Cartea de versuri cea mai recentă a lui Ștefan Manasia se intitulează Sursele primare (Casa de Editură Max Blecher, 2024), și ea semnalează chiar înainte de a fi deschisă, sensibilitatea sa, de excepție printre congenerii de la 2000, față de tot ce înseamnă natură încă neatinsă de ravagiile provocate de lumea hiperindustrializată în care trăim, asediată de reziduuri impure, sufocată de aluviuni asasine. Dar reușind să învingă, măcar în parte, năvala sufocantă. Volumul de debut Amazon și alte poeme (2003), pe care l-am salutat și eu ca pe un eveniment major al poeziei tinere, era un semnal elocvent al acestei reacții afective profunde. În universul mizer, al dezolantelor blocuri comuniste, adolescentul descoperea totuși câte o floare luminoasă, prospețimi vegetale care, dacă nu puteau fi ale marelui fluviu evocat, rămâneau un reper statornic al reveriei reparatoare, cum se putea vedea în Ostroveni, un poem de referință. În volumele care au urmat, Cartea micilor invazii (2008), Motocicleta de lemn (2011), Bonobo sau cucerirea spațiului (2013), Cerul senin (2015), Gustul cireșelor (2017), această obsesie modelatoare a câștigat în consistență și coerență stilistică, abordând teme de mare actualitate în contextul periculoaselor schimbări climatice, ale pustiirii multor spații altădată fertile, cu insidioase consecințe asupra statutului omului fundamental în universul alienant, artificializat, „post-uman”.
Tandrețea cu care poetul s-a apropiat mereu de această lume elementară impregnează și actualele versuri: universul mic se reîntoarce revitalizat în capilarele periclitate de seceta apocaliptică, acele „schimbări la nivel subcelular” numite direct într-un vers din Motocicleta de lemn rămân „sursele obscure” evocate în titlul nou. „Mică invazie” ar putea fi numită și ieșirea la suprafața cuvintelor pătrunse subiacent de starea lirică difuză, frecvent deceptivă, a câte unei pete de lumină – și îmi vine să spun, ca Blaga, „creată în ziua dintâi”, deși poetul de acum nu-i deloc metafizic. Căci, rămânând o poezie de notație minimalistă, cu doar mici nuclee narative, atât cât cer corelativele obiective angajate în schițarea cadrului expresiv pentru comunicarea stării de spirit, ea este totuși mereu irigată de un sentiment mai larg cuprinzător ce transformă aparent stricta înregistrare a faptului imediat într-un punct iradiant de luminozități duios-învăluitoare. În felul său, Manasia caută „lumina stinsă” pe care și el o tot laudă, „scrierea uitată” din lucruri, variantă de „rune”, de semnături originare pe cale de a fi șterse. (Este și „litera lipsă din / Pergamentul etrusc păstrat/ În palatul lui Dioclețian” prin care își face un autoportret în efigie). Uitarea e și pentru el un fenomen lent-ucigaș al omeniei din om și din tot ce îl înconjoară, iar acest mediu apare invadat de resturi imunde. Zeița infernală, răzbunătoare, Nemesis, din mitologia greacă, evocată sub titlul Mojave, numele unui deșert, este echivalată aici cu uitarea, asumată ca stigmat personal: „Care e nemesisul tău? Îl întreabă/ manasia la aproape 42/ pe manasia la aproape 42/ nostalgic și mahmur/ după-amiaza/ Care e nemesisul tău?/ Uitarea” – într-o lume notată în date naturale și livrești, cu ecouri de sloganuri și nume de poeți, artiști, filosofi, – cu „teroarea și fugile și micul eroism/ și idi i smotri [în rusă: „du-te și vezi”] și camus celan bachmann/ și lennon cobain pasolini” – dar și cu „glicina fluturii transpirația/ discul pembe coborând sub clavicula dealurilor, refuzând să dispară,/ să se evapore de pe retina crăpată/ uscată nisipul vânturat prin periile/ creozotului peste preeriile alea peste/ pietrele acoperite cu scrierea aia uitată”.
Evident, decorul nu mai este cel stilizat-blagian, ci se umple de elemente ale imediatului degradat, ca în aceste versuri ce trimit și la viziunea plastică a unui grafician contemporan, încadrând personaje din lumea de cartier insalubru, din care nu lipsesc „puștoaica milenaristă”, „milfa”, „lunganul cu dreduri”, „baba cu brațele fixate-n pervaz/ ca labele unui setter matusalemic”, siluete urâte cum este și ambianța reziduală: „Sub turnul fistichiu cresc copaci. În copaci înfloresc anvelope, sacoșe,/ prelate, furtunuri de duș, saci cu gunoi menajer, peturi de Neumarkt,/ aripi și pene, benzi portocalii, portocale,/ baloanele de ger transparent/ în care stochează rezervele de microbi, sictir și demență/ ale orașului.” ( Matei Toșa/Școala de la Cluj. FUMĂTORII DIN COLENTINA. Tehnică mixtă). În acest stil de un realism brutal, cu pigmenți ironici și deplasări grotești de linii sunt compuse și multe alte poeme care asociază limbajul tranzitiv, direct polemic, cu un număr restrâns de figuri mediatoare, – tehnica mixtă este, de fapt, o formulă potrivită și pentru materia verbală pusă pe pagină, ca în Terraformare 2: „pe urmă peștera spongier/ unde aveau să găsească necropola/ fuck it/ haide că v-o arăt/ zeci de ani de investigații în zadar/ procurori sinuciși procurori pensionați/ detectivă detonați când băgau cheile în contact/ ultimii douămiiști bucureșteni rămași în viață/ (beau supică la plic și/ secretă conspirație & transpirație) fuck it/ nu am spus eu uite/ urnele cu cenușă”… Se învecinează aici în contiguități expresive referințe la o realitate ușor recognoscibilă din preajma noastră, împreună cu „muzică filme cărți” propuse în același ciclu, Terraformare, drept „unele mentale/ portal pentru meditație/ & contemplație”. Vocea autorului se aude frecvent și ca reacție, ca să zic așa, civică, de opoziție fermă nu doar la alterările mediului natural, ci și la anomaliile ideologice ale epocii: „Prea sceptic, după școala literaturii,/ Ca să mai gust ideologii (când ele suprimă râs, sarcasm,/ Ironie, alint). Deci văd: zâmbetul de jocker, delirul// Rictusul de hienă antisemită./ Nu cred în amartizare, în paradisuri extraterestre,/ În bancheri, în politicieni, în regi, în virilii/ Dictatori eurasiatici. Nu cred în cultura digitală,// În civilizațiile egale, în dislocarea marilor narațiuni./ Nu mai cred, John Lennon, în pacifism, în filosofie/ Franceză, în machism, în feminismul isteric sau/ Progresism. Regret că n-am să văd niciodată/ Cu ochii mei și nici măcar cu ochii minții mele/ un oraș sumerian din epoca lui Gudea./ Un banchet etrusc.” (Trophy Husband). Sunt versuri-manifest, rostite cu voce tare, replici ale bunului simț omenesc, în răspăr, multe dintre ele, cu celelalte voci ale emfaticei dar uscatei „corectitudini politice” îmbrățișate de prea mulți congeneri, aliniați în cazarma noilor ideologii de cabinet academic transoceanic.
Față de aceștia, și nu doar față de ei, Ștefan Manasia cutează să iasă pe scena publică a poeziei încercând să reabiliteze „sursele primare”, trăsăturile omului autentic, rezistent la derapajele și desfigurările secolului. Se dorește participant la o cină cu sumerienii într-un patio, închină un poem vibrant brândușei purpurii, cu plăcerea de a-i nota și numele latinesc, de vechi catalog botanic, Crocus flavus, îmbătat de miresme, dar într-un limbaj actualizat, destins-familiar, ca simboliștii din grădinile de odinioară: „Ce să scriu despre tine,/ Crocus flavus,/ Mai apetisantă decât budinca de vanilie/ Pe care mâinile ei mi-o aduceau altădată?/ Și despre tine, brândușă purpurie/ Cu stamine portocalii?/ Înăuntru abolești gravitația & institui o cromatică adictivă. În capsula ta/ Halucinează bondari, viespi mărunțele./ Ce să scriu despre tine, ghiocel montan,/ Sau despre tine, Crocus caeruleus?” (Zen). Câteva „japonezării” miniaturizează natura mare, o prind într-un desen delicat de stampă (vezi: Pe Someș), trimit la mișcări emblematice precum cele din exercițiile akido. Li se asociază o altă caligrafie, care preia fantazări copilărești, ca acelea ale copilei Estera, fiica poetului, care împrospătează perspectiva asupra naturii și încurajează imaginația poetică, precum în poezia Sursele obscure, unde percepția plastică a lunii de către ochiul infantil e translată spre memoria livrescă într-un mic poem narativ: „Uite o unghie deasupra blocului./ Ce unghie?/ Acolo, îi arăt, după colț./ AAAAA, aia e luna, tati, sau o felie de pepene,/ Prea albă, poate o lămâie necoaptă,/ comentăm apariția stranie pentru/ o zi de septembrie la prânz./ Sau litera D, spune Estera. D mare de tipar, la asta nu m-am gândit,/ Dominguez, care l-a pe Brauner./ Îmi dai voie să folosesc imaginea?/ S-o furi?! La ce-ți trebuie? e, toată, mirare./ Poate scriu un poem./ AAA, bine tata, și ne îndreptăm spre cinema Victoria/ sporovăind despre sursele obscure/ ale poeților.”
Este o mostră dintre cele mai ilustrative pentru „po(i)etica” lui Ștefan Manasia: un punct de pornire în datul concret, rămas deschis spre imaginația naivă, dar trezind și memoria cărturărească, prin treceri fine de la un spațiu la altul. E de bănuit că și că omisiunea verbului din versul „l-a [orbit] pe Brauner” nu e un accident tipografic, ci o absență sugestivă, un mic spațiu lăsat gol, ca orbita pictorului, în care poate fi activată imaginația: orbirea este, în acest caz, și un accident… poetic, plin de sens. Prezența celor doi copii, Estera și „mirmidonul” Lucas, oferă ocazii de a construi mici „scene”, micronarațiuni, care, pornind de la gesturi și întâmplări cotidiene, le fac reverberante prin adaosul fanteziei primelor vârste, cum am spus. O poezie ca Hai să facem îngeri poate fi un exemplu semnificativ și începe așa: „ ’hai să facem îngeri’ sub ninsoarea bogată & excitantă/ ‚Îngeri de zăpadă nu știu să fac’/ ‚Știu eu tati’ vocea aia cântată, bucuroasă oricând să mă ajute”. Motivațiile ingenue ale unor mișcări din spațiul textului, ce înregistrează pe viu vocea copilului, fac permeabilă frontiera dintre real și imaginar, dau o particulară prospețime acestei secvențe în care tatăl și copila lasă urme, desigur de aripi angelice, în zăpadă: „Când ne-am ridicat am văzut amprentele/ aripile de înger fixate-n zăpadă/ După am construit o cetate cu ziduri subțiri/…/ ‚Crezi că pisicile o să vină să doarmă la noapte aici?’/ ‚Sigur că vin’/ ‚De ce?’/ ‚Pentru că pisicile moooor de curiozitate, așa că nici nu plecăm noi bine/ și ele or să vină să inspecteze palatul’ ”. Părintele care este de la o vreme poetul nostru, prelungește procesul, ca să zic așa de „umanizare” a discursului liric, remarcabil și în scrisul unor confrați ca Dan Coman și Cosmin Perța, care, ajunși în aceeași ipostază, își nuanțaseră cu accente lirice aparte discursul poetic. Ceva din Cartea cu jucării argheziană face ecou, de departe, în astfel de compuneri. Devine voit stângace și grafica poemului, ca în Autoportet în stil Basquiat, ecou la tablourile de stil graffitti ale pictorului afro-american mort tânăr, în care se propune un soi de colaj ludic ce asociază referințe la culturile vechi și actualitatea banal-cotidiană: „Sunt un precolumbian visător/ Baschetbalist azteca/ Ei: „Îți trimitem sămânța în viittor/ Și-o să-i spunem AstraZeneca”// G.S. prinde mingile complicate la piept,/ Striga: „Manasia e De Fonseca”/ A ajuns un neosecurist infect/ Mai greu de vindecat decât lepra // Când e soare, îmi ignor tendința și pedalez/ //Târgul Cărții, Trored, Bookoteca// /Ies din contingent, irizez/ Albastru neon ca un idol azteca.// Mi-au zis: „cobaii au scăpat din laborator/ Fiecare se crede Seneca.” Și un precolumbian poate deveni astfel firmă farmaceutică ori de magazin de încălțăminte, iar ieșirea din contingent e semnalată prin trei nume de librării. Ultimele două versuri poartă marca, semnificativă în context, a disprețului actual față de cultura înaltă și față de „cobaii” captivi care-și iau libertăți de reflecție asupra lumii din jur.
Poetul nostru recurge frecvent la astfel de amalgamări de repere ale vieții comune cu referințe din cele mai diverse spații de comunicare, internetul fiind unul dintre instrumentele importante, uzează de termeni rari, trădând un anume gust pentru „prețiozitate”, care-i individualizează scrisul; este „exotismul” sui generis al unei viziuni atrase de arii de cultură și civilizație îndepărtate în timp și spațiu, înscrise și în vocabularul folosit,– cu sumerieni, precolumbieni, azteci, etrusci, maimuțe bonobo, mai noile robodiptere (muște-robot) și cu moda africană a împletirii părului în „drede”, cu crustacee Artemia salina, celule eucariote, pietre iwagami și trovanți, arte marțiale akido, pești discurs, permafrost rusesc și mongol, cu trimitere la poetul deportat Mandelștam și la înghețul ideologic totalitar: „Ființe lichide și reci cuplează-n cavou/ Sub licheni, într-o aditivă sclavie mentală./ Stepa rusnacă nu se dezgheață de fapt niciodată.”… Ștefan Manasia se mișcă, de asemenea, foarte liber în social media, face trimiteri la artiști mai puțin cunoscuți publicului larg, este familiarizat cu o sumă de emisiuni de mare popularitate în cyberspațiu, în cinema, genuri muzicale. (Dintre ceva mai tinerii poeți un apel similar la vocabulele rare în amestec cu limbajul mai liber, familiar, de fiecare zi, ar putea fi identificat la un Vlad Moldovan). Cel care declară că își iubește biblioteca „așa cum este ea”, preferă , spre deosebire de junimea din jur, lectura de cărți tipărite – „Citesc pe hârtie fiindcă doar foile întoarse au muzica lor,/ Cleiul și cerneala emit feromoni ca femeile”… Cu un asemenea bagaj cultural, poetul traversează degajat și spațiul concretelor imediate, al materiilor curate ori sordide, detestă ca un militant ecologist poluările de tot felul (inclusiv a limbii – „româna de mall”), exaltă frumusețea fragilă și delicată a lumii vegetale, imaginează momente de grație precum jocul de badminton al fetiței cu puful de plop: „Visez planete conduse teocratic de orhidei /…/ Badminton:/ Secțiunea aia de irealitate/ Unde ea abandonează/ Jocul/ Și capturează cu racheta/ Puful de plop/ Sub privirile tatălui/ Care înțelege că se instaurează/ Altceva” (Badminton).
Poeziile sale, chiar atunci când povestesc întâmplări ale zilei, sunt scrise pe spații relativ reduse, cu rare dezvoltări „retorice” (în câteva pasaje discursive care atacă explicit aspecte ale degradării mediului și omului supus periculosului proces de alienare și reificare în societatea hiperindustrializată, cu tendințe autocrate), cu preferință pentru tehnica notației. Amintirea poetului Stanțelor apare firesc într-un asemenea context, cu atât mai mult cu cât decorul bacovian este și el un reper însemnat pentru sugestia atmosferei dezolant-crepusculare propuse de multe versuri. O poezie se poate intitula, deci, nu fără ironie, Let’s Bacovia great again, în engleză, desigur, poate aluziv la recentul slogan american; doar că grandoarea bacoviană apare acum antifrastic, ca emblemă a unui peisaj infestat nu doar de ploile fără sfârșit: „La nord, cenușiu și întunecat. La sud, lumină, albastru plăpând,/ un fel de lucarne pentru partizanii celești./ 17 iunie 2020: amiază ireal de ploioasă, au coborât ecluzele./ Micile și marile firme deversează/ substanțe cancerigene pe râu.”
Cu numeroasele sale deschideri, deopotrivă spre spații ale memoriei care conservă amintirea unei lumi originare nealterate, dar mai ales nostalgia ei (într-un vers se propune și „gentrificarea memoriei” – adică infuzia de noblețe umană în zone ale vieții grav degradate) și nu mai puțin către „culoarele grotești ale evoluției” lumii de azi, și noua carte a lui Ștefan Manasia poate fi dată ca exemplu de rezistență la multiplele desfigurări, și naturale, și ideologice, cu care se confruntă omul contemporan. Un mesaj complex și grav, transmis cu mijloace expresive care-l individualizează pregnant și în contrast cu prea multele voci din apropiere, căzute sub timp și sub mode.
Ștefan Manasia, Sursele obscure,
Casa de Editură Max Blecher, București, 2024