– din jurnalul unui psihoterapeut –
Are 4 ani și jumătate și emană multă încredere de sine. E un puști extraordinar. Inteligent și simpatic foc. Și mai e și frumușel, așa cum doar un copil de vârsta asta poate fi. Doar că a reușit să-și înstăpânească părinții. Este, de pe-acum, micul tiran. E pentru prima oară când îl întâlnesc. Știe de toate, mai ales să pună întrebări inteligente. Doar că acum, în fața mea… a uitat totul. Pare destul de impresionat de mine și, de aceea, crede că nu mai știe nimic. Nici măcar să deseneze. Îl încurajez, îl susțin și, cu acest mic ajutor, reușim să desenăm împreună un squiggle. Trecem în revistă desenele de pe coala albă, apoi îl rog să facă o poveste din ele. Zice că nu știe, că nu poate. Involuntar, îmi dau ochii peste cap, ca și cum i-aș spune: „Pe bune?”, la care el leșină de râs. Și imediat știe să facă o poveste perfectă. Maică-sa e șocată, zice că ACEL copil nu e al ei. Ba e al ei, doar că lipsa limitelor o face să nu întâlnească acest copil pe jumătate nesigur, pe jumătate prea sigur pe el. Știu că ne vom înțelege perfect și că micul tiran se va transforma, ca adult, într-un om inteligent și responsabil. Și va fi fericit. Și sunt și eu un strop fericită, de pe-acum.
* * *
O pacientă care trăiește o frumoasă poveste de iubire. Este îndrăgostită, dar, în ciuda puternicului afect, încă poate lucra în terapie. O ascult de fiecare dată cu plăcere, pentru că iubirea pe care o trăiește are o consistență anume, o anume calitate, dată de un anume conținut. Ea cu partenerul ei par a fi două personaje foarte potrivite. Similitudine de viziuni, de valori, de hobby-uri. Este atât de fericită, iar eu mă bucur de fericirea ei. Apoi, de-a lungul a trei-patru săptămâni, prăbușirea. Lucruri de neînțeles pentru ea îl fac pe partenerul ei să se retragă, fără un cuvânt, din relație. Iar ea se prăbușește din apogeul stării de a fi îndrăgostit. Nici nu e nimic de înțeles, pentru că, din tăcerile vârtoase ale celuilalt, nu se poate deduce nimic. Și, în fața necunoscutului încifrat în acele tăceri, ea este complet debusolată. Cu fiecare ședință care trece, văd cum își face loc depresia și încep să mă îngrijorez. Până într-o zi, când imaginea ei pe canapea – stând pe o parte, în poziție fetală, cu genunchii la piept și brațele adunate unul lână celălalt în dreptul gâtului – îmi amintesc de povestirile despre mama ei, de când era mică. Îmi amintesc că avea în jur de 4 ani, când mama ei a avut o problemă de sănătate, pentru care a fost necesară o lungă recuperare, timp în care mai mult a fost absentă din relația cu copilul. Îmi amintesc trăirea mea în timp ce povestea: încremenisem într-o senzație de durere și de retragere. Într-o senzație de singurătate trăită ca retragerea într-o enclavă mută. Lumea era acolo, dar era departe. Senzația lipsei de acces la lume. Discursul ei era gol de afect, iar afectul îl trăiam eu. Vedeam că ele sunt dez-legate și că afectul fusese plasat în mine. Mi-l dăduse de trăit.
Perioada aceea a fost numită de pacienta mea „frica”. Mama fiind absentă, imaginea acestei absențe, așa cum a rămas în memoria pacientei, este cea a tăcerii. Tăcerea o sperie, o regresează, o readuce în frică. O frică veche, trăită când fusese dez-legată de mama internată în spital, o frică a neputinței copilului rămas fără sprijinul mamei. „Deci asta se întâmplă în acest moment”, îmi spun. Toate astea le gândesc la mine-n cap și, amintindu-mi-le și regândindu-le, resimt senzațiile de atunci. Și decid, drept conduită terapeutică, să tac, în timp ce în mintea mea se derulează amintirile și stările mele de atunci, de când mi-a povestit prima oară amintirile ei de la 4 ani. Mă gândesc apoi că poate că alunecarea în depresia ei de acum va „auzi” tăcerea mea și o va lega de absența mamei și de tăcerea iubitului ei, reamintindu-i experiența prin care a trecut când era copil. Poate că așa își va da seama că ceea ce se întâmplă azi în viața ei accesează ceva din trecut: repetarea și retrăirea traumei separării. Prin urmare, tăcerea mea este una cu sens, încărcată de afect, și nu o tăcere goală, care nu știe ce să spună, ci, fără să intenționez, un vector încărcat cu sens pe care îl trimit către ea. După jumătate de oră în care amândouă tăcem, o văd destinzându-se, ca un copil care se trezește din somn. Își îndreaptă corpul, își întinde mâinile deasupra capului, coloana vertebrală. Senzația că iese din somn. Se ridică în capul oaselor, stă o clipă pe gânduri, apoi mă privește și-mi spune: „Sunt bine.” Vine sfârșitul ședinței, ne despărțim. La următoarea întâlnire, confirmă că e bine și spune: „Nu știu de ce sunt bine, dar cred că ceea ce m-a ajutat a fost că data trecută ați tăcut tot timpul, dar ați rămas cu mine.” Îmi confirmă astfel că ceea ce văzusem drept ieșire din somn fusese ieșirea din depresie. Pentru că mintea mea reușise să lege ceea ce se întâmplase pe când era copil cu ceea ce se întâmpla azi, și ceva din această legare ajunsese în mintea ei. Legături care, într-o zi, vor deveni conștiente și pentru ea. Psihanaliza este înțelegere și experiență emoțională.
* * *
Certitudinile sunt apanajul adolescentului. Doar el are dreptul la ele, căci doar crezând neîntemeiat în ceva își oferă încrederea de sine, necesară trecerii prin turbulența adolescenței și doar căzând din certitudini, are șansa să se maturizeze. Dar când, ca adult, ești zidit în ele, înseamnă că ești prost. Singura condiție firească a maturității este cea a îndoielii. Fondul etern al prostiei omenești este țesut din gâlceava certitudinilor. Doar vedem cât zgomot este pe planetă. Iar asta este o certitudine.
* * *
Mă doare sufletul, se spune. Cum putem înțelege asta? De ce ne este atât de dificil să explicăm ce anume vrem să spunem atunci când spunem că ne doare sufletul? Dacă încercăm să așezăm în cuvinte suferința (sau bucuria), vom intra în cercul vicios al tautologiei. Vom putea spune câte ceva despre ea doar apelând la comparații („este ca și cum…”), dar nu vom putea descrie suferința ca atare. Afectul nu are reprezentare prin imagine. El ajunge în câmpul conștiinței ca senzație sufletească în care e prins corpul, și nu ca durere de organ. Știm că ne doare sufletul pentru că sufletul ne aparține, iar el este al nostru și numai al nostru, deci, este resimțit ca aparținând corpului nostru. Precum plasăm, imaginar, conștiința la nivelul capului (credem că locul rațiunii este creierul pentru că el este suportul fiziologic al gândirii; ba, uneori chiar confundăm flagrant creierul cu gândirea și credem, ca în neuroștiințe, că gândirea stă în sinapse și în trasee neuronale), așa plasăm și sufletul în piept sau îl confundăm cu inima însăși. Însă sufletul nu este inima (așa cum rațiunea nu este creierul), pentru că dacă sufletul ar fi inima, când ne doare sufletul, ne-ar durea inima.
* * *
Momente ale destrămării: are 8 ani, fățuca lunguiață, ochi plini de inocență, ca și cum ar fi tot timpul uimiți. Părul subțirel, cu fir drept, alunecă tot mereu din elasticul cu care e prins, așa încât pare mereu într-o dezordine adorabilă. Pielea albă are prospețimea miezului de măr. Dar azi e prăbușită. A aflat că părinții au hotărât să divorțeze. E pierdută în ea însăși, abia i s-a dat vestea, în seara dinaintea întâlnirii noastre. Iar acum îi e frică. Una din proptelele existențiale va dispărea din viața ei, sau asta își imaginează acum. Iar o astfel de viață îi pare cu totul imposibilă. E invadată de emoție, deocamdată nu deține spațiu mental suficient, încât să înțeleagă că lucrurile nu vor sta chiar așa. Trebuie să aștept ca emoția să scadă, pentru a face loc cuvintelor să pătrundă în mintea ei. Dar ea plânge în hohote, nu vrea – firesc – să se joace, nu vrea să povestească ceva de la școală, nu vrea nimic decât să plângă.
Așa încât fac ce nu fac niciodată: mă așez pe canapea lângă ea și o iau în brațe. Se lasă îmbrățișată și plânge și mai tare. După 5 minute ațipește, nu mai mult de alte 5 minute. Deschide ochii. Lacrimile i s-au uscat. Oftează. Își pune capul în poala mea și stăm așa, în tăcere, încă vreun sfert de ceas, până la finalul ședinței. Îi simt durerea. E atât de grea! O țin în mine, în timp ce îi răsfir o șuviță de păr. Stau în reverie. Mintea îmi zboară departe. E un copil tare bun și are o mamă deosebită. Îi va fi bine. Va crește frumos, va deveni ce trebuie. Se va bucura, uneori va fi fericită. Va fi un om bun, nu am nicio îndoială. Iar durerea asta va rămâne în urmă, cu marcajele pe care le va lăsa și pe care încerc să le fac să fie mai puțin adânci.
Se ridică să plece și spune: „E multă liniște în poala ta, Ioana. O să vin din nou la tine.” După care, iese pe ușă. Iar eu îi însoțesc mersul pe aleea din fața cabinetului, privindu-i corpulețul acela atât de firav și atât de puternic. Și știu că da, va fi bine.