filmul și cartea
Despre Daniela Rațiu, scriitoare și jurnalistă de la Timișoara, am mai avut prilejul să scriu pentru Viața Românească, comentând romanul Sfârșitul lumii e un tren (Editura Cartier, 2023), despre foametea instaurată în România, ca urmare a monstruoaselor contribuții de război pe care am fost obligați să le plătim rușilor odată cu instaurarea regimului comunist.
S-a întâmplat să revin asupra scrisului acestei autoare, după ce am vizionat în decembrie trecut filmul Anul Nou care n-a fost (2024), regie Bogdan Mureșanu. Premiată la Veneția, pelicula a suscitat entuziasmul publicului și aprecieri din partea criticilor de film. Nu este prima producție a „noului val” al cinematografiei românești consacrată Revoluției, care punea sub semnul întrebării adecvarea așteptărilor românilor în raport cu schimbarea din decembrie 1989. Mesajul acestor creatori de film era previzibil: Securitatea, ștabii de partid din garnitura secundă au pus mâna pe putere, au confiscat Revoluția… S-a scris enorm pe această temă, s-au făcut investigații de presă, s-au deschis dosare penale (fără finalitate), încât era și timpul ca subiectul conspirației neocomuniste, pro-moscovite, din decembrie ‘89 să își găsească proiecția pe marele ecran.
Bogdan Mureșanu nu avansează pe terenul deja mult prea bătătorit al acestor raționamente și speculații despre complotul criptocominist, iliescian, ci înfățișează cu „obiectivitate” (cuvântul nu e tocmai potrivit când vorbim despre o operă de artă) sau cu maxim „realism” (iau și acest termen între ghilimele) ultimele două zile ale regimului Ceaușescu, coborând „la firul ierbii”, plimbând camera de filmat de la o istorie la alta, de la un personaj la altul, care se intersectează brownian, pe stradă, într-o farmacie, la un colț de parc… exact ca-n viață. Nu știu unii de alții, știe însă marele Regizor al destinelor. Efectul de autenticitate este obținut prin simultaneitatea acestor întâmplări, fără legătură între ele, dar cuprinse în marele scenariu al tragediei naționale. Sunt piesele unui puzzle cu desen variabil, relevant pentru atmosfera sufocantă a epocii.
Bogdan Mureșanu a ales câteva personaje caracteristice, din varii medii sociale: un regizor de la TVR, care-și frământă capul cu cine să înlocuiască, în „plugușorul patriotic”, o vedetă care a rămas în Occident chiar în ajunul Crăciunului; o actriță, muncită de scrupule, de la un teatru bucureștean, desemnată să substituie defectoarea, și certurile violente cu amantul ei, regizor de teatru, care-i servește argumentele capotării morale; un tânăr student ce-și planifică fuga în Iugoslavia împreună cu prietenul său, dar este prins și molestat de grănicerii români; mama unui securist cu pretenții intelectuale (și-a ticsit biblioteca de acasă cu cărți din Colecția de Artă de la Meridiane) – femeia se ceartă cu fiul ei, nu vrea să-și părăsească locuința destinată demolării; o familie de muncitori al cărei copil i-a scris lui „Moș Gerilă” o misivă, rugându-l să îndeplinească dorința fierbinte a tatălui său: „Să moară nea Nicu”, și candoarea copilului trezește furia părintelui care nu mai știe cum să extragă de la poștă scrisoarea buclucașă… Noroc că vine revoluția peste ei toți, ca o mană a lui Dumnezeu, o revoluție improbabilă, deși se știa de câteva zile de la Radio Europa Liberă despre represiunea sângeroasă de la Timișoara…
* * *
Ulmul an cu Ceaușescu (Editura Litera, 2022), romanul Danielei Rațiu, se poate spune, extinde cele două zile din filmul lui Bogdan Mureșanu, la 12 luni – trei luni de iarnă (ianuarie, februarie și decembrie 1989), o vară înăbușitoare și o toamnă apăsătoare. Un roman autobiografic, așa pare, scris la persoana întâi, din perspectiva unei fetițe de 14-15 ani. O familie din Timișoara – două fete, între care și naratoarea, fratele lor și părinții – trăiește calvarul cozilor după carne și lactate, pentru care se sculau cu noaptea în cap, iarna, în locuința înghețată, grăbindu-se să ocupe un loc mai în față, dar fără mare succes, pentru că același gând îl aveau și mulți alți concitadini ai lor. Coada, compusă din sute de membri, devine un personaj în sine, un organism viu, unic, cu reflexe, idiosincrazii, suspiciuni, rumori care se declanșează automat față de indivizii care forțează ordinea stabilită: „Coada se unduiește, coada se agită, coada nu mai are răbdare. Picioarele sunt deja înghețate, cizmele le simt ude, dar agitația asta parcă pune sângele în mișcare. Număr câți oameni sunt înaintea noastră. Nu ne vor lăsa pe toți în magazin. Număr. Vom intra probabil în tura a treia sau a patra. Una dintre vânzătoare se îndreaptă spre ușa de intrare. Se va deschide ușa. Ne bucurăm. Salivăm. Coada respiră ușurată. Se va deschide ușa în curând. Mai sunt câțiva pași. Însă vânzătoarea se răzgândește și se întoarce spre grupul ei spunându-le ceva ce se aude neclar aici, afară, în frig, la coadă. E o formă de sadism, de plăcere, în amânarea asta a deschiderii ușii. E un ritual, de fiecare dată. Îl știu, îl observ. Sentimentul de putere. Decizia deschiderii ușii stă în puterea lor. Ne-a întors spatele, știe că depindem de ea.” (p. 19)
Stilul telegrafic, abrupt, abraziv, al autoarei. Digresiunile, pasajele lirice, dacă mai apar, poartă „uniforma” stării de asediu. O scriitură razantă, discontinuă, precum o respirație întretăiată, cum ai vorbi gâfâit, sufocat, ca într-un maraton cu un finiș incert: cursa e solitară, pentru tine și pentru toți ceilalți, nu există spectatori care să te încurajeze de pe margine, să fluture stegulețe, să-ți întindă peturi cu apă, nu vezi indicatoare după care să te poți ghida, pentru a-ți drămui forțele, pentru a-ți conserva energia pentru ultima turnantă, nici nu se știe când va veni aceasta și mai ales dacă vei ajunge până la ea, dacă vei ieși pe ultima sută de metri…
Caloriferele reci, lumina dată cu țârâita în blocurile de la oraș, carnea produs de lux – tăierea porcului de Crăciun, de către rudele de la țară este un ritual sacru, la care participă întreaga familie, sunt multe porții de drămuit, de selectat, ca să ajungă la toți. În Timișoara se trăiește un pic mai bine decât în București pe seama micului trafic cu sârbii care aduc cafea și blugi, ciocolată și produse anti-baby (anticoncepționale), pulovăre, ciorapi de lână… mărfuri pe care le vezi în reclamele de la TV-urile iugoslave și, uneori, prin talciocurile de la periferia orașului.
Daniela Rațiu surprinde toate aspectele vieții din acel an terifiant, ultimul trăit sub Ceaușescu. Drama „frontieriștilor” – tinerii care încercau să treacă Dunărea înot, spre Iugoslavia. Ce însemna să fii prins de grăniceri, judecat într-un proces kafkian, după care să te înghită abisul, pușcăria. Avortul, la care naratoarea, mama și sora ei sunt martore, cu două protagoniste: lăhuza, debarasată de făt, și medicinista închipuită, care i-a făcut operația, cu sculele de acasă, în mare taină, tremurând să nu fie prinsă, să nu fie demascată: „Sorina respiră greu, întinsă pe pat. Femeia ne privește speriată, noi două uitându-ne în lighean. Dovada avortului. „Trebuie aruncat ligheanu’!” În mijlocul camerei o masă acoperită cu un cearșaf însângerat. Simt privirea sfredelitoare a femeii. Acum ne uităm toate în ligheanul în care sângele gros pare că palpită. „Trebuie aruncat ligheanu’ cu sânge!”, spune iar femeia, de parcă ligheanul ăsta ar fi singura dovadă că ea i-a făcut avortul Sorinei. Soră-mea se ridică ca un arc și ia ligheanul cu amândouă brațele și merge la baie. O urmăm pe soră-mea care aruncă tot conținutul în WC (…) În baie, femeia își revine în simțiri și aproape că strigă: „Tifonu’! Tifonu’! Trebuie scos, o să-nfunde conducta și o să fim prinse!” (…) Femeia bagă mâna în closet, în sângele gros, și scoate bucățile de tifon. Mâna cu care a scos tifonul e plină de sânge până la cot, cu bucăți de vâscozități lipite pe piele. „Trebuie ars tifonu’! Nu poate fi aruncat nici la gunoi. Trebuie ars. Aduceți chibrituri!” Fug în bucătărie. Mă împiedic de pantofii din hol. Din bucătărie aduc cutia cu chibrituri. „Și o oală, repede!”, aud vocea femeii. „Nu putem arde tifonu’ în lighean, e din plastic!” Iau și o oală de pe aragaz.” (p. 73)
Codurile de limbaj, printre colegi, la școală, subînțelesurile, cuvântul lipsă suspendat în aer: „dacă ai întinde mâna, l-ai putea lua și pune în conversație”. Ascultarea Europei Libere în camera cea mai dosită din casă, iscusința fratelui lor de a prinde postul, șerpuind printre pârâituri și bruiaje. Uimirea genuină a fetei, stând în lunga coadă la alimentară în toamna lui ’89, când a căzut Zidul de la Berlin și au pornit marile demonstrații anticomuniste acolo, privirea înfrigurată cu care îi scrutează pe ceilalți oameni – oare ei știu? Au auzit? Ascultă și ei Europa Liberă? Oamenii tac pentru că securiștii mișună peste tot, chiar și în coada după lactate, trag cu urechea, abia așteaptă să te toarne și să suporți consecințele. Estul dă în clocot, dar în România e o tăcere asurzitoare. De neînțeles.
„De ce nu iese nimeni în stradă?”, întreb eu. Tata zice: „Pentru că românii sunt fricoși, așteaptă să explodeze mămăliga.” „De ce nu ieșiți voi în stradă?” Mama pufnește pe nas și se uită la mine îngrozită: „Ai înnebunit? Nu ne permitem un astfel de curaj. E sinucigaș!” Eu insist și întreb: „De ce se poate în Polonia, în Ungaria?” Tata spune, parcă rușinat: „Pentru că ei sunt altfel. Noi am fost tot timpul cu capul plecat. De ce am fost tot timpul cu capul plecat? Pentru că așa suntem noi. Când cu unii, când cu alții. Suntem prea mici, aici, la noi. Prea mici. Ne strivesc toți.” (p. 119). Frică și frig, și foame…
Apoi, deodată, lucrurile se precipită. Lumea se adună în fața casei pastorului Tőkés, amenințat cu evacuarea. Bărbatul înalt care oprește tramvaiul și-i cheamă pe oameni la revoluție. Vitrine sparte de securiștii-provocatori, armata în stradă, tânărul rănit la picior, sprijinit de maică-sa, coborând din taxi, ecoul prelung până-n cartierele mărginașe al rafalelor de gloanțe trase în mulțime, securistul școlii ghemuit pe un scaun în autobuz – cât pe ce să fie linșat de ceilalți călători, cuprinși de o imensă stare de dezgust și revoltă…
Azi, Timișoara are un primar tânăr, născut în Germania. Nici măcar nu avea cetățenia română când a fost ales. Nu se poate spune că nu s-a schimbat nimic în România, că suntem „sclavii Occidentului” sau că „înainte era mai bine”. Cine mai crede asta, să privească filmul lui Bogdan Mureșanu, să citească romanul Danielei Rațiu. Și apoi să voteze.
Anul Nou care n-a fost (2024). Comedie. Dramă. Regie Bogdan Mureșanu.
Daniela Rațiu, Ultimul an cu Ceaușescu. Cu o prefață de Carmen Lidia Vidu. Editura Litera, 2023