În romanul Laur de Evgheni Vodolazkin, protagonistul, Arseni, trăieşte mai multe identităţi, sub mai multe nume – Arseni, Ustin, Ambrozie, Laur – legate însă prin liantul unei existenţe unice. „Identităţile” se prefigurează pe firul existenţei sale şi toate par a-l feri de atingerea unei perioade a deriziunii şi neputinţelor. Decrepitudinea pare să nu-l atingă, deşi numărul anilor săi ajunge destul de mare, mai sus de vîrsta biblică. Este oare un privilegiat al sorţii, pe care îl ocoleşte bătrîneţea?
Arseni cunoaşte însă faţa bătrîneţii: „În una dintre casele bogate, Arseni s-a văzut într-o oglindă veneţiană: era într-adevăr bătrân. Această descoperire 1-a uluit. Nu-i părea câtuşi de puţin rău de tinereţe, şi simţise şi înainte că se schimba. Şi totuşi, privirea în oglindă produse o impresie puternică asupra lui. Părul lung, cărunt. Pomeţii se ascuţiseră şi îi devorau ochii. Nu crezuse că schimbarea mersese atât de departe.” Descoperirea e făcută cu puţin înainte de a primi numele monahal Ambrozie. Simţise că se schimbă ceva în el, dar schimbarea i s-a relevat doar cînd a avut în faţă oglinda (lumii). Confirmarea vine din exterior. Ca şi ajutarea procesului ieşirii din deznădejde, din sine. Are o legătură cu „exterioritatea”, atîta vreme cît trupul este (doar) învelişul sufletului, suflet care, mai apoi, va veni cu confirmarea stării. În dialogul imaginar cu Ustina, îşi închipuie că nici aceasta nu i-ar cunoaşte noua stare: „Ia uite ce-a ieşit din mine, îi spuse el Ustinei. Cine s-ar fi putut gândi. Tu, dragostea mea, nici nu m-ai recunoaşte. Eu singur nu mă recunosc.” Arseni este surprins de felul cum arată. „Ia uite ce-a ieşit din mine…” îşi zice el. Dacă luăm sensul verbului „a ieşi” ad litteram, putem conchide că Arseni era surprins nu de ceea ce a devenit, ci de ce „a produs” el, cu sufletul lui, de ce a putut să producă „interiorul” lui. Dar el, dăruit Ustinei, gîndeşte toate astea cu mintea lui sau cu mintea Ustinei? Aici are marea lui surpriză, răscolitoare, constatînd schimbarea unei identităţi pe care el însuşi, deliberat, a dăruit-o altcuiva. Trăieşte el oare o altă vîrstă, a Ustinei, cum ar fi bătrîneţea (refuzată) a acesteia, sau propria bătrîneţe? A întrerupt periplul prin viaţă al Ustinei prin propriile neputinţe, manifestate prea devreme, prin teama de reacţiile lumii? A devenit deodată, prea devreme, neîndemînatic în relaţia cu lumea banală?
Romanul lui Vodolazkin evoluează între două lumi, una a realităţii banale, profane, şi cealaltă mistică, naraţiunea trecînd dintr-un registru narativ în altul cu dezinvoltură, firesc. Revelaţia morţii, în cazul lui Avraam (invocat de Hristofor) sau strict al lui Hristofor, se consumă la nivelul la care Arseni are, am putea zice, revelaţia trăirii întru Ustina (rugîndu-se şi trudind „pentru binele sufletului ei”), dăruit în acelaşi timp slujirii binelui. Slujirea deplină şi-o va asuma (sau recunoaşte) în momentul cînd intră în monahism, dar cînd, paradoxal, afluxul bolnavilor spre Arseni începe să scadă, din mai multe motive. Monahul, ajuns la o vîrstă înaintată (va trăi 80 de ani), îşi vede imaginea de copil în focul la care se încălzeşte şi care îi aminteşte de clipele cînd, acasă la Hristofor, a avut revelaţia chipului de mai tîrziu: „Băiatul se uită în cuptor şi îşi vede chipul. E încadrat de păr cărunt, strîns într-un nod pe ceafă. Faţa e acoperită de zbîrcituri. Cu toate că nu seamănă deloc, băiatul înţelege că e imaginea lui. Numai că mulţi ani mai tîrziu”.
Cum e chipul bătrîneţii, răsfrînt în oglinda narativă? E chipul bătrînului întîlnit de Ambrozie în drum spre mănăstirea Sfîntul Kiril. I-a atras atenţia trupul bătrînului. Era „un trup din care sufletul aproape că ieşise. Era al unui om bătrân de tot, care s-a uitat la Arseni cu nişte ochi albaştri lipsiţi de expresie. Îl aduseseră la Arseni rudele lui, care au spus că bătrânul era lipsit de vlagă. Arseni s-a uitat în ochii albaştri ai multtrăitorului şi s-a mirat că nu se decoloraseră, în vreme ce în suflet i se decolorase deja totul.
Dar vrai să trăieşti, moşule, întrebă Arseni.
Vreu să mor, răspunse bătrânul.
Vedeţi voi, el a murit demult, dar trupul nu-l lasă, aşa încît voi ţineţi de înveliş, le-a spus Arseni rudelor bătrânului. Ce aţi iubit voi la el, deja nu mai e aici.
Dar asta, cum s-ar spune, e vizibil, confirmară rudele, nu mai e sufletist ca înainte, îi spui: să ai viaţă lungă, bunicule. Şi el: ia, valea… Ce îngrozitoare metamorfoză. Şi acum ce să facem cu el?
Nimic nu trebuie să faceţi, răspunse Arseni. Totul se va rezolva în cel mult patruzeci de zile.
Aşa a şi fost. Bătrânul nu mai era în ziua când Arseni a ajuns la lăcaşul Sfântului Kiril.”.
Să rezumăm: e vorba de un om foarte înaintat în vîrstă, care îşi pierduse demult dorinţa de viaţă şi pe care doar trupul, fără vlagă, îl mai lega de lume, dar, lipsit de dorinţă de viaţă, iată că nu-i mai putea comanda sufletului, cu de la sine putere, cu de la sine lipsă de expresie, încetarea vieţuirii… E vorba de un suflet care scapă şi voinţei celorlalţi. Vine oare bătrîneţea odată cu pierderea dorinţei de viaţă, cînd omul este abandonat doar dorinţelor vlăguite ale trupului? Există un ceas mai ferm – al sufletului… – care are întîietate faţă de ornicul biologic?
Care este „starea” pe care o trăieşte Arsenie? (Putem folosi numele protagonistului în funcţie de ipostazele pe care le reprezintă.) Arsenie, în ipostaza Ambrozie, întră într-o stare de reculegere şi de rememorări. Sufletul îşi găseşte împăcarea prin înţelegerea destinului său. Arseni îşi rememorează copilăria, peregrinările, grădina Ghetsemani…, pe ale cărei dale calde de piatră se culcase cîndva, cînd nu avea unde să înnopteze, precum Hadrian, din romanul lui Marguerite Yourcenar, s-a culcat – spre finele vieţii – „pe pavimentul de marmură al micului sanctuar”, numai că aici, în cazul lui Ambrozie, dalele de piatră sînt „lustruite de mersul de veacuri către El” şi oferă odihna într-o perioadă privilegiată a vîrstei. Primind marea schimă şi alegînd o existenţă solitară în pădure, într-o grotă amenajată relativ, unde îşi împarte hrana cu păsările şi cu jivinele, Laur regăseşte liniştea ingenuă, a copilăriei. Acum descoperă că nu se mai poate baza pe „tăria trupului” şi înţelege că „a venit bătrîneţea”. Pierde socoteala timpului. Alege, în urma unui vis, locul ultimei lui case, „locul meu în veci de veci”, prin care revine în marea ordine cosmică: „Primeşte-mă, pustie, precum o mamă copilul ei”, invocă Laur.
Invocaţia nu este ascultată în întregime. Pustia nu-l închide/ înghite cu totul. Arseni căuta de mai multă vreme un loc al izolării utopice, în care se fie singur cu sine sau/şi cu cei dragi. Aşa se întîmpla în din ce în ce mai lungile drumuri cu Ustina, prin pădure, în căutarea ierburilor tămăduitoare. Apoi în popasul la mînăstire, unde, îi spunea Ustinei în dialogul lor consumat în imaginar, „Timpul, dragostea mea, e aici foarte neclar, pentru că cercul e închis şi e egal cu veşnicia.”. La un moment dat pierde şirul anilor, închizîndu-se în cercurile mai mici ale anului – zile, săptămîni, duminici…
Dar cercul nu se închide niciodată perfect în jurul lui. Veşnicia cerească nu poate fi întîlnită pe pămînt. Stareţul Inokenti îi spune călugărului că „Timpul mînăstiresc se uneşte cu veşnicia, dar nu este una cu ea.”, acesta e retrăit şi deschis spre cer prin rugăciune. Iese mereu din cercul strîmt al vieţii, dar nu prin renunţarea la vitalitate, prin mortificarea simţurilor şi a trăirilor. În rugăciune trebuie să pună încredere şi forţă, rostirea (ei) trebuie să fie – şi este – vitală, energică. Numai un spirit vital se poate promova în rugăciune, cu forţă şi dorinţă absolută de mîntuire. De mîntuire a celuilalt (a Ustinei?, a lui prin Ustina?). La un moment dat, după ce efectuase o muncă de copist la mînăstire, într-o vreme cînd – călugăr sub numele de Ambrozie – părăseşte munca la bucătărie, dezinteresat de hrana materială, din manuscrisele rămase de la el, „Cercetătorii care le studiază remarcă la unison că sînt scrise de o mînă puternică şi că scrisul este rotunjit (nu lăbărţat ca al stareţului Inokenti, n. n.). Acest lucru demonstrează, după părerea lor, că Ambrozie dobîndise tărie şi armonie interioară.” Tăria şi-o dovedise mereu în timpul existenţei. Armonia interioară – de asemenea, generată de găsirea acordului între aspiraţiile sale şi felul de a fi, de căutarea mîntuirii… Am putea spune că este un aproape fără de păcat. Păcătuise, indirect, prin punerea în primejdie a Ustinei şi a nou-născutului, dar o făcuse fără rea-intenţie. Îşi duce această armonie interioară, nelipsită de frămîntări, pînă în ultima perioadă a existenţei. Dar ea nu-şi găseşte rotunjirea, împlinirea, poate perfecţiunea. Nu poate eluda propunerile lumii profane, nu le poate ocoli, ţin de viaţa în sine. Sînt mai mult decît simple încercări. Sau poate că sînt încercările duse la extrem, ca în cazul lui Iov. Al unui Iov din alt timp şi din altă lume.
Tînăra Anastasia îl caută pe Laur şi îi cere să se roage pentru a scăpa de prunc nedorit din pîntecele ei. Omul preocupat să se ţină departe de orice păcat cunoaşte o altă ipostază legată de o femeie. Ai impresia că unele „istorii” se repetă. Au oare şi aceste repetări funcţia anunţată de stareţul Inokenti: „repetările sunt date pentru biruirea timpului şi pentru salvarea noastră.” Îl leagă de viaţă, de problemele existenţei? Sîntem vii cît timp sîntem implicaţi în rezolvarea problemelor vieţii, fie şi a unor probleme delicate. Să observăm în treacăt că acest om inocent nu scapă de proximitatea femeilor, ce vin spre el cu cele mai neaşteptate solicitări, deloc în concordanţă cu viaţa lui austeră!… Ustina, Xenia, Anastasia… Laur refuză solicitarea Anastasiei: „Rugăciunea trebuie să aibă putere de convingere, altfel e fără rezultat. Iar tu îmi ceri să mă rog pentru un omor.” O refuză, dar nu o alungă. O ajută. Conchide: „O să mă rog pentru tine şi pentru el (pruncul aflat în pîntecele femeii, n. n.) ceas de ceas. Fie el copilul bătrîneţii mele.”
Îi oferă Anastasiei găzduire, ascunsă, fără prihană, în peştera sa, sperînd să o înveţe să citească şi să afle ea şi ceea ce nu i se spune. Vorbeşte cu ea. Oare afectează acest dialog dialogul cu Ustina? E afectată comunicarea funciară cu femeia vieţii lui? N-am crede. Dialogul cu Ustina continuă. Putem reţine însă că, prin adoptarea copilului, optează să rămînă de partea celor vii. Departe de a fi vorba de a-şi dovedi virilitatea la o vîrstă înaintată – nu se pune problema în cazul unui om curat sufleteşte -, dar îşi exprimă vitalitatea, calitatea de a-şi ţine departe neputinţele trupului. Viaţa, însă, îi întinde o cursă? Sau Moartea?
În protagonistul romanului lui Evgheni Vodolazkin, avem în faţa un om inocent, aproape un sfînt. În prestaţia căruia e greu să descifrăm semnele bătrîneţii. Trupul i-a slăbit, desigur, dar mintea i-i limpede, are puterea să ocrotească, să-şi răsfrîngă vitalitatea asupra celor din jur, să creadă în puterea emergentă a rugii. Dacă Avraam, din Testamentul lui Avraam, după multe amînări ale finitudinii, este „cuprins de scîrba Morţii”, Laur pare cuprins de bucuria vieţii. A vieţii în sine, simple, fruste, categorice. Ca să-i fure sufletul lui Avraam, Moartea foloseşte în cele din urmă un vicleşug: „Şi zise Moartea către Avraam: ‘Apropie-te şi sărută-mi dreapta, ca să te înzdrăveneşti, să prinzi viaţă şi să fii iarăşi vesel’. Aşa îl amăgi Moartea pe Avraam! (ea, care nu urmează decît promisiunile condiţiei ei, ale finitudinii, n. n.) îndată ce-i dădu sărutarea, sufletul i se lipi de mîna Morţii.” Nici nu mai ştim dacă Viaţa sau Moartea îl prinde pe Laur în jocul viclean. Nu cred că, dezvăluindu-se ca tată al pruncului Anastasiei, Laur intenţiona să ocolească bătrîneţea sau să întîrzie, prin asta, sosirea morţii, precum Avraam în testamentul său apocrif. Servea viaţa, cu toată cinstea sufletului său.
Învinuită de săteni că a fost posedată de diavol şi că asta aduce nenorociri în slobozia Rukina, Anastasia, disperată, îl indică pe Laur că ar fi tatăl copilului. Laur nu neagă. Îşi asumă situaţia. Cuvintele devin simple sunete. Confirmînd afirmaţia Anastasiei, el se întreabă: „Oare le-am spus un neadevăr?” Într-un fel, pentru femeie, călugărul era bărbatul ei, unul spiritual, care i-a dat imbold şi forţă să meargă mai departe, să se lupte cu viaţa. „O mulţime de oameni fără nici o treabă” dau tîrcoale chiliei lui Laur, curioşi de „căderea unui om fără de prihană”. Unii îl chiar compătimesc pe călugăr, luînd în calcul adîncimea căderii de la înălţimea zborului său spiritual. Şi, fapt derutant: „Locuitorii satelor din apropiere şi ai celor mai îndepărtate nu că se bucurau de cele ce se întîmplaseră, doar că viaţa lor stupidă, înglodată în trădări şi intrigi li se părea acum ceva mai bună.” Pata prihanei s-a aşezat şi pe chipul lui. Viaţa i-a jucat o festă, i-a întins o mînă vulnerabilă, l-a aruncat într-un profan derizoriu. L-a prins în mrejele viciului cu o minciună, o minciună spusă de el. E aruncat oare în atrocitatea convenţiei, de care credea că a scăpat? Cîndva constata că „imaginea asta (chipul său oglindit în apă, n. n.) o văzuse deja, că asta fusese cu mulţi ani în urmă, dar cînd şi în ce împrejurări o văzuse nu reuşea nicicum să îşi amintească. Poate, se gîndea el, a fost în vis, căci, arătînd figuri, visul nu se sinchiseşte de respectarea lucrurilor convenţionale, dintre care unul este timpul.” (s. n.) A fost aruncat din nou în timpul profan, acum, obligat de împrejurări să mintă?
Viaţa i-a arătat însă că e viu. Că poate iniţia o nouă viaţă. Dacă nu pentru el, atunci pentru alţii. Că poate învinge, fără ostentaţie, atributele bătrîneţii. Că, în ciuda unor neputinţe, nu e bătrîn, în sensul atroce al termenului. Scăpînd dintr-o primejdie şi aflîndu-se deja la bordul unei corăbii, Arseni îl întreabă cîndva pe prietenul său Ambrogio dacă darul prevestirii i-a relevat salvarea de care au beneficiat, iar prietenul său îi răspunde: „Cel mai greu, Arseni, este să prevezi propria viaţă, şi ăsta e un bine.” Bătrîneţea lui e imprevizibilă şi vioaie, precum viaţa, nedesprinsă de privilegiile fiinţării. Acolo, în singurătatea peşterii sale, monahul îşi asigură, parcă printr-un miracol, pîinea fiecărei zile… Iată, „codrul de pîine luat de la mînăstire nu se terminase încă”. Cu pîinea asta o hrăneşte pe Anastasia. Şi o vindecă pe nevasta morarului Tihon, scoate demonii din Nikolai, ajutîndu-l să-şi vindece sufletul… Are puterea să-i înfrunte pe săteni, ştiind ce ştie şi, conform mărturisirii prietenului său Ambrogio, sperînd „în salvare”. Un om care crede în „salvare” poate fi oare bătrîn? O moşeşte pe Anastasia, cum nu reuşise cu Ustina, şi-l încălzeşte pe nou-născut cu suflarea sa.
Căderea în profanul derizoriu se întîmplă totuşi, şi cu el. Şi încă foarte repede. Gîndul i se întoarce la un moment dat spre primii ani ai vieţii: „Lui Laur începu să i se pară că viaţa se mişca spre începutul ei”, adică al propriei vieţi. Dar nu spre recîştigarea începutului, „fiindcă nimic nu se repetă pe lume”, cum îi spune Laur morăriţei accidentate aduse la el de morarul Tihon. Miracolul repetiţiei încetează să-l mai afecteze. Intră pe neaşteptate în cea mai friguroasă iarnă a vieţii sale, nu i se mai aduce hrană, afectat fiind de „uitarea silită a celor care suferă”. Într-un ultim efort de reluare a dialogului cu ceilalţi, care l-au părăsit, într-o supremă încercare de a ieşi din sine – sau de a se întoarce la sine -, merge în sat – părăsindu-şi pentru cîteva ceasuri casa aleasă pentru eternitate, şi, în mijlocul satului, cade în genunchi fără să spună nimic, dar încredinţat că urechile vindecate de el atîta vreme îl aud. Se împărtăşeşte în biserica ridicată pe locul izbei lui Hristofor.
Îşi rosteşte testamentul, în faţa îndurerată a lui Alipie, întemeietorul mănăstirii Kiril: „Ştii, am şi eu o rugăminte. Cînd o să-mi părăsesc trupul cu care am păcătuit, nu vă formalizaţi prea mult cu el. Legaţi de picioare o frînghie şi tîrîţi-l în mlaştină să îl sfîşie fiarele şi tîrîtoarele. (…) E testamentul meu, spune Laur. Şi trebuie să fie îndeplinit.”
A păcătuit nu cu trupul, ci cu vorba, întărind minciuna Anastasiei. A intrat în precaritate şi în derizoriu, s-a întors la profan din dragoste pentru viaţă. Îi stă alături Anastasiei cu toată dragostea, recăpătîndu-şi puterile. I se adresează ca şi cum i s-ar fi adresat Ustinei: „Sînt aici, dragostea mea, răspunde Laur”, la rugămintea Anastasiei de a nu pleca de lîngă ea. Poate că Ustina redevine vie prin Anastasia, iar copilul lui pierdut îşi suprapune identitatea peste identitatea pruncului abia născut. Tulburătoare suprapunere de identităţi. Miraculoasă aşezare în viul lumii.
Laur coboară în moarte condus de nou-născutul Anastasiei: „Laur, cu picioarele îndoite, stă rezemat de un pin. Copilul respiră egal. În braţele lui Laur are căldură.”
Anastasia anunţă în sat moartea lui Laur, mărturisind adevărul, faptul că tatăl copilului este altul decît stareţul singuratic.
Şi Laur e oferit veşniciei potrivit testamentului rostit chiar de el.