…Sau relief imaginar (din lat. subsidio, care a dat în română adjectivul subsidiar = element ce întărește un argument principal într-o discuție; care vine, care se adaugă la ceva în al doilea rând, ca element secundar, complementar sau 1. accesoriu, anexă, auxiliar, secundar. 2. complementar, întregitor, suplimentar, (rar) complinitor)…
Plămădirea unui „relief imaginar”, adică a unei „geografii” particulare a imaginarului, e foarte dificilă. În primul rând, că, dacă artistul dispune de abilități de „elaborare” a imaginarului (pentru că el, dimpotrivă, poate fi doar un contemplativ nedomolit al realului!), el este obligat să „asigure” preeminența a ceea ce s-ar numi spectrul virtual. Adică a nevăzutului. Apoi, acest proces de întemeiere a „reliefului imaginar”, care, normal, este rezultatul unui act eminamente artistic creativ (insist, fiindcă, uneori, din contră, imaginarul poate să fie supraproductiv, mai ales dacă este provocat artificial, transformându-se într-o dezordine paroxistică și, prin urmare, nu poate fi eradicată decât clinic) poate să dureze mult, uneori chiar și o viață.
Relu și Marijana Bițulescu au împărțit această viață în două. Două vieți, două vibrații (la unison!) de a imagina și, totodată, două incontestabile izbânzi în artă. Ca embrionul uman, cu celula inițială, ce se divide în alte două identice și așa mai departe….
Deschisă chiar de Ziua Națională a Culturii și sub patronajul UNESCO, în spațiul Irina Nicolau de la Muzeul Național al Țăranului Român (numit așa în memoria Irinei Nicolau, folcloristă și scriitoare, personalitate proeminentă a etnografei românești, de la a cărei prematură dispariție a trecut, iată! aproape un sfert de veac – ce oameni minunați, ce profesioniști remarcabili au ostenit în „instituția Horia Bernea”!) –, revenind, așadar, expoziția soților Bițulescu s-a intitulat IMAGINARIUM: Lumea celor nevăzute. Un titlu îndrăzneț, un titlu provocator, un titlu spectaculos.
Pentru că, în primul rând, proiectul lor și-a propus ca reper curatorial de profunzime un mare poet lusitan (de fapt, poetul național al Portugaliei), Fernando Pessoa, scriitorul cu o mie de măști, mintea care construiește identități virtuale, cel care gestionează persoanele vieții care-i trec prin existență. Și, în al doilea rând, pentru că proiecția de bază a semanticii omogene privind actul artistic privește modul în care ficțiunea vizuală se poate raporta la ideea de timp. Scrie Pessoa undeva, despre personajele sale: „Erau deja bătrâni și abia dacă urmau să se nască. Tineri erau numai cei care nu se vor naște nicicând.” (NOTĂ: Vorbele adânci și deloc lipsite de ingeniozitate poetică ale lui Pessoa amintesc de Strania poveste a lui Benjamin Button, surprinzătoarea povestire a lui F. Scott Fitzgerald, din 1922). Tot astfel, mulțimea de personaje din Imaginarium (care este, cum spuneam, un fel de rezervație în care oamenii plutesc prin aerul virtual, aidoma peștilor în acvariu) sunt, exact acești tineri increați, blestemați să nu se nască niciodată sau, așa precum Benjamin Button, dacă s-au născut, atunci s-au născut deja bătrâni. Ele, aceste personaje fără vârstă, ca un fel de măști ale întregii omeniri, sunt cele care, așa cum spunea Alexandra Crăciun, curatoarea expoziției, „desfac ghemul timpului”. Oricât am căuta definiții, sinonimii vizuale sau varietăți antropomorfe, personajele umane ale soților Bițulescu nu sunt diforme, nu au variații abnorme, ci rămân doar niște măști ale unor chipuri virtuale fără vârstă. Felul în care cei doi artiști izbutesc să mențină paradigma umană (fie că sunt prinți, prințese, reprezentări cristice sau siluete ce amintesc de desenele precreștine ori iviți din alte efluvii spațio-temporale străvechi, chiar amerindiene!) este nu doar un simplu truc imagistic, ci reprezintă chiar esența, nucleul emergent al conceptului de „imaginarium subsidio”.
Instalațiile iconice ale Marjanei Bițulescu, realizate din fire, micro-sculpturi și lucrări explorând relația timpului cu memoria în mișcare, scot la iveală personaje delicate feminine ce urcă pe maramele asamblate. Apoi, uluitoarea instalație din mijlocul sălii – un cub acoperit cu văluri de borangic, pe care sunt țesute siluete feminine volatile (senzația este extraordinară, ai impresia că o ceată de îngeri abia întrupați flutură prin spațiul expozițional) – sunt expresiile prin care țesăturile lucrate de artistă prind viață și se materializează într-o morfologie cu o semantică adâncă. Dar nu numai atât. Tapiseriile ei inteligente provoacă atât nedumeriri, cât și stări de reală satisfacție a privirii, cum este, de pildă, lucrarea Axis Mundi (o fâșie de pânză cu un continuum aurit, care pleacă de pe podea și urcă într-un tablou de pe perete, caroiat în pătrate de aur, și se termină cu o miniatură tot rectangulară, în care se află închise iarăși niște pătrate, dar mici, și tot de aur, însă în alternanță cu unele negre. Acolo e închipuit chivotul universului, aflat la capătul axei acestei lumi. Trebuie să recunoaștem că acest artificiu tehnic al pătratului de aur, pe care l-am mai întâlnit și la lucrările lui Silviu Oravitzan (cele aflate în Spațiul Oravitzan de la Muzeul Banatului din Timișoara, dar la artistul bănățean artificiul avea o funcționalitate religioasă, aceeași ca la un alt corifeu al lemnului în foiță de aur, de fapt, un cuplu celebru al sculpturii noastre, Ovidiu și Sultana Maitec), este spectaculos și plasează lucrarea în spațiul extrapictural al instalației. Idee care, în general, o „prinde” foarte bine pe Marijana Bițulescu.
Inventica sa în textile și țesătură se complinește cu tablourile al căror conținut este de fiecare dată aproape o pagină de compendiu filozofic. De pildă, seria de șase lucrări reunite sub titlul Migrație culturală, spune tot despre profunzimile de gândire ale artistei, care, ea însăși, mărturisește: „Din cele mai vechi timpuri, oamenii au migrat și acest ciclu de lucrări este fructul unor preocupări în această direcție, de mulți ani. Am încercat să combin pictura cu elemente convenționale sau mai puțin convenționale, cu colajul, de pildă, folosind personajul uman aproape abstractizat. Folosind tot timpul și elemente grafice, mergând către peisajul urban. Întotdeauna tindem să avem o relație și cu ce este deasupra noastră. E, de fapt, un drum spre lumină. De aceea, există acest fir auriu în lucrări, ca un laitmotiv.”
Pe partea sa de contribuție, soțul artistei, Relu Bițulescu, este spiritul alternativ, mai cinematic aș spune, mai dinamic, mai energic, mai versatil și, implicit, mai variat. De aceea, și tablourile sale sunt parcă mai ludice, mai aproape de componenta fizică decât de cea metafizică. Pare că energia sa creatoare se risipește, diverge; astfel că fiecare lucrare împrumută o vibrație din statura energetismului său ușor machist. Dacă ar fi să fixăm sec, printr-o formulă succintă, personalitatea fiecăruia dintre cei doi soți-artiști, am spune că Marjana are o structură apolinică (puternic reflexivă, rațională, chibzuită, armonioasă), în vreme ce bărbatul ei, dimpotrivă, e „încărcat” dionisiac (flexibil, disruptiv, facțios, subversiv). Asamblajul joacă un rol foarte apăsat în lucrările sale, dar pe care îl combină astuțios și dibace cu pictura, cu colajul, cu țesătura etc. Peisajele sale cu „păduri” (de aur, de argint, de aramă sau neagră… chiar așa se numesc!) sunt realmente împănate cu elemente materiale lemnoase (frânturi de ramuri, crăcuțe uscate), care, lipite, dau impresia sau provoacă fiorul de „imaginarium”, ce chiar le transformă în bușteni.
Relu Bițulescu mărturisește: „De data asta, am propus în această expoziție un amestec de pictură cu tot felul de materiale și materialități(sic!). Am pădurile cu lemnișoare adunate din pădure, aș zice chiar pădurea s-a mutat cumva în lucrările mele. Am apoi tablă la personajele din lucrările intitulate Beizadele de Tinichea. Perlele sunt o noutate (n.n. Domniță cu perle, Portretul uunei bătrâne perle roz sau Domniță cu perle negre). În sfârșit, asamblajul e o tehnică pe care o ador și o folosesc destul de des în ultima vreme, alături de pictură.”
Dar asamblajul e doar o „tehnicalitate”, ca să fiu în ton cu „materialitate”(!), particularitatea principală a picturii lui este, de fapt, prospețimea ideii, așezarea conceptului de adâncime într-o formă sau expresie surprinzătoare. Mă gândeam la portretul din Suspiciunile lui Adam, în care, chipul lui Adam este atipic, ciufulit, răvășit, îi mai rămânea să fie „palid, trist și cu sumanul rupt…”, vorba poetului (așadar, nimic din anvergura și seninătatea privirii lui Adam al lui Michelangelo, de pe bolta Capelei Sixtine… e adevărat că aici îl întâlnea pe Dumnezeu!). În plus, chipul este înjumătățit (să fie oare premoniția întâlnirii cu cealaltă „jumătate”?), dar salvat printr-un trick interesant: tabloul, cu o ramă bogată, este inclus într-un alt tablou (cu un passe-partout care constă nu într-o culoare, ci într-o așezare perfect ordonată a unor fâșii de lemn, subțiri, delicate și deloc ambarasante. În fine, cheia portretului se află în partea dreaptă a tabloului de interior, și anume, un măr. Frumos, verde (fie un exemplar aparținând soiurilor Granny sau Florina, fie că mărul este încă verde și nu s-a copt!!), este, de fapt, fructul interzis, acela de dinainte de a fi mușcat, pentru împlinirea pe mai departe a mitului biblic. Dar poate că performanța nu are loc, adică păcatul adamic este increat (deocamdată… mai așteptăm!), de unde, și „suspiciunea” personajului principal.
Alte tablouri, cum ar fi, spre exemplu, Biblioteca din Eden (o bibliotecă unde, pe raft, alături de cărți, se află din nou, un măr, ce dezvoltă o posibilă sinonimie a două feluri de extaz!), Ana are mere (în care, o Ană semănând un pic cu Maica Domnului, e înconjurată de o rețea de ațe de care atârnă mere, practic, Ana – dar nu cea din abecedar, care este însoțită de celebra silabisire „A-na a-re me-re” e copleșită de copiile simbolului binecunoscut), Între Cer și Pământ (ce se află… două mere, unul verde, celălalt roșu!), Rinocerul de argint (unde un cap de rinocer realizat în tonuri argintat-aurite este fixat pe un fond bleu-ciel, realizând un contrast izbitor) sau Beizadele de tinichea (în care folosește ca material susținător chiar tablă!), vădesc și un substrat delicat de ironie, uneori sarcasm, dar fără a atinge limita pamfletului.
Arta plastică face parte din cunoașterea prin simboluri, prin revelații. E adevărat, e un poncif, dar încă suspinăm după perfecțiune. Gaston Bachelard făcea remarca: „Aparținem unei epoci și unei civilizații profund marcat […] de stadiul inacceptabil de precaritate al instrumentelor de generare, utilizare și evaluare a cunoașterii simbolice.”
Expoziția Imaginarium de la Muzeul Național al Țăranului Român a încercat contrariul.