Matthieu Ricard, în cartea Pledoarie pentru altruism. Puterea bunăvoinței[1], scrie un adevărat tratat de peste 800 de pagini despre cele două concepte pe care le consideră virtuți majore într-o cultură a păcii și a bunăvoinței: altruismul și compasiunea.
Într-o lume ce pare că a luat-o pe calea războiului între națiuni și a conflictelor interne, fie că e vorba de politici, credințe religioase, acumulare de putere și resurse etc., calea competiției beligerante a devenit calea de aur a epocii noastre. Paradoxal, tocmai când lumea părea că a descoperit bucuria libertății, a călătoriei, a bunăstării, a acumulării de produse, lumea tehnologiei și a posibilității de comunicare…implicit, binele de care avem parte acum (ca niciodată până azi în istoria acestei planete) merge mână în mână cu ascuțirea conflictelor, care aduc omenirea mai aproape ca oricând de exterminarea nucleară.
Punctul de vedere și studiul extins al acestui gânditor francez vine nu doar într-un moment absolut trebuincios, ci vine din prisma unuia care are o privire de ansamblu mult mai autoritară. Căci e vorba de cineva care a căutat să cunoască, să înțeleagă, care a practicat altruismul și compasiunea, până ce aceste trăsături i-au schimbat structurile neuronale. Această afirmație am făcut-o pe baza studiilor efectuate la Universitatea Wisconsin-Madison, în cadrul laboratorului de Neuroștiințe afective, acolo unde Matthieu Ricard s-a oferit ca subiect de studiu pentru cercetările științifice. Vom reveni asupra concluziilor acestora.
Înainte de a prezenta tema cărții sale, să urmărim puțin parcursul său profesional și de dezvoltare, de transformare, deoarece acest om este un exemplu pe care îl avem la dispoziție, privind capacitatea umană de transformare fizică, psihică, neuronală într-o perioadă, când acest efort devine necesar pentru a asigura pacea și evoluția planetei. Se presupune că ne aflăm în fața unei răscruci (în sensul crizelor evolutive descrise de Darwin), iar direcția pe care o vom alege (conștient sau nu) va determina următoarele sute, poate mii de ani planetari, în care fie suferința și lipsurile, fie dezvoltarea armonioasă vor fi căile care, odată deschise, se vor cere parcurse.
Născut în 1946 și crescut în Franța, într-o familie de intelectuali, Matthieu Ricard a fost educat printre personalitățile și ideile cercurilor intelectuale ale epocii, tatăl său fiind filosoful și scriitorul Jean-François Revel, academician și membru al Rezistenței franceze, iar mama, pictorița Yahne Le Toumelin. Călătorind în 1967, la 21 de ani, în India, îl întâlnește pe lama tibetan Kangyur Rinpoche, acesta a devenit mai târziu mentorul său – el însuși, o personalitate marcantă, un mare învățător și o recunoscută autoritate spirituală. Acest lama este cunoscut și pentru rolul său în păstrarea și transmiterea tradițiilor și învățăturilor budiste tibetane, subiect al unui film documentar foarte mediatizat: Return to Gandhi Road – un lungmetraj în care se urmărește călătoria spirituală a lui Matthieu Ricard și relația profundă dintre cei doi. Filmul face referire la figura lui Kangyur Rinpoche și impactul acestuia asupra vieții și învățăturilor lui Matthieu Ricard. Include, de asemenea, o explorare a situației politice și a exilului tibetan. Titlul documentarului trimite la Gandhi Road din Dharamsala, India, un loc de refugiu pentru mulți tibetani, unde Kangyur Rinpoche și alți mari învățători tibetani au continuat să învețe și să practice în exil, după invadarea Nepalului de către chinezi, dărâmarea mănăstirilor și eliminarea totală a învățăturilor spirituale și tradiționale nepaleze.
Revenind la parcursul academic și spiritual al autorului Pledoarie pentru altruism, acesta ne spune în Introducere că, în același an în care a călătorit pentru prima dată în India, și-a început o teză de doctorat despre genetica celulară la Institutul Pasteur, recunoscând cât de important a fost pentru gândirea sa să aibă o pregătire științifică: „Datorez acestor ani de formație științifică faptul de a fi învățat să apreciez importanța rigorii și a onestității intelectuale”.[2] Stabilit apoi la Darjeeling, a dus o viață foarte simplă timp de mulți ani, fiind, în mare, deconectat de evenimentele mondiale; a petrecut chiar și câțiva ani în retragere contemplativă într-o sihăstrie, apoi s-a consacrat activităților de slujire într-o mănăstire, ani în care a devenit conștient de binefacerile inestimabile ale altruismului. Astfel, experiența sa s-a constituit la confluența a două mari tradiții: înțelepciunea orientală, în special budismul – despre care știm că nu este o religie, ci o practică a unor principii dincolo de credințe – și cea a științei occidentale.
În 1997, solicitat de tatăl său, s-a angajat într-un dialog care s-a soldat cu tipărirea cărții Le moine et le philosophe („Călugărul și filosoful”), carte care a făcut vâlvă, marcând sfârșitul vieții sale liniștite și anonime. Așa că, după un sfert de secol de imersiune și studiu în practica meditației, se întoarce pe scena occidentală, confruntându-se cu ideile lumii contemporane: dialoghează cu astrofizicieni, ia parte la întâlniri legate de sănătatea minții și creierului („Mind & Life Institute”), se implică în finanțarea și construirea a zeci de școli, în special pentru fete, în zone defavorizate. Ba mai mult, participă activ la programele de cercetare în domeniul neuroștiințelor, oferindu-se pe sine ca subiect de studiu, cercetările având ca obiect analiza pe termen scurt și lung a efectelor antrenamentului spiritului prin meditație asupra corpului, neuronilor, mediatorilor chimici din sinapse etc. „Rezultatul studiilor de neuroplasticitate efectuate asupra activității sale cerebrale au observat producerea unui nivel superior de unde Gamma, asociate conștiinței, atenției, învățării și memoriei, așa cum nu mai fusese întâlnit până atunci în literatura de specialitate. Concluzia a fost că antrenarea constantă, prin meditație, a creierului îmbunătățește nivelul de relaxare, atenție și compasiune, implicit echilibrul emoțional și starea de fericire a oamenilor. Pe baza acestor rezultate, Matthieu Ricard a fost declarat cel mai fericit om din lume”– scrie în Prefața cărții medicul neurolog Dumitru Constantin Dulcan.
Ce spune autorul cu privire la întoarcerea la solicitările traiului occidental? Uimirea și neplăcerea inițială au fost legate de felul în care, în anii în care a lipsit, societatea și-a schimbat prioritățile: „Eu mă obișnuisem să trăiesc în sânul unei culturi și printre oameni a căror prioritate era de a deveni ființe umane mai bune, prin transformarea felului lor de a fi și a gândi. Preocupările obișnuite legate de câștig și pierdere, de plăcere și neplăcere, de laudă și critică, de renume și anonimat acolo erau considerate puerile și surse de dezamăgire. Mai presus de toate, iubirea altruistă și compasiunea constituiau virtuți cardinale ale oricărei vieți omenești și se aflau în centrul căii spirituale.”[3] Astfel că, la întoarcere, găsește „o lume occidentală deconcertată, în care individualismul este considerat drept o forță și o virtute, adesea până la punctul în care devine egoism și narcisism.”[4]
Încercând să înțeleagă ce s-a întâmplat cu lumea noastră, cum s-a transformat într-un timp atât de scurt, regăsind-o îmbolnăvită sufletește, deși cu o mare putere în mână (tehnologică, dar și de distrugere), concluzia sa este că, deși epoca noastră se confruntă cu numeroase provocări, „una dintre dificultățile majore constă în a concilia imperativele economiei, căutarea fericirii și respectul pentru mediul înconjurător. Aceste imperative corespund celor trei trepte ale timpului, scurtă, medie și lungă, care se suprapun a trei tipuri de interese – ale noastre, ale apropiaților noștri și ale tuturor ființelor.”[5]
Preocupat să înțeleagă fenomenul, constată că ideea evoluționistă darwiniană preluată din știință (deși era doar o ipoteză, nu un fapt verificat în toate amănuntele), transmisă prin educație și răspândită în societatea noastră în școli, a făcut ravagii. Mai exact, ideea că la temelia tuturor gândurilor, cuvintelor și acțiunilor noastre se află egoismul care respinge cooperarea, altruismul, iubirea și compasiunea. Până la urmă, din aceste teorii evoluționiste s-au format și cele ale economiei. Acestea, la rândul lor, au dat naștere la concurența acerbă, la nevoia de a răzbate cu orice preț, de a câștiga, dar și de a călca în picioare, de a exploata fie indivizi, fie companii sau țări, căci țările bogate le domină pe cele sărace etc., cu convingerea că „omul este lup pentru om”. Autorul observă, până la urmă, că acest fel de a gândi a cuprins toate zonele existenței.
Ce șanse de scăpare există? Conștient de învățătură și de efectele ei transformatoare – atât anatomic-neuronal cât și psihic – practicarea stărilor de altruism și compasiune ar fi la îndemâna fiecărui individ, căci transformarea nu poate avea loc în grup sau prin legiferare de sus în jos, ci numai de la om la om. Orice practicant trebuie mai întâi să se transforme pe sine însuși, înainte de a se pune în slujba celorlalți în mod eficient, spune Matthieu Ricard. Căci nu ajunge să cauți schimbarea, ci trebuie ca apoi să acționezi pentru binele celorlalți: „Compasiunea fără înțelepciune e oarbă, dar compasiunea fără acțiune este ipocrizie”[6] conchide el.
În acord cu aceste concluzii, menționăm că în articolele anterioare am subliniat deseori rezultatele științifice la care s-a ajuns privind transformarea neuronală, în cazul în care individul practică empatia și compasiunea. Daniel Goleman, în cartea sa Însușiri modificate, în care descrie pe larg cum se transformă anatomic și funcțional clusterele de neuroni în cazul practicării îndelungate a meditației de compasiune în cazul yoghinilor, spune că acest tipar cerebral neobișnuit, conținând multe unde Gamma (care apar numai când diferite regiuni cerebrale se armonizează) este o caracteristică standard a activității neurologice de fiecare zi.[7] Asta se întâmplă după o practică de ani de zile, așa cum a avut parte și Matthieu Ricard. Interesant este că în noilelor cercetări, Joe Dispenza și Dawson Church[8] trec în revistă rezultate la fel de uluitoare, cu subiecți având o practică mult mai restrânsă, de doar câteva săptămâni, când acești subiecți sunt învățați să practice meditații de compasiune. Această emoție are capacitatea de a declanșa cele mai semnificative transformări neuronale, până la eliberarea în creier a hormonului numit al extazului: anandamida, care este asociată cu undele cerebrale Theta de mare amplitudine și cu exploziile de Gamma, despre care am vorbit mai sus. Chiar și începătorii pot avea experiența beneficiilor rapide. „Meditația bazată pe compasiune produce schimbări mai mari; în doar 7 ore în total, pe parcursul a două săptămâni, a fost constatată conectivitatea crescută a circuitelor creierului pentru emoții pozitive și empatie. Chiar și 7 minute de bunătate iubitoare pot crește dispoziția pozitivă și conexiunea socială.”[9] Aceste rezultate sunt foarte importante, având în vedere că omul occidental nu ar putea trăi o viață retrasă timp ani de zile. Practici care pot fi implementate în stilul de viață al omului obișnuit sunt acum cercetate cu rezultate pozitive.
Revenind la motivele care s-au aflat la originea deformării societății actuale, cartea lui Matthieu Ricard contrazice ipoteza conform căreia oamenii urmăresc exclusiv interese egoiste: „Uitând accentul pus de Darwin pe importanța cooperării în lumea viului, unele teorii contemporane ale evoluției consideră că altruismul nu are sens decât dacă este proporțional cu gradul de înrudire biologică ce ne leagă de cei care poartă o parte din genele noastre. Vom vedea cum progresele înregistrate de teoria evoluției permit să avem în vedere posibilitatea unui altruism larg, care transcende legăturile de proximitate familială și tribală, punând în valoare ideea că ființele umane sunt în esență supercooperante.”[10]
Cu aceste gânduri încep cele peste 800 de pagini ale tratatului său în care (deși întinderea lor pare descurajantă pentru cititor) temele abordate, frumusețea textului, noutatea informațiilor, talentul cu care le transmite, împănate pe de-o parte cu numeroase date științifice, pe de alta, cu o serie de povestioare, de exemple, anecdote – cu rol mnemotehnic, dar și de destindere mentală –oferă o lectură foarte plăcută. Căutând definiții convenabile și actualizate în contextul vremurilor noastre pentru altruism, empatie, compasiune, stabilind diferențele dintre acești temeni, nu doar ca înțeles, ci ca emoții care creează stări diferite în creier, cu efect diferit în structurile neuronale și apoi în comportamentul cotidian, autorul explică diferența dintre stările negative de viețuire și cele ale bunăvoinței și ale iubirii altruiste. Acestea din urmă pot construi o societate și o lume mai bună, iar autorul pune accentul pe importanța evoluției culturilor, care „este mai lentă decât schimbările individuale, dar mai rapidă decât modificările generice. Această evoluție este cumulativă și se transmite în decursul generațiilor prin educație și prin imitație.”[11]
E de subliniat și reușita traducere a Alexandrei Medrea, care, obișnuită fiind cu traducerea cărților de beletristică, are grijă să dea textului curgerea plăcută și în limba română, pe lângă claritate, este atentă și la frumusețe.
[1] Matthieu Ricard, Pledoarie pentru altruism. Puterea bunăvoinței, traducere din limba franceză de Alexandra Medrea, Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2024
[2] Idem, p. 29.
[3] Idem, p.30.
[4] Ibidem.
[5] Idem, p.32.
[6] Ibidem.
[7] Daniel Goleman și Richard J. Davidson, Însușiri modificate, Curtea Veche, București, 2018, p. 285.
[8] Dawson Church, Creierul în extaz, Editura For You, București, 2020, p. 229 și urm.
[9] Idem, p. 196.
[10] Matthieu Ricard, op. cit. pp.36-37.
[11] Idem, p. 37.