în sân niciodată, că meseria-i brățară de aur și doar cine nu muncește nu greșește. Și, apropontu de greșeală, ei au fost prevăzători și n-au stat cu dolăreii la ciorap, că i-au dat lui Gicu, nepotu după fratele lui Tăchiță, să-și ia motocicletă. Ăla de vindea drăcia aia sclipitoare prefera valută, iar lor, Gicu le-a dat tante pă tante în moneda națională de-o depuseră cu fruntea sus la bancă.
– Da` cu Sandu nu-i a bună, Lino. Așa să știi de la mine. Că doar io-i turnai vin în pahar negriciosului de polițai.
Lina nu pricepe cum stă chestia și-l ia pe departe.
– Sandu e cel mai cuminte copil de-l văzui în viața asta. Că în cealaltă, Dumnezeu cu mila…
Nea Tache nu poate s-o contrazică. Și nici n-are de ce s-o contrazică. Sandu e cumințenia pe pământ. Dar el vrea să spună altceva.
– Lino, eu îi turnai vin în pahar polițaiului. El aranja de zor colile alea albe, bătu-le-ar… Pentru Declarațe. E, de-atunci i se trage lui Sandu. Cum dai Declarațe, ai sfeclit-o. Asta e ca cuiul lui Pepelea. Ăia or să vină, toată ziua bună ziua, la tine. Că așa, că pe dincolo, mai completează ici, mai șterge dincolo, adu-le la zi, că de-atunci se schimbară multe… Eheheii, ascultă-mă pe mine… de-aici i se trage lui Sandu.
Lina, care parcă pricepuse ceva, se-oprește din brodat și-l privește pe Tăchiță drept în ochi:
– Trebuia să-l ia pe NU în brațe, cum făcuși tu când sparseră ăia biserica. Că-i știai pe golani, da nu ți-ai pus mintea cu Poliția, că-știa-s mai ai dracu’ decât toți.
Lătratul furios al lui Arlechino, dulăul priponit, și zgomotul lanțului izbit de tabla porții, întrerupe pentru o clipă discuția soților Finicheanu. Înseamnă că e ora zece și trece nea Găinaț cartonagíul cu căruțul plin cu ambalaje de cutii stivuite și legate cu sfori și sârme. De-acum câteva minute în șir, câinii bugetari (ai gospodarilor) și extrabugetari (maidanezii) vor hămăi într-un concert-ștafetă, încet-încet pierzându-și din intensitate și confundându-se în rumoarea traficului de pe bulevard.
– Da cum să-l ia pe NU în brațe țâncul ăsta care nu știe alta decât s-azvârle bilele-n văzduh? Ca să-l iei pe NU în brațe, ehehei…
Nea Tache face un gest larg prin aer, din care ar vrea să se înțeleagă că nu-i de nasul oricui o astfel de faptă curajoasă. Apoi continuă, căci el a vrut să spună mult mai mult decât atât.
– Io-i turnai vin în pahar polițaiului și-l văzui de-aproape câtu-i de negricios. Cu ăștia negricioșii nu-i bine să ai de-a face. Iar cu ăia de dădură Declarațe, mai dihai. Că, dacă se află că sunteți bot în bot, mâine-poimâine te pune și pe tine să dai Declarațe. Asta-i molipsitor. Declarațe la Declarațe trage.
Reluându-și mileul, coana Lina dădu ușor din cap, în semn de aprobare. Cu acul știe să facă atâtea și atâtea minunății, dar cu creionul pe hârtie abia-i în stare să-i tragă o iscălitură scălămbăiată, de care râde singură spunând „Laba gâștii, mai mare rușinea…” Așa că o eventuală Declarațe o îngrozește, mai cu seamă că, la drept vorbind, în fundul sufletului, nici ea nu se simte în stare să-l ia pe NU în brațe și să-l ducă până la sfârșit. Și, dacă nu ești în stare să-l duci până-n pânzele albe, ai dat de dracul, că te bagă numaidecât la sprejur și pârnaia-i la doi pași jumate.
Așa că Lina se uită cu teamă înspre gardul care-i desparte de gospodăria lui nea Zamora, acum a lui Sandu, adică a ăluia de-a dat afurisita aia de Declarațe atât de molipsitoare. Și care, să nu uităm, că-i prieten nevoie mare cu franțuzul ăla de jonglează, cum ar veni un străin. Și chiar dacă acu’i democrație, ea n-are nevoie de niciun fel de Declarațe, nici despre miner, nici despre franțuz, nici măcar despre Sandu, copilu` ăsta găsit, pe care-l înfie nea Zamora, fie-i țărâna ușoară.
Trei cruci largi în aer, pe deasupra mileului, apără-mi Doamne munca, și trei cruci pe pieptul mătăhălos înlăuntrul căruia bate o inimă temătoare de judecata Celui de Sus, și coana Lina zîmbi prima dată pe ziua de azi și savură împăcată noul concert-ștafetă dirijat de potaia lui Giuvergeanu scoasă la plimbare cu punctualitate – ora unsprezece – de profesorul ce-i era stăpân și frate.
Ori, așa cum îi plăcea acestuia să spună la toată lumea, cu o formulă pe care o considera profundă și personală : „Câinele-i frate cu românul!”
- La bodega lui Pintilie, Giuvergeanu și Barbărară, intelectualii cartierului, au întotdeauna o masă rezervată și-i propun patronului să-i rezerve una și minerului dispărut.
Din balconul lui de la primul etaj, cu un binoclu la ochi, profesorul Giuvergeanu supraveghea tot cartierul. Gurile rele spun că vara umbla gol prin casă îngrozind-o pe menajeră și pe chiriașele de la parter. Căci scara vechii case boierești începea din holul comun, iar profesorul avea rafturi cu cărți mai peste tot. Să te trezești când ți-e lumea mai dragă nas în nas cu-o arătare burduhănoasă în costumul lui Adam era o surpriză neplăcută. Mai ales că profesorul e slobod la gură, dar și grozav de mândru de poziția înaintată pe care se află: nudismul ca religie a sincerității totale.
E adevărat că nimeni n-a auzit de vreo agresiune fizică propriu-zisă, însă, simpla probabilitate de a zări răsărind de după colțul vreunei biblioteci grămada de osânză surâzătoare și îngâmfată, care, în numele religiei nudiste, te invită să te dezbraci și tu, te face să-ți piară orice chef de a mai ieși din cameră.
Ceea ce e curios e faptul că față de toți vecinii pe la porțile cărora își plimba între 11 și 11,30 cockerul cu numele de Psi, sau cu care mai stătea când și când de palavre la un păhărel, profesorul Giuvergeanu nu se manifestase niciodată ca un suporter al nudismului. Dacă cineva aducea vorba, mai pe departe de așa ceva, el se făcea că plouă. În schimb, se plângea de cele două chiriașe că-s rău-platnice și, pe deasupra, și rele de muscă, aducând adesea bărbați necunoscuți „care sunt în stare să-mi fure din cărți, că-n holul comun e biblioteca sărmanului meu tată, vestitul latinist a cărui statuie din piața Chibrit i-o dărâmară-n `54 comuniștii.”
Barbărară, misitul cu umbrelă, era cel mai bun dintre prietenii profesorului. Îi vedeai adesea la bodega lui Pintilie întârziind ore întregi în dispute aprinse, ori în tăceri cu subînțeles. Căci, dacă misitul era întotdeauna pregătit pentru schimbări de vreme și de idei, Giuvergeanu era ceva mai rigid și nu admitea existența unor păreri diferite, nicidecum contrare. Asta îl obliga pe Barbărară să-și măsoare cuvintele și să le dea turnura unor sofisme deschise, interpretabile în fel și chip. Iar profesorului, acest gen de șarade îi plăceau, pentru că nu-l obligau să le pareze zeflemitor în numele pozițiilor lui pe care le considera întotdeauna înaintate.
Pintilie se obișnuise cu acest cuplu ciudat și făcuse rost special pentru ei de o băutură pe care n-o agrea nimeni altcineva: peppermint. Un lichior pe care-l beau cucoanele prin serialele-alea siropoase englezești: ți se întoarce stomacul pe dos. Dar îi plăcea să-i aibă acolo pe intelectualii cartierului, că și Barbărară fusese înainte geolog, ba chiar coleg cu fostul ministru al Culturii.
Și el, un simplu puțar, chit că acum patron, se simțea onorat de existența mesei din colț, lângă geam, cu plăcuță de plastic pe care era gravat OCUPAT GIUVERGEANU BARBARARA, cum ar veni, loja de onoare. Practic, prin această plăcuță, chiar dacă cei doi nu erau acolo, bodega lui era permanent pusă sub semnul a ceva care depășea nevoile stomacului. Profesorul de limbă și literatură și Geologul erau simboluri ale spiritualității acestui cartier liniștit, semi-central cum îl numea în termenii tehnici ai noii lui meserii, Barbărară.
Sigur că da, agenția imobiliară era în apartamentul propriu și doamna Clara Barbărară chiar dacă nu era împăcată cu această soluție, era conștientă de faptul că astfel hangaralele sunt mai mici. Păi, statul vrea privatizare, dar îi strivește pe întreprinzători cu impozitele – cine mai poate să-nțeleagă această economie (și democrație) originală.
– Du-te și spune-i colegului tău că așa nu mai merge, își apostrofa ea soțul în zilele de bilanț, când era evident că birurile concurau câștigul.
–Păi, acum nu mai are nici o putere, răspundea misitul.
–Da` de ce nu te-ai dus atunci când avea? De ce ai tăcut ca mortu-n păpușoi ?
–Păi, atunci nici nu știu dacă-aveam agenția…!
–Aveam-n-aveam, trebuia să te duci. Așa face un bărbat conștient. Dacă nu ne mai ajuta Mircea, care nu ne e obligat în niciun fel, am fi mierlit-o. Că ție ce-ți pasă, toată ziua-n bodega puțarului, la masă cu ratatul și neobrăzatul de Giuvergeanu. Și cum nu-ți crapă obrazul de rușine să te lași manipulat de un puțar? Păi ce crezi tu că-i masa aia pe care puseră numele voastre, decât o reclamă deșănțată a locantei lui prăpădite?
– Stai, dragă, că nu puse nimeni numele pe masă. Doar pe plăcuță. E-o diferență, nu crezi?
– Diferență…Diferența lu` pește…Întorci cuvintele cum îți convine. Dar stă plăcuța aia toată ziua și toată noaptea pe masă? Stă! Și dacă vrea să vă facă de râs, se duce și-o pune și pe scaunul de WC, că-n bodega lui face ce vrea. Doar voi nu știți să vă apărați numele. Îi lăsați să vi le scrie pe toate gardurile. Lui Giuvergeanu nu-i pasă, că, dacă de trupul lui gol nu-i e rușine, de ce i-ar fi de nume, dar ție măcar ar trebui să-ți pese că ești geolog și serie cu ministrul Culturii și-ai o nevastă care poartă același nume pe care tu îl terfelești.
Ca să mai uite de cicălelile nevestii – l-o fi citit pe doctorul Sepse ăla de ia tusea cu mâna și care mai spune că, cu cât îți umblă mai mult gura, cu atât buzele își păstrează forma inițială, și atunci de ce să-i răpesc Clarei iluzia că va rămâne veșnic tânără? glumește misitul – Barbărară își conduce nelipsita umbrelă neagră spre bodeguța lui Pintilie unde îl așteaptă masa rezervată și cuierul tot pe-atât de personal.
Giuvergeanu e deja acolo și-l întâmpină cu
–Bătrîne, tot tinere buzele doamnei Clara, tot tinere…?
–Ai dat cu bobii, profesore. Și, luând în mână plăcuța de plastic cu picior, bătu cu ea în masă și făcu cu ochiul. Când nu găsește altceva mai bun, asta-i tema ei favorită.
–E geloasă, domle. Păi, aicea-s scrise doar numele noastre. Nu prenumele Clara, și nici măcar Fam, adică întreaga familie. Femeile se simt frustrate, domle, de orice flecușteț. Sunt sigur că, dacă-ar veni aici cu noi, măcar din când în când, Pintilie ar fi bucuros să-i treacă și ei numele. Mai ales un nume așa frumos: un nume istoric, soția lui Mihnea, cel ce-a încercat să aducă catolicismul în țară.
–Aiurea… Ce-i trebuie ei istorie…? E mulțumită să aibe motive să mă cicăle. Atât și nimic mai mult. Și, întorcându-se puțin, strigă: Pintilie, tată, ia vino-ncoa!
Nu trecură decât cîteva secunde și puțarul subțirel se și înființă cu două pepperminturi pe tăvița chinezească pictată cu dragoni. Așeză păhărelele pe masă, îl luă pe cel gol al profesorului și-l puse pe tavă, schiță un zâmbet profesional și spuse către misit:
–Presimțeam eu că o să mă onorați și Dumneavoastră. C-am adus cârnăciori oltenești d’ăia de odinioară și știam eu c-o să mirosiți…
–Bine-bine… E-n regulă, i-o tăie Barbărară, care n-avea chef să se-ntindă la vorbă. Poate că o să comandăm ceva mai încolo, însă acum…
Dar patronul se și îndepărtase cu pași de pisică, știind el cum devine treaba cu clienții favoriți: sunt, prin definiție, și capricioși. Așa că-i lași în banii lor: azi te bruftuluiesc, mâine te laudă. Cum ar veni: un puț mai adânc, altul mai de suprafață, apă să fie…
Cei doi prieteni ciocniră, își urară noroc și tăcură. Afară începu să picure ușor. Picăturile ce se izbeau de geam scoteau sunete nete și înfundate în același timp. Le ascultară o vreme.
– Ascultă – rupse tăcerea Giuvergeanu – știi că, de la moartea lui Zamora, nu l-am mai văzut pe Sandu jonglând? De la mine din balcon văd și-n curte și-n cameră la băiat, așa că n-am cum să mă-nșel. Bine, până la parastasul de 40 de zile, mai treacă-meargă. Poți să spui că a ținut, în felul lui, post. Dar, de atunci încolo…?
– Ei, răspunse celălalt, nu-mi bat eu capul cu jonglatul lui. Însă e drept că de la parastas este mult schimbat. E mai îngândurat, mai nu știu cum. Parcă s-a maturizat dintr-odată. Stoichiță spune că i se trage de la miner, de la declarația aia pe care-a dat-o polițaiului. Dar găliganul vorbește vrute și nevrute…
–Și eu m-am gândit la miner. Dar nu știu ce să zic. Îmi miroase a diversiune. Sandu avea pe-atunci patru sau cinci ani, ce-și mai amintește el despre miner? În plus, de ce-i tot spun minerul dispărut? Cine și ce câștigă botezându-l astfel? Nu cumva vor să ne inducă ideea că, vezi doamne, asupra capetelor minerilor plutește o amenințare? Dispar, sunt răpiți, torturați, șantajați, omorâți etc.
Profesorul privi ploaia de afară, sorbi din licoarea verzuie și adăugă :
–În fond, ce ne interesează pe noi c-a dispărut? Însă tare aș vrea să știu cine este acest miner care-a hălăduit prin cartierul nostru și-a dormit câteva ore în curte la Zamora. Și ce hram purta el în mineriada aia – nu cumva era unul din conducători? Că nu văd eu poliția interesându-se de-un oarecare din cei douăzeci de mii de purtători de bâtă. Și poate că acest miner i-a trădat și pe ei. Și-a pus coada pe spinare și a șters-o în străinătate. Și le e frică să nu dea cine știe ce declarații presii de pe-acolo. În sfârșit, putem face mii de supoziții. Vorba Președintelui: nici americanii nu știu cine l-a ucis pe Kennedy.
Misitul zâmbi și dădu din cap :
– Mai mult ca sigur, manevre ale securității. O încâlceală voită, ca să ne spargem noi degeaba capul. Sămânță de nesiguranță. Păi, nu se-apropie alegerile…? Știi ce cred eu. Și, apropiindu-și gura de urechea lui Giuvergeanu, îi șopti: Istețul ăsta de Pintilie, dacă află că ăștia vor să facă din miner ceva, un fel de simbol oarecare, îi rezervă și lui o masă. Comandă la iuțeală o altă plăcuță : MINERUL DISPĂRUT, și se pune pe-așteptat. Hă-hă-hă…
Gluma lui Barbărară nu era lipsită de temei, căci toată lumea îl bănuia pe puțar că e turnător, dacă nu cumva chiar angajat cu ștate de serviciu la Ochiul și Urechea. Asta nu deranja pe nimeni, căci Pintilie se mutase aici de-abia după revoluție, așa că, dacă turnase îi turnase pe alții. Or, așa cum se știe, alții nu există, alții este o abstracțiune cu care n-ai nici o tangență, așa cum nu-ți incumbă stelele de pe cer. Iar azi, securitatea e doar o formă fără fond, niște băieți care mănâncă și ei un cozonac și fac câte-o diversiune acolo, iau caimacul unui lapte tot mai acrit. Poate să-ți fie scârbă de ei, nicidecum frică.
Și, parcă să adeverească lucrul acesta, Giuvergeanu se întoarse ușor în scaun și-l strigă pe patron, iar, când acesta se înființă, îi spuse pe-un ton degajat, vorbind în numele amândurora:
– Nea Pintilie, uite ce ne-am gândit noi. Ce-ar fi să rezervi o masă și minerului ăla dispărut? Uite-aici, lângă noi.
Pintilie făcu niște ochi mari, își dădu seama că n-are rost să facă pe niznaiul, ce miner, cum dispărut etc., se gândi iute și răspunse zâmbind și pleznind de câteva ori cu șervetul pe antebrațul celeilalte mâini :
– Cum să nu, domnilor! Imediat ce apare, și vine la mine să-mi solicite acest lucru… știți bine că eu sunt serviabil cu clienții mei, și, dacă Dumneavoastră, vechi clienți, mi-l recomandați… Da, da, o să-i comand și lui o plăcuță cu REZERVAT, și o să-i scriu numele…Să vă aduc cârnăciorii? Sau încă un rând de păhărele?…