În cinematografia românească de după 1989, numeroși actori de teatru și film (Valeriu Andriuţă, Dorian Boguță, Mihai Brătilă, Anghel Damian, Alina Grigore, Andrei Huțuleac, Florin Kevorkian, Horațiu Mălăele, Sînziana Nicola, Florin Piersic Jr., Maria Popistașu, Paul Radu, Andrei Redinciuc, Alina Șerban, Vlad Zamfirescu etc.) au simțit nevoia să treacă în spatele camerei de filmat ca să devină regizori (și scenariști, de obicei), fie pentru scurtmetraje sau lungmetraje de ficțiune (sau, mult mai rar, documentare), fie pentru episoade ale unor seriale de televiziune, fără însă a abandona actoria. Fenomenul, fără precedent în industria filmului din România socialistă, amintește de zorii cinematografiei naționale din al doilea deceniu al secolului XX, când mari interpreți ai scenei, precum Aristide Demetriade, Constantin Radovici și Marioara Voiculescu sau, peste munți, Jenő Janovics, se străduiau s-o facă și pe „regisorii”, ca să atragă publicul de cinema și către producțiile autohtone.
Dintre actorii români convertiți în regizori de film în ultimii 35 de ani, ascensiunea cea mai spectaculoasă în noua profesie a avut-o Emanuel Pârvu, care a început să scrie și să realizeze scurtmetraje cu bugete mici în 2008, la numai câțiva ani după ce debutase ca actor de film (calitate în care a avut șansa să colaboreze cu mulți cineaști notabili, printre care Bogdan George Apetri, Dan Chișu, Igor Cobileanski, Vali Hotea, Anca Miruna Lăzărescu, Cristian Mungiu, Călin Peter Netzer, Constantin Popescu, Adrian Sitaru și Ioana Uricaru). După ce a câștigat experiență regizorală cu mai multe scurtmetraje independente, Emanuel Pârvu a făcut pasul către lungmetraj în 2017, cu Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor, dezvoltat din scurtmetrajul său Meda, realizat în anul precedent. Lansat la Festivalul de la Sarajevo, acest prim lungmetraj, produs fără sprijinul Centrului Național al Cinematografiei (CNC), a reușit să câștige trofeele „Inima oraşului Sarajevo” pentru Cel mai bun regizor și Cel mai bun actor (Şerban Pavlu). Al doilea lungmetraj al lui Emanuel Pârvu, Marocco, realizat în plină pandemie, a intrat în 2021 în competiția „New Directors” a Festivalului de la San Sebastián.
Însă cel mai mare succes de până acum al regizorului a venit în 2024, când al treilea lungmetraj al său, Trei kilometri până la capătul lumii, a fost selecționat în competiția principală a celui mai important festival de film al planetei, cel de la Cannes. Mai mult, pe Croazetă, el a obținut premiul Queer Palm, acordat celui mai valoros film care „tratează teme ori personaje LGBT+ sau feministe sau interoghează normele de gen”. După Cannes, au urmat multe alte selecții și distincții la mari festivaluri internaționale (TIFF Cluj, Karlovy Vary, Ierusalim – Cel mai bun regizor, New Horizons Wrocław, Sarajevo – „Inima orașului Sarajevo” pentru Cel mai bun film și Premiul Cineuropa, Hamburg, Rio de Janeiro, BFI Londra, Festival Lumière Lyon, Chicago, Valladolid – „Spicul Curcubeu”, Salonic, Taipei Golden Horse, Palm Springs etc.). Comisia de experți numiți de CNC a decis ca Trei kilometri până la capătul lumii să fie propunerea României pentru Premiile Oscar 2025, la categoria „Cel mai bun lungmetraj internațional”, iar campania de promovare pentru râvnitele statuete ale Academiei Americane de Arte și Științe Cinematografice s-a deschis, peste Ocean, în decembrie. Foarte recent, la Premiile Academiei Europene de Film, al treilea lungmetraj regizat de Emanuel Pârvu a fost distins cu European University Film Award, pe baza voturilor unor studenți, reprezentând 21 de universități din tot atâtea țări europene. Lansat în cinematografele românești pe 11 octombrie, filmul a adunat, în nouă săptămâni de difuzare, aproape 19.000 de bilete vândute – un rezultat onorabil pentru o producție fără pretenții comerciale.
În filmografia regizorului Emanuel Pârvu (care semnează aici scenariul alături de producătoarea Miruna Berescu), Trei kilometri până la capătul lumii poate fi văzut ca episod final al unei trilogii analizând dificultățile relațiilor dintre părinți și copii în diverse straturi ale societății românești. Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor și Marocco puneau accentul pe legătura dintre un tată și fiica sa adolescentă după moartea mamei (adoptivă sau biologică), în mediul rural sărăcit sau în clasa de mijloc bucureșteană. În noul film este cercetată, într-o familie defavorizată dintr-un sat al Deltei Dunării (apropiat de „capătul lumii”, adică de mare), relația dintre doi părinți iubitori și fiul lor, proaspăt bacalaureat la Tulcea, care până acum îi făcuse mândri, dar care peste noapte se transformă, în ochii lor și ai întregii colectivități, într-un „copil-problemă”.
Adi (interpretat de Ciprian Chiujdea, actor-dansator debutant în film, excelent găsit de către regizor) își petrece vara în casa părintească, înainte de a decide la ce facultate să dea admitere – la Marină în Constanța, cum ar vrea tatăl lui, sau la Actorie în București, către care pare a înclina el, fără știrea alor săi. Într-o seară, după ce se desparte de un turist, Adi este bătut măr în plină uliță. Pentru scurt timp, polițiștii și părintele victimei îl bănuiesc pe străinul cu care Adi fusese văzut plecând din discotecă și care părăsise satul în zori cu bacul, dar apoi agresorii sunt identificați (e vorba de cei doi fii ai baronului local, căruia îi este dator, printre alții, și tatăl lui Adi) și își recunosc fapta, fără a manifesta vreun regret – în opinia lor, orice gest de afecțiune publică între doi bărbați ar trebui sancționat prompt.
Astfel, apare criza celulei familiale: părinții descoperă stupefiați că băiatul lor adorat este… altfel. Iar, pentru o comunitate închistată și conservatoare ca a lor, homosexualitatea reprezintă fie o boală, fie un păcat, fie ambele, și trebuie ascunsă (dacă nu poate fi înăbușită), ca să nu aducă dezonoare neamului. Atât tatăl (Bogdan Dumitrache, unul dintre cei mai importanți actori ai Noului Cinema Românesc, mereu ireproșabil, indiferent de partitură sau registru), cât și mama (Laura Vasiliu, care s-a impus în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, „palmdorizatul” film al lui Cristian Mungiu din 2007) nu izbutesc să facă față situației și iau deciziile cele mai proaste cu putință din dorința de a-și „vindeca” băiatul. Tatăl se confruntă cu șeful de post (Valeriu Andriuță, remarcat și el mai întâi la Cristian Mungiu, care a știut să-i pună în valoare versatilitatea) și businessmanul Zențov (Richard Bovnoczki, un interpret capabil să confere strălucire oricărui rol primit), în teorie cele mai deschise persoane din sat, dar, departe de a-l liniști, cei doi nu fac decât să pună paie pe foc. În acest timp, mama caută soluții la preot (Adrian Titieni, într-o tipologie pe care a dus-o la perfecțiune) și, când ideile acestuia nu o satisfac, adaugă acestora propriile propuneri. Iar Adi nu i se poate destăinui decât Ilincăi (Ingrid Micu Berescu, și ea o actriță de viitor), prietena sa fiind singurul om apropiat care nu îl judecă. Din fericire pentru adolescent, în lumea lui tot mai întunecată și lipsită de speranță, se ivește o rază de lumină, în persoana empaticei asistente sociale Simona Petrescu (Alina Berzunțeanu, interpretă care, prin căldură și naturalețe, întregește o distribuție condusă admirabil de regizorul-actor).
Cea mai mare intensitate dramatică o au secvențele în care sunt opuse culturi și mentalități diferite, precum tentativele de dialog dintre fiu și mamă, dezbaterea etică/teologică dintre preot și asistentă sau scena-climax din secția de poliție, în care sunt îngemănate toate opiniile asupra evenimentelor. Totuși, cel mai impresionant arc de personaj este cel al tatălui, transformarea sa radicală fiind schițată memorabil de către Bogdan Dumitrache. Inițial, părintele se fălește cu fiul său și, candid, face glume fără perdea pe seama legăturii dintre Adi și Ilinca, pe care parcă ar vedea-o deja oficializată. Odată ce i se revelează adevărata identitate sexuală a fiului, tatăl devine confuz și nu mai este în stare să reacționeze adecvat la evenimente, fiind mereu în contratimp cu ele.
Emanuel Pârvu dovedește două intuiții remarcabile. Prima este aceea de a întrepătrunde perspectiva părinților și cea a lui Adi, construind astfel un univers în care – și aici regizorul și-a însușit lecția aceluiași Cristian Mungiu – nu există alb și negru în stare pură și, implicit, îndemnându-i pe spectatori să acorde prezumția de bune intenții ambelor tabere. A doua este aceea de a nu menține tensiunea ridicată începând de la agresiune (lipsind de pe ecran) și până la cadrul final; el recurge ici-colo la momente de relaxare comică, datorate fie unei replici a preotului, fie comportamentului unor personaje secundare, cum sunt adjunctul și secretara șefului de post.
Trei kilometri până la capătul lumii este filmul cel mai ambițios stilistic din cele de până acum ale cineastului, care construiește mizanscene complexe, adesea în plan-secvență și reușește să evidențieze, mult mai eficient decât în Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor, contrastul dintre calmul imperturbabil al naturii (aici, una paradisiacă) și violența acțiunilor umane. Regizorul a beneficiat de sprijinul prețios oferit de doi profesioniști veritabili, directorul de imagine Silviu Stavilă (colaborator și la cele două lungmetraje anterioare) și monteurul Mircea Olteanu. Dacă mulți cineaști români încearcă să se îndepărteze cât mai mult de formula Noului Cinema Românesc, impusă de Cristi Puiu în 2005, prin Moartea domnului Lăzărescu, Emanuel Pârvu ne convinge din nou că stilul fiecărui film trebuie adaptat la narațiunea sa.
Fără a fi un film (doar) despre homofobie, mesajul său putând fi extins la toate cazurile – din nefericire, încă prezente în jurul nostru – de intoleranță față de un „Celălalt” diferit din anumite puncte de vedere, Trei kilometri până la capătul lumii ar trebui văzut și dezbătut, cu atât mai mult în contextul schimbărilor politice de dată recentă, care par să fi divizat iremediabil societatea românească.