Paradoxalul Creangă

Încep prin a spune că este o mare onoare pentru mine să fiu alături de scriitori, de critici și istorici literari de un asemenea calibru, dar și împreună cu un public de elită, precum cel prezent astăzi în această sală. Rareori ai ocazia să stai alături de autori precum Dumitru Radu Popescu, Nicolae Breban, Nicolae Manolescu, Cristian Livescu, Eugen Negrici, ca și ceilalți literați aflați aici. Sper că prezentarea mea va fi la înălțimea acestui auditoriu. M-am gândit de multe ori, și a devenit destul de evident și în comunicările anterioare, că opera lui Ion Creangă este un adevărat catalizator al interpretărilor critice, de la cea a lui Călinescu la cea aproape extravagantă a lui Vasile Lovinescu. Dar, în același timp, este și un catalizator de ficționalizări simbolice. Să ne gândim numai la extraordinarul roman al lui George Bălăiță, un mare scriitor care, dacă nu s-ar fi prăpădit de curând, ar fi putut fi astăzi lângă noi, deoarece probabil s-ar fi numărat printre nominalizații premiului „Ion Creangă”, inaugurat anul acesta. Celor care nu au apucat încă, le recomand să citească Învoiala lui George Bălăiță, prezentată critic de Nicolae Manolescu. Sunt două interpretări relativ recente și asumate de către doi critici „șaizeciști” pe care, de asemenea, îi cunosc și îi cunoaștem foarte bine: una a lui Valeriu Cristea, căreia i-am spus conținutistică, și alta pe care am numit-o estetizantă, aparținându-i lui Eugen Simion. Creangă poate fi interpretat și prin ce spune – prin conținut, prin materia textelor –, dar și prin cum spune, prin modalitățile folosite, fie că o face pe cale directă, autobiografică, sau prin intermediul personajelor lui.
Astfel, Valeriu Cristea avansa ipoteza unui Creangă crud, a cruzimii ascunse în ceea ce scria acesta; criticul citea foarte serios și aplicat poveștile și spunea că acolo se întâmplă lucruri îngrozitoare, era frapat că nu s-a vorbit despre acest aspect. În schimb, Eugen Simion era sedus de Moș Nichifor Coțcariul și de toate formulele aluzive care dovedesc o foarte bună stăpânire a instrumentelor retorice. O lectură care va rămâne de la o generație la alta, va fi transmisă mai departe este, de asemenea, cea pe care o face Călinescu, inclusiv în biografia, în viața lui Creangă pe care a scris-o într-un mod absolut călinescian. Există acolo două formule, două imagini pe care doar un Călinescu le putea construi. Una este sintagma „bivol de geniu” care mi-a creat posibilitatea, atunci când am citit această carte, adolescent fiind, să-l înțeleg pe Creangă. Cealaltă este imaginea scriitorului care stă într-un butoi plin cu apă și privește către Asia… Creangă este, așadar, într-un mod destul de evident pentru mine, un construct, dacă nu chiar un fel de fort al criticii literare. Fără acești mari și diferiți critici, el ar fi fost înțeles precar și citit ca un scriitor popular. După cum știm toți cei care am dat admitere la Facultatea de Filologie, însă, sintaxa lui este foarte complexă. Pe vremuri, cu vreo 20 de ani în urmă, adică, se făcea analiză sintactică pe textele lui foarte complexe din punct de vedere gramatical, cu subiective, predicative și atributive, cu prepoziții și locuțiuni, pline de tot felul de subtilități pe care un autor popular nu le deține.
Pe lângă aceste probe de analiză sintactică, se poate vedea dificultatea filologică și în traducerile în limba engleză ale textelor lui Creangă. Cine voia să învețe foarte bine engleză era pus să traducă texte din acest autor. Însă el este, practic, intraductibil, cum, iarăși, s-a convenit, deoarece se pierde enorm din Creangă în momentul traducerii. Astfel, se dovedește o ancorare sau măcar o aderență a sa la specificitățile limbii române. Este idiomatic, aproape, dar, într-un mod foarte interesant, idiomul său diferă de cel comunitar, de cel colectiv, moldovenesc. Prin urmare, el nu este atât specific din punct de vedere lexical, cât singular. De fapt, nu avem un alt autor care să reușească ceea ce a reușit el. Ca atare, Creangă nu este neapărat specific, nu prin acest termen îl putem defini, deoarece atunci ar fi și alții la fel de „specifici”, dacă ar reuși să devină la fel de reprezentativi ca și el. Am avea un Creangă „în serie”, dar nu avem decât un unicat. El ilustrează strălucit, în opinia mea, un paradox aparent, și totuși un paradox, și anume acela de a reface situații fundamentale de viață și experiențe ale oricui (cum spunea iarăși foarte frumos Călinescu), deoarece copilăria descrisă de el este cea a „copilului universal”. Aici sunt experiențele tuturor sau ale majorității, dar puse într-un limbaj și într-un univers imaginar absolut singular.
Mai toți ne recunoaștem în texte ale lui, unul dintre acestea fiind Amintiri din copilărie, dar ne recunoaștem numai aici, nu și în creațiile altor autori care vor să fie comparabili cu Ion Creangă pe acest culoar al său. Sintetizez și închei spunând despre Creangă că el nu este numai un simplu paradox, ci o sumă de paradoxuri, reprezentând, până la urmă, o structură oximoronică susținută. El e un scriitor modern, dovadă pluralitatea interpretărilor critice noi despre opera lui, și, totodată, un scriitor clasic. E un scriitor popular și, totodată, unul cult. Este un scriitor specific, reprezentativ, dar, în același timp, un scriitor singular, după cum am încercat să demonstrez. Este un scriitor ludic și, totodată, tragic. Este melancolic și, totodată, ironic. Este un scriitor local și, totodată, universal. În fine, este un scriitor auroral, un „homerid”, cum bine a fost spus în titlul simpozionului, și, totodată, un bătrân, la figurat vorbind.
E unul dintre marii scriitori prin care, cred eu, și limba română, și literatura română se legitimează simbolic și prin care ambele trec orice examinare, oricât de exigentă.
–
Intervenție la simpozionul Ion Creangă, un homerid în povestea fără de sfârșit a lumii, desfășurat la Piatra Neamț în cadrul festivităţii de decernare a Premiului Național pentru Proză „Ion Creangă” Opera Omnia.