3 sept. 011. Pocola-Beiuş, 1968
Poate pornind de la sugestia satului din proximitate, schiţând o aglomerare de aşezări umane (dar şi a satelor de dincolo de Criş, ca nişte burguri în miniatură), să-mi fi venit ideea asemănării dealului Piatra Pietranilor cu un Acropolis? – desigur fără … polisul respectiv. Iar în fapt, calcarele dolomitice din care este alcătuit dealul cu pricina (aparţinând structural Codrului Moma!), trimiteau şi ele cu gândul la platoul calcaros din inima Atenei antice/eterne. Fireşte, Atena ca atare lipsea cu desăvârşire din ecuaţie, erau în preajmă, cum spun, doar cele trei patru sate ardeleneşti care acreditau mai degrabă neclintirea în timpul istoric – suspendarea într-un EvMediu fără determinare.
Beiuşul, departe („Cordoba, depărtată şi singură”, cum sună versul lui Garcia Lorca), înălţând câteva clopotniţe vest-europene, aş fi zis; mă simţeam cumva în afara timpului. La ce mă voi fi gândit pe durata de câteva ore a zecilor de ieşiri la Piatra Pietranilor? Terra incognita. O pată albă pe harta mea sufletească, o lacună pe diagrama acelor după-amieze numai ale mele, prin forţa lucrurilor, dar şi prin asumare. Cum e de înţeles, nu a supravieţuit nimic din însemnările olografe ale campaniei 1968 la Pocola, în afară de poeziile şi prozele scurte, pe care am apucat să le dactilografiez. Am spus deja prea mult. Şi în rest, tăcere.
Iar lucrul cel mai important din punct de vedere profesional este că acolo, în Piatra Pietranilor, punctul cel mai sensibil al peisajului din întreaga depresiune, am avut intuiţia stării de fapt a hidrogeologiei, deci am găsit rezolvarea temei mele de studiu din acel an. Privind sinoptic golful intramontan, mi s-a părut de domeniul evidenţei faptul că toate precipitaţiile care cad pe aria bazinului hidrografic al Crişului Negru se dirijează, prin reţeaua hidrografică de suprafaţă, dar şi prin subteran (stratele acvifere din profunzime), anume către Piatra Pietranilor – ca pe fundul unei copăi, înclinate către capătul vestic al „copăii” – eu stăteam pe marginea acesteia… (Zona mlăştinoasă de la vărsarea Roşiei fiind ilustrarea fără echivoc a acestei situaţii hidrogeologice simplă, de fapt, unitară şi coerentă.)
Mai simplu spus, şi foarte important pentru alimentarea cu apă în perspectivă a întregii depresiuni, era chiar faptul că apele de infiltraţie din zona carstică a munţilor înconjurători, dar şi din stratele poroase ale depresiunii, uşor înclinate spre axul acesteia, se dirijează spre Piatra Pietranilor. Aceasta înmagazinează toată apa din subteran, inclusiv pe cea din sistemele carstice (peşterile dinspre rama nordică, Meziadul şi multe altele, nu reprezintă decât partea superioară, vizibilă, a râurilor carstice), iar colectarea tuturor apelor nu se face oricum, ci iau naştere straturi acvifere sub presiune (în regim ascensional sau artezian).
Observaţiile făcute la cele două foraje din zonă, unul în vestul oraşului Beiuş şi altul în comuna Răbăgani, deci de-a lungul axului depresiunii, mi-au confirmat faptul că straturile acvifere subterane, situate la adâncimi nu prea mari, de câteva sute de metri, se află în regim ascensional, apa gâlgâind la gura sondei. Pentru alimentarea cu apă potabilă a localităţilor, erau suficiente nişte baterii de foraje hidrogeologice, plasate adecvat, în amonte de localităţile luate în calcul. Întreprinderea noastră avea ea însăşi o secţie de foraje hidrogeologice. Părea drumul cel mai scurt între idee şi faptă. Dar, la drept vorbind, destui paşi până la punerea în aplicare a unui astfel de proiect… (Poate ar fi locul să spun ce mi s-a întâmplat când a fost să caut forajul de la Beiuș. Nu-l aveam trecut cu exactitate pe hartă. Părea să fi fost amplasat în vestul orașului. Merg acolo, întreb o bătrânică pe care am găsit-o pe-acasă la acea oră a dimineții. Foraș?, întreabă. Da, foraj… Mă duce pe o cărăruie, într-un fund de grădină, cum se mai află pe la marginea orașelor și îmi arată un izvor. Eu, nedumerit. Ăsta e forajul? Bătrânica se dovedește a fi o unguroaică. La ei foraș însemnând izvor, nu foraj, sondă. Degeaba i-am explicat ce și cum, prin semne. Va fi rămas cu impresia că nu știu ce caut… Am găsit apoi locația forajului, nu la mare distanță de izvorul bătrânei unguroaice… Pe care, ce-i drept, l-am localizat pe hartă, poate spre mirarea unora: un izvor în oraș!)
Revenind în vârful Pietrei Pietranilor, aş vrea totuşi să dau cât de cât o idee în ce constă caracterul excepţional al acestui punct de observaţie/contemplaţie a întregii Ţări a Beiuşului. În ce constă unicitatea lui, că doar, slavă Domnului, şi de sub dudul lui Birta-baci puteam ţine sub observaţie toată regiunea! Deşi, printr-o minunată potriveală a lucrurilor – căci Pocola se află la doar 5-10 m deasupra cotei celei mai joase din zonă: punctul de confluenţă al Roşiei cu Crişul Negru (cca 185 m deasupra nivelului Mării Negre) – puteam vedea din poarta casei Birta întreaga zare, cam în felul cum la Ateneul Român poţi vedea fresca ce înconjoară marea sală…
Or, deosebirea esenţială, sau mai simplu spus, „câştigul” cel gras era că odată urcat în vârful Piatra Pietranilor, la vreo sută de metri deasupra confluenţei amintite, te aflai deja într-o postură total diferită de cea de la Pocola. Practic, unghiul de observaţie pe verticală se dublează! Nu vezi pe zare cine ştie ce detalii în plus faţă de Pocola, luată ca termen de comparaţie, asta e drept, în schimb, vezi sub tine o a doua jumătate a priveliştii. Şi asta de jur-împrejur – ţin să fac această precizare – şi nu adaug decât faptul că din Piatra Pietranilor aveam o vedere ca-n palmă asupra râului Crişului Negru, ca atare, mă uitam pe hartă şi confruntam cursul de apă, coturile, abrupturile, insuliţele. Şi vedeam ca din avion (pentru mine, care o viaţă întreagă am avut în mâini hărţi topografice nu a fost nici o noutate, atunci când am zburat pentru prima oară cu avionul, abia la vârsta de 68 ani…), desfășurate în mare amănunţime, uliţele satelor de peste Criş, cum deja am spus.
Cu un cuvânt, oricât ai fi fost de „naiv” în chestiuni de geodezie, nu se poate ca, odată ajuns în vârful Pietrani, să nu-ţi dai seama că acesta este un loc privilegiat (pe cât de pustiu altfel, cum spuneam). Iar faptul că niciun localnic nu se abătea în chiar vârful Pietrei Pietranilor anume pentru a contempla priveliștea cea privilegiată, aceasta e cu totul și cu totul altă problemă, nu?
Şi nostimada este că abia acum, dând căutare pe Google, am aflat că pe acest mamelon, precum un foişor (natural) de observaţie, la ieşirea din Depresiune, însuşi Voievodul Mihai Viteazul a mas cu oastea sa, timp de două zile, în drumul său spre Praga, la văleat 1599. Cum să nu te entuziasmezi, cum să nu simţi o mare emoţie retroactivă, în legătură cu locul unde tu însuţi ai bântuit o vară întreagă (cu sentimentul că te afli într-un context magic, pe care ceilalţi îl ignoră, inexplicabil?!)
Şi multe alte lucruri de mare interes găsesc acum pe net, îmi spun că poate unele le voi fi ştiut, dar le-am uitat, cum se întâmplă… (Neamul nevoii!). Din orice excursie, te întorci cu ceva special: impresii, emoţii, amintiri – însă, odată cu îndepărtarea în timp, totul se estompează, vremea vămuieşte fără milă, cu o nepăsare ce nu are în ea nimic omenesc, aş zice… Dintr-o excursie, dintr-o prea-lungă campanie, cum a fost a mea la Pocola, dintr-o viaţă de om, cu prea puţin rămânem! De parcă am pune la cale niște concluzii, un rezumat, de spus în ultimele clipe de luciditate… Dar este o însuşire minunată, numai a omului, de a apuca drumul înapoi, în închipuire, bâjbâind după detalii, după amintiri, după imagini acoperite de colbul insidios al uitării. Iată cum, dintr-un nimic, gândindu-mă cu intensitate la campania de la Pocola, o benefică însufleţire deschide ferestre înţepenite în giurgiuvele, agită perdelele, dă de perete uşile şi, în totul, simt o împrospătare a viului din mine, care încă palpită, în aşteptare…
E de presupus că, ajuns în Vârful Pietranilor și răsfățându-mi privirile cu mulțimea de detalii indicibile, doar de mine descifrate, pe care mi le etala draga mie depresiune a Beiușului, nu ignoram chiar de tot faptul că în campania respectivă urma să fac o descindere într-un alt perimetru, mult mai mic, aflat la vreo 30 km de Pocola; de fapt, era vorba despre o singură comună și împrejurimile ei. E de presupus că se dăduse curs vreunei cereri exprese a celor de la Județ, căci comuna se plângea de lipsa acută a apei potabile. Deocamdată, eram prea prins de cercetările în Depresiune și amânam spre toamnă deplasarea la Miheleu, numele comunei cu pricina.
Și a fost să ajung acolo într-o dimineață de la începutul lui septembrie. O comună mai îndepărtată, cum spuneam, aflată deja în sfera Oradei. În autobuz, am intrat în vorbă cu niște tineri, coborau și ei în aceeași stație și, până să ne despărțim, apucasem să le spun ce treburi mă aduc în localitate; ei lucrau la școală sau la primărie, nu mai contează. Amabili, mi-au spus că ei au un aranjament cu o doamnă localnică, de fapt, revenită la casa părintească după ieșirea la pensie; doamna Cutare le asigura o masă în lege, la ora amiezei. Mi-au indicat locul și, pentru că se afla în drumul meu, am bătut la poartă, iar doamna cea amabilă a promis că mă primește la masa de la prânz.
Studiasem cu atenție hărțile, mi-am dat seama că e vorba de o localitate situată pe cumpăna de ape, de unde pornea obârșia unui pârâiaș care nu oferea decât puține și slabe izvoare. Am pornit cercetarea, luând la rând fiecare ogaș, cartografiind, măsurând înclinarea straturilor. Lucru era anevoios, pentru că versanții erau împăduriți, iar, deasupra, în culme, de-o parte și de alta a văii, se aflau ulițele satului. La sfârșit, aveam să ies din vale și să văd la ce adâncime se afla freaticul din fântânile satului, dacă nu vor fi secat de tot.
Așa am și făcut, puțin mai aveam de lucru, iar ora mesei se apropiase. Și brusc, după ce ieșisem din strada principală și mă bucuram că ulița din fața mea se termina după doar câteva case, aud pași zdupăind în spatele meu, îmi ridic ochii de pe hartă și mă văd înconjurat de câțiva localnici. „În numele lejii!”, îmi strigă un zdrahon, și ridică deasupră-mi un ditamai topor. „În numele lejii!” „Ce aveți cu mine, oameni buni?” „Aruncă îndată jos tot ce ai în mâini!” Ce aveam în mâini? Ciocanul, busola, harta, carnetul, creionul, porthartul. Le-am aruncat la pământ, de fapt le-am lăsat să alunece binișor în praful drumului. „Sunt geolog, am venit să rezolv problema voastră cu apa de băut…” „Fără multă vorbă! Hai cu noi!” M-au înconjurat, mi-au ridicat lucrurile de pe jos și m-au dus dincolo de răscruce, la postul de miliție.
După momentul de groază adevărată, când m-am pomenit cu securea deasupra capului, îmi mai venise inima la loc. Neînțelegerea se va lămuri în curând. Aveam la mine actele și, încă mai important, Ordinul de serviciu, vizat la Miliția județeană, vizat și la miliția din Pocola. Ce puteau să-mi facă?! Milițianul s-a uitat îndelung pe hârtii, s-a uitat la poza din buletin și a spus atacatorilor că totul e în ordine. M-au urcat într-o dubiță, probabil cea cu care voiau să mă „umfle” și m-au depus la doamna Cutare, unde le spusesem că sunt așteptat cu masa. Cel cu securea a urcat și el în dubiță și a apucat să-mi spună: „O clipă și te trăsneam cu securea, așa să-mi ajute Dumnezeu.” Ce să-i fi răspuns? Am dat din cap, a lehamite. Dar, pe de altă parte, i-am înțeles pe acești localnici ultra-vigilenți: ne aflam la două săptămâni după invadarea Cehoslovaciei și psihoza invadării noastre dinspre vest era în clocot. Or, de la Miheleu la graniță să mai fi fost vreo 50 km… Doamna Tereza, sau cum se va fi numit, m-a primit cu un zâmbet de înțelegere, ca pe orice client întârziat. Ceilalți deja terminaseră, erau pe plecare. Ne-am salutat, în pripă. A mai rămas un singur domn, într-un colț, parcă în așteptare. Nu cumva pe mine mă așteaptă? Am înghițit în grabă, deși mâncărurile erau cu deosebire gustoase. Când să mă ridic, mi se atașează domnul singuratic. Zice: „Tovarășe geolog, mari emoții ne-ai făcut! Vin de la Oradea, toată lumea e în fierbere. Ni s-a raportat de mai mulți localnici că s-au întâlnit pe vale cu niște oameni suspecți, posibil spioni: Unii precizau că au văzut un suspect care intra în pădure, alții că ieșea, unii că urca la deal, alții că pornise la vale; că umbla cu gluga trasă peste ochi, cu barbă, sau fără glugă, fără hanorac. Uite așa… și ne-am făcut idea că ar fi vorba de un grup de spioni care pregătesc o invadare…” „Sunt singur, domnule, i-am precizat. Mi-am lăsat însoțitorul acasă, fiind bolnav. Barbă port de ani buni, cum arată și buletinul. Iar hanoracul mi-l puneam sau mi-l scoteam, căci vremea e în schimbare, ba plouă, ba se pune ceața. Ba mi-e prea cald, căci urcasem abruptul de pantă… Acum am să ies la răscruce, să prind vreun autobuz spre Beiuș, unde am sediul… Trebuie să-mi scriu raportul și să-l trimit la București…”
Și ne-am privit o clipă cu atenție, ca doi oameni care tocmai au scăpat dintr-o mare încurcătură. Iar pe colonelul în civil nu l-am mai văzut de-atunci.
(fragment de roman)