ROMÂNIA LITERARĂ 51-52 / 2024
Din 6 decembrie 2024. Mihai Zamfir, „Alegerile comuniste”: De ce au simțit comuniștii nevoia ca, după preluarea puterii și după instalarea solidă a dictaturii, să păstreze ficțiunea „alegerilor” pentru așa-zisul parlament? (…) Aici cred că trebuie să invocăm psihanaliza. Conducătorii statului comunist știau perfect, în sinea lor, că puterea pe care o dețin este ilegitimă, obținută prin mijloace ilegale; de aceea s-au aflat mereu în căutarea legitimării. Simțeau că adevărata legitimare provine din alegeri libere. S-au gândit atunci să organizeze și ei niște ședințe cu participare obligatorie pe care să le numească „alegeri”. Adică să-și însușească fraudulos un termen onorabil. Doar-doar acel joc sinistru ar fi fost confundat cu un scrutin adevărat. Alegerile comuniste – o imensă fraudă, prin urmare, dovedind o uriașă ipocrizie.La ancheta R.l. (realizată de Cristian Pătrășconiu, intitulată „Cele rele să se spele…”, la care răspund 45 de scriitori): 1) Gabriel Chifu: De ce nu mai cred că ne ducem existențele tihnite într-o lume așezată? Da, din pricina cataclismului din primul tur al alegerilor prezidențiale. Toate convingerile ne-au fost spulberate: într-o țară în care populația se arăta nu doar favorabilă acestor structuri, ci părea încântată de apartenența la NATO și la Uniunea Europeană – e ceea ce indicau toate cercetările sociologice! –, această populație a votat exact pe dos, aruncându-ne în cea mai gravă criză din istoria noastră actuală, în care opțiunea democratică și cea pro-europeană sunt într-un pericol maxim… În lumea literară, în anul care e pe cale de a se încheia, s-au petrecut niște evenimente tragice. Scena literară se golește întristător, ne-au părăsit poeți de valoare, Ioan Es. Pop și Ioan Moldovan și ne-au părăsit trei critici literari importanți, Alex Ștefănescu, Dan Cristea și Nicolae Manolescu. Mai ales dispariția acestuia din urmă are dimensiunea unui seism care schimbă geografia spațiului scriitoricesc românesc: fără el, zăgazurile sunt rupte, haosului îi este mai ușor să ia în stăpânire acest teritoriu. Îi poate lua cineva locul în anii care urmează? Ar fi o minune să se întâmple asta, dar e greu de închipuit. 2) Răzvan Voncu: Cine să ia locul lui Nicolae Manolescu? Ion Simuț? Ar însemna că orice mâzgăleală ar putea lua locul „Primăverii“ lui Boticelli, la Ufizzi. Să sparie gândul!, vorba cronicarului… 3) Al. Călinescu: Ce-mi doresc? Să nu intrăm în 2025 cu un președinte (al României) a cărui sănătate mintală este foarte îndoielnică. 4) Adrian Popescu: Ora exactă în literatura de azi se dă urmând mai multe fusuri orare, criteriile valorice care se opun unul altuia încurcă lumea, ceea ce elogiază o revistă, ignoră alta. Să se spele deci neînțelegerile din cauze ideologice, progresism verso conservatorism, militantism verso criteriu estetic. Am văzut critici tineri pe care-i prețuiam, prieteni, până mai ieri, de o mare mobilitate intelectuală, transformându-se în adepți încrâncenați ai corectitudinii politice, în teoreticieni ai noii stângi, lipsiți de umor. În câțiva ani au devenit aproape alte persoane, rigide, disprețuind cronica literară, comentariul critic, eseul despre un autor român, tot ce asigură dinamica vieții literare la noi. În altă pagină, Irina Petraș, „Literatura română și școala”: O listă de scriitori care, spun alți scriitori, ar merita să fie studiați în școală nu va rezolva problema stării limbii și literaturii române în școala de azi. Ea ar fi inevitabil subiectivă și bruiată de dansul de societate foarte activ și în viața literară. Și nu va produce efecte la scară națională. Cel mult ar stârni nemulțumiri și bârfe pe la colțuri. Nici nu cred, de altfel, că accederea în manuale garantează automat durarea… Cred că valorile autentice vor răzbi prin valențele multiple și adaptabile pe care le au, nu prin valența succesului de suprafață, unică și firavă întotdeauna. Ierarhia impusă de manuale nu rezistă în absolut. Ea e mereu datoare chenarelor politico-ideologice ori de grup ajuns la Putere. Prezența în manual nu consacră automat; poți forța intrarea în manuale, dar nu și intrarea în posteritate… Există deja scriitori în viață incluși în manuale. Dar se vede cu ochiul liber că selecția a fost una întâmplătoare, ascultând de evaluări „de casă”. În sumar (selectiv): Mircea Mihăieș, V. Spiridon, Angelo Mitchievici, I.T. Morar, Dan Stanca, Emilian Iachimovski, Gh. Grigurcu, Horia Gârbea, Gh. Glodeanu, Andrea H. Hedeș, Ioan Stanomir, Horia Al. Căbuți, Adrian Lesenciuc, Radu Tudorancea, Marina Constantinescu, Cătălin Davidescu.
LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ 11-12 / 1014
Dan Stanca, „Ar fi împlinit 85 de ani”: Unii poate spun că opoziţia lui Nicolae Manolescu nu a mers, totuşi, până la capăt. De ce nu a fost el, la urma urmei, un Paul Goma? Foarte simplu de răspuns. Nu a fost, fiindcă nu putea să fie! Şi nu întâmplător pun semnul exclamării. Nu a fost nu fiindcă i-ar fi fost frică, având în faţă spectrul generalului Pleşiţă, dar nu era construit intelectual pentru acest fel de atitudine. Şi avea de dus la bun sfârşit o altă misiune. Mă gândesc, pe de altă parte, că, dacă s-ar fi născut cu ceva vreme înainte, ar fi putut fi, cu mare succes de audienţă, un… Virgil Ierunca. Alături de o posibilă Monica Lovinescu, ar fi susţinut de la respectivul post de radio emisiuni ca Povestea vorbei sau Teze şi antiteze la Paris. Îl văd într-o asemenea ipostază. Şi totuşi… Spre deosebire de Ierunca – despre care-mi aduc perfect aminte cum a prezentat ororile de la Piteşti (cunoscute din cartea de testimonii a lui D. Bacu), cu câtă implicare a putut vorbi de parcă ar fi fost acolo, în puşcărie, şi ar fi văzut cu ochii lui acele torturi inimaginabile –, Nicolae Manolescu nu şi-ar fi putut reprima o anumită distanţare. Personalitatea lui avea această dimensiune a detaşării, considerând că, oricât de mare ar fi suferinţa, faptul intelectual se află deasupra. Adică, dacă evocăm cu prea mult angajament anumite situaţii abominabile, cădem la rândul nostru în infern şi nu mai putem să judecăm evenimentele din perspectiva unei filosofii a istoriei, pentru care răul intră şi el într-o schemă teleologică. La ancheta „Debutul în literatură”, răspunde Romulus Brâncoveanu: Nu scriam poezie politică declarativă, dar era ceva în versurile mele, susținea Mircea Ciobanu, care le făcea inacceptabile, ceva ce nu putea fi anulat ușor prin eliminarea de cuvinte, de fragmente, invocare de contexte, așa cum se procedase în cazul altora. De aceea, am convenit cu el să elimine toate fragmentele sau poeziile care nu ar fi putut trece de cenzură nicicum și nicicând. Ce a mai rămas a apărut sub titlul Focul concentric în 9 poeți. Am acceptat tăieturile, pentru că știam că fără ele nu aș fi publicat niciodată un rând, dar mai ales pentru că nu voiam să ajung să mă autocenzurez. Îmi spuneam: mai bine să taie ei oricât, decât să o fac eu dinainte sau în timp ce scriu. Dacă rămânea ceva din ce voiam să spun după aceasta, era cumva acceptabil, îmi tot repetam. Imediat după apariția din 9 poeți, am dus la Cartea Românească un alt volum de versuri. Acesta a zăcut în editură până la revoluție, deși acceptasem tăieturi masive. „Nu merge nici măcar așa“, îmi tot spunea Mircea Ciobanu. În primăvara lui 1990, interesându-mă de ce se întâmplă cu manuscrisul meu, noul director al editurii, o doamnă, m-a anunțat că atâta vreme cât va fi ea acolo, cartea mea nu va apărea. Era o perioadă în care oamenii din aceeași familie se urau de moarte din cauze politice, iar eu începusem să scriu în ziarele opoziției. În sumar (selectiv): Horia Gârbea, Andrea H. Hedeș, Flavia Adam, Evelyne Croitoru, M. Măniuțiu, Monica Grosu, Emil Lungeanu, Hanna Bota, Răzvan Nicula, Gh. Glodeanu, Mircea V. Ciobanu, Simona-Grazia Dima, Nicoleta Milea, Angela Baciu, D. Ungureanu, Aurel M. Baros, Angelo Mitchievici, Nora Iuga, Vasile Dan, Adrian Popescu.
EXPRES CULTURAL 11-12 / 2024
Gellu Dorian, „Câte feluri de români sunt?”: Marea masă de români de acasă, după treizeci și cinci de ani de libertate și democrație, fie ea și dâmbovițeană, nu a înțeles nici la această oră, de mare semnal de alarmă, că alegerile nu sunt ale celor ce sunt aleși, ci ale lor, ale celor ce aleg. Nu e tot una să trimiți în fruntea țări un ins nepregătit, lipsit de orientare identitară, ori un erzaț cu iz comunist, deghizat în mare democrat, și a trimite un om de reală valoare, care să fie responsabil și de aerul pe care-l respiri tu ca alegător, cetățean al țării în care au trăit toți ai tăi și vor trăi cei ce vor veni după tine. Și astfel putem descoperi cea mai perdantă categorie de români, cea a alegătorilor de profesie, dar fără a cunoaște cu adevărat ce trebuie să aleagă și ce aleg, categorie pe care se bazează politicienii din rândul cărora au ieșit în frunte în ultima vreme cei mai slab pregătiți, ba chiar și fără o conștiință de români autentici… Dar și celeilalte categorii de români, cei în expectativă, cei care nu ies la vot, și lor li se datorează în egală măsură ceea ce avem acum în fruntea țării. Dacă aceste categorii s-ar contopi în una singură, cea a românilor responsabili de viața lor și cea a urmașilor lor, alta ar fi fața României. La Constructe și realitate, Constantin Pricop: Pentru scriitor limba nu este, lucru prea bine ştiut, un simplu instrument pe care-l poţi înlocui fără probleme. Ea e coloana vertebrală a eului său; schimbarea limbii în care scriitorul se exprimă conduce la modificări semnificative, la remodelări ale personalităţii creatoare. Studierea modului în care personalitatea creatoare se „multiplică”, apărând într-o ipostază nouă nu e, desigur, lipsită de relevanţă. Examinarea textelor semnificative pentru atitudinea faţă de literatura română a lui B. Fundoianu poate fi un prim pas într-o asemenea cercetare. Înainte de a deveni scriitor de limbă franceză, B. Fundoianu desfăşoară în română o febrilă activitate de critic literar, de eseist şi de gazetar. Emigrează în Franţa în 1923, la 25 de ani. În sumar (selectiv): N. Panaite, Diana Vrabie, Carmelia Leonte, N. Mecu, Mihaela Grădinariu, C. Coroiu, Liviu Antonesei, Traian D. Lazăr, Ioan Adam, Marcel Mureșeanu, V. Fluturel, Lucian Scurtu, Dan Bogdan Hanu, Christian W. Schenk, Livia Cotorcea, Mihaela Aionesei, N. Tzone, Eugen Munteanu, Leo Butnaru, Magda Ursache, Ioan Țicalo, Carmen-Maria Micu, Otilia Ardeleanu, Victor Durnea, Adrian Dinu Rachieru, Daniel Șt. Pocovnicu.
SCRISUL ROMÂNESC 11 / 2024
Mihai Ene, „Centenarul suprarealismului”: În urmă cu exact o sută de ani, pe 15 octombrie 1924, ieșea de sub lumina tiparului, sub forma unei broșuri, Manifestul suprarealismului, semnat de André Breton. La începutul aceleiași luni, apăruse și revista „Suprarealismul” (număr unic), condusă de Yvan Goll, care semnase un alt manifest al suprarealismului… În literatura română, hrănită încă de la începutul anilor ’20 de fermentul avangardist, prin gruparea de la revista „Contimporanul”, condusă de Ion Vinea, suprarealismul a intrat cu o inițială opoziție, fiind considerat doar o formă de neoromantism care încearcă să se alimenteze cu câteva dintre ideile dadaiste, darfără a mai păstra forța combativă și corozivă a acestora… Deși în ultima vreme se remarcă o întoarcere spre biografism, istorie, realism – sau chiar hiperrealism –, tentația imaginativă migrând spre zona fantasy sau horror (inclusiv distopiile), cred că imaginarul suprarealist este încă prezent în destule creații artistice și consider că mereu va fi nevoie de un tip de construcție care să combine inteligent revolta, insolența, umorul, absurdul și fantezia într-un mix provocator și care să se lupte cu toate pericolele anchilozării și dogmatismului care bântuie, inevitabil, arta și societatea, indiferent de epocă. În sumar (selectiv): Florea Firan, C. Cubleșan, Dan Ionescu, I. Lascu, Andrei Codrescu, Rodica Grigore, D.R. Popa, Adrian Sângeorzan, Adriana Iliescu.
CAIETE SILVANE 11 / 2024
Daniel Sauca, „Note noi, note uitate”:Am fost întrebat în urmă cu mai mulți ani: Cum reușiți să îmbinați activitatea de director cu cea de scriitor și jurnalist? Am răspuns astfel: Nu prea reușesc așa cum mi-aș dori. Îmi fac iluzii, zilnic, că pot. Dar, obișnuit deja cu tot felul de experiențe și de a trăi cât de cât onorabil într-o lume în general mizeră, să zicem că, deocamdată, mai rezist. Cu ce preț? Nu e cazul să răspund aici. Adagio 2024: nu prea reușesc. Și mai rezist. Altă notă: Lenea incurabilă. Lenea cronică. Lenea acută. Lenea salvatoare. Leneș nu la minte. Poate nu sunt leneș: nu pot să stau fără să fac ceva cu mintea; nu-mi place să-mi pierd vremea. S-ar putea zice că nu sunt un leneș… Uneori doar privesc spre cer. „Cum e în cer, așa și pe pământ”… În altă pagină, Alice Valeria Micu, „Pledoarie pentru trecut”: Cum joacă politicienii la păcănele viitorul nostru? Așa cum o face orice dependent, ignorând cu bună știință comunitatea locală și țara. Cu o mână pe mânerul ce acționează mașinăria infernală, cu cealaltă pe câteva butoane bine știute, cu mintea la viitoarele poziții de forță spre care vor să acceadă și cu sufletul în iadul trădătorilor, al delatorilor și mincinoșilor, cu gura mereu pregătit să spună orice îi ajută să-și atingă scopurile, cu privirea goală, îndărătul căreia se zărește neantul. În sumar: Viorel Mureșan, Ioan Holban, Imelda Chința, Marcel Lucaciu, Carmen Ardelean, Viorel Gh. Tăutan, Menuț Maximinian, Florin Dochia, Marin Pop.
ARCA 4 / 2024
Vasile Dan, „Premiul Nobel pentru Literatură?”: La noi acordarea Premiului Nobel pentru Literatură în fiecare toamnă aprinde în români speranța deșartă. Emoționează până în ziua publicării numelui glorios. După care urmează depresia: nu ne-a ieșit nici de data asta! (…) Posteritatea încă adoră pe cei perdanți urcându-i pe soclul admirației, din generație în generație, și uitându-i, aproape de tot, pe cei premiați. Iată un exemplu uimitor: Sully Prudhomme a obținut Premiul Nobel în competiție cu Lev Tolstoi, care-l pierde. Nu voi mai insista pe numele câștigătorilor din 1901 încoace: de cei mai mulți n-ați auzit. Îi înșir însă pe câțiva „perdanți”, pe care sigur i-ați citit și-i admirați acum: Henrik Ibsen, Mark Twain, Anton Pavlovici Cehov, August Strindberg, Jack London, Georg Trakl, Marcel Proust, Franz Kafka, Rainer Maria Rilke, James Joyce, Eugen Ionesco, Fernando Pessoa, Mihail Bulgakov, Federico García Lorca, Serghei Esenin, Cesare Pavese, José Borges, Umberto Eco… Mai adaug o chestiune de principiu. Academia Regală Suedeză premiază de fapt traduceri din scriitori străini (când nu-s, desigur, conaționali), nu opera lor originală. Traduceri în suedeză ori engleză. Niciodată un scriitor mare, mai ales un poet, nu poate fi însă tradus întru totul în alte limbi, se știe. De cele mai multe ori el pierde prin traduceri. Sau i se pierd subtilitățile atât de importante pentru structura lui lingvistică. Rar i se adaugă, depinde de vocația traducătorului, ceva. În alte pagini, Liviu Franga, „Critica artificială” : Nu știu dacă, făcând abstracție ori fiind lipsită de aportul tehnologiei pe care, prin convenție generalizată, o numim „inteligentă”, critica literară, critica artistică, respectiv critica estetică pot fi însoțite, fiecare în parte, de atributul definitoriu de naturală. În schimb, am convingerea că o critică de aceeași categorie, cu același obiect al investigației, dacă ar fi produsă de așa-numita, azi, inteligență artificială, ar fi cu totul justificat, ar fi chiar îndreptățit să o numim și să o definim ca pe o critică pur și strict artificială. În sumar (selectiv): Radu Ciobanu, Adrian Dinu Rachieru, Florin Ardelean, Romulus Bucur, Horia Căbuți, Carmen Neamțu, Lucia Cuciureanu, Viorel Mureșan, Iulian Negrilă.
HYPERION 10-11-12 / 2024
Gellu Dorian la Editorial: Faptele petrecute şi în acest an vorbesc de o continuare parcă şi mai decisivă a rupturii nu numai dintre generaţii, ci şi între taberele care au menţinut răul, şi dintr-o parte şi din cealaltă… Plecarea lui Nicolae Manolescu a lăsat, paradoxal, în rândul celor care l-au scos vinovat de toate relele vieţii literare de la noi, acelaşi val de ură. De regulă, la plecarea unui om, fie el şi de importanţa funcţiei pe care a avut-o în fruntea breslei, se lasă garda jos, se uită, se iartă, chiar dacă pentru unii iertarea nu are nici o valoare morală, ca să nu mai vorbim de cea creştină. N-a fost deloc aşa. Şi asta pentru că nu s-a încercat o cale de reconciliere, de armistiţiu, pe care să se poată face paşi siguri din ambele părţi. N-am văzut forme de ură mai agresivă asupra unui om de certă valoare decât în acest caz. În alte pagini, Nicolae Coande (interviu): Diviziunile din literatura noastră sunt cunoscute, ca să nu mai reluăm ceea ce ne desparte, ci mai degrabă ceea ne ce uneşte. Lupta dintre generaţii sau coterii e mai veche, adu-ţi aminte interbelicul, aşa că avem exemple istorice de neînţelegeri, de lupte fratricide sau pur şi simplu de polemici usturătoare. S-a vorbit de faptul că tinerii nu sunt respectuoşi, că atacă fără să cunoască, dar ce epocă nu cunoaşte aceste asperităţi? (…) Sunt un sceptic de nuanţă apolinică, de felul meu, autoeducat să cred că literatura este nemuritoare. Ea ne permite să fim mai mulţi, fără să ne pierdem identitatea. Mă nemulţumeşte, probabil, infinitul prost al lumii româneşti, în care totul este posibil, şi în acelaşi timp totul este reductibil la ceea ce Eminescu numea „neamul nevoii“: la noi totul este de refăcut, inclusiv celula românească. În cartierul nostru cultural e de muncă în trei schimburi: în 30 de ani nu am construit reţele care să favorizeze artiştii români. Cătălin Țîrlea (interviu realizat de N. Tzone): Hai să povestesc şi ceva mişto cu Ioan Es. Pop, de pe vremea când mânca pahare. Îl dau în gât pe Pop. Într-o seară, mă întâlnesc cu el în oraş şi ne apucăm să mergem prin câteva cârciumi, să bem nişte bere, după aia votcă, după aia iar bere, şi s-a pilit Pop. Rău. S-a pilit grav. Şi ajungem la o cârciumă, pe undeva prin apropiere de Piaţa Iancului. Era vară şi erau terase deschise. Zic: „Pop, gata, ultima sută de votcă pe care o luăm şi după aia mergem acasă“. Eu voiam de mult să plec acasă şi el zicea: „Nu, nu, să mai stăm, să stăm, să stăm toată noaptea“ şi eu nu voiam, eram foarte obosit, voiam să plec. Şi Pop a apelat la cea mai dramatică metodă de a mă reţine şi de a petrece împreună toată seara. La ultima sută de votcă a luat paharul şi a muşcat din el. A muşcat şi a început să-l mestece, frumos, temeinic, în faţa mea. M-am speriat îngrozitor, pentru că, la un moment dat, am văzut cum înghite. Eu am zis că gata, un ciob din ăsta secţionează unul din maţe sau poate n-ajunge la maţe, poate chiar traheea şi Pop moare pe loc. Intrasem într-o panică înspăimântătoare, pentru că ăsta continua ce începuse, muşcase şi a doua oară din pahar şi mâncase cam jumătate din sticla desprinsă din el.În sumar (selectiv): Daniel Cristea-Enache, Lucian Vasiliu, Marian Drăghici, Val. Talpalaru, N. Silade, Simona Grazia-Dima, Dan Perșa, Rodica Bretin, D. Ungureanu, Leo Butnaru, V. Spiridon, N. Oprea, Savu Popa, Liviu Capșa, Ionel Savitescu, Radu Voinescu, Val. Coșereanu, Victor Teișanu, Doru Scărlătescu, Th. Codreanu, A.G. Secară. Alexa Visarion, Strigătul.
VITRALIU 61
Număr apărut în noiembrie 2024. Visarion Alexa, „Călăuzirea artistică”: Condiția esențială a criticii este și trebuie să fie o adâncă pătrundere în tehnica interioară a creației artistice. Activitatea critică este, în ultimă analiză, judecarea operei cu sentimentul de a fi contribuit la adevăr prin destăinuirea ideilor ce viețuiesc în creație. Judecata critică este un act de solitudine și de asceză, fără satisfacții imediate, iar dreptatea în critică este relativă și poate tocmai această relativitate este izvorul obiectivității. Erorile în analiza critică nu sunt pricinuite de obicei de lipsa de gust, ci de ceea ce formează substanța gustului, cultura adică de inegală plecare din operă ca document. Analiza în perimetrul atât de inedit și tumultuos al artei contemporane solicită o lungă perioadă de experiență unde cultul care înalță și maliția care disociază sunt etape necesare pentru a ajunge la o concluzie critică matură și definitivă. În alte pagini, Emil Nicolae, „ArteFeste. Arte și manifeste”: Dificultatea majoră este de a separa „manifestul artistic” de „manifestul ideologic”… Întrebare de gradul zero: arta este de stânga sau de dreapta? Artiștii au fost (și mai sunt) adesea asociați cu o ideologie revoluționară, poate pentru că de secole și-au exprimat, prin lucrările lor, viziunea despre realitatea în care au trăit… Din punct de vedere istoric, arta a fost mereu folosită pentru a exprima idei. De fapt, fiecare mișcare artistică a fost și este inspirată de o perioadă din istorie. În sumar (selectiv): Ioan-Aurel pop, Adrian-Silvan Ionescu, Ioan Holban, Nora Iuga, Petre Isachi, Cornel Galben, Dan Petrușcă, Ion Fercu, Ionel Savitescu, Christian W. Schenk, G. Vulturescu, Leo Butnaru, C. Severin, Alexandra Ares, Oliv Mircea, Daniel Șt. Pocovnicu, Simona-Grazia Dima, Gh. Iorga.
ADDENDA
- Începând cu numărul 10, revista lunară LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ (după dispariția directorului Dan Cristea și a redactorului-șef Alex Ștefănescu) îl are „coordonator” pe Horia Gârbea. Revista va fi dedicată debutanților, literaturii tinerilor ● După retragerea Martei Petreu din fruntea revistei APOSTROF la finalul anului 2023 și instalarea lui Ion Vartic redactor-șef al ei, alt optzecist, Lucian Vasiliu, „fondator și coordonator”, anunță la „Ultima oră” că revista SCRIPTOR, la zece ani de la apariție: Începând cu nr. 1-2/ 2025, revista va fi coordonată de Cristina Hermeziu, în noua formulă managerială a Simonei Modreanu. ● Dramaturgul Radu F. Alexandru (interviu realizat de Ionuț Vulpescu, apărut în revista VATRA VECHE 11 / 2024), fost parlamentar liberal: Calitatea materialului uman, resursa de oameni cu care au venit partidele, criteriile de promovare, au coborât atât de mult… Uită-te cum sunt oamenii politici, uită-te cum sunt de la lideri, eșaloanele în jos, formatorii de opinie, oamenii cu care aceste partide ies în media, și ai să vezi cât de flagrantă și frapantă este degradarea. ● În săptămânalul DILEMA / 26 noiembrie 2024, la ancheta „Sincronismul, azi”, Ovidiu Pecian: Noi percepem politicienii români ca fiind contraproductivi cel mai adesea, uneori rizibili, lamentabili, dar suntem în cel mai bun moment al istoriei noastre. Suntem în cel mai important şi exclusivist club al lumii, UE? Da. Suntem în parteneriat strategic cu marele hegemon? Da. Deocamdată. Am mai avut noi vreodată dreptul de a sta la masă cu „cei mari” până acum? Nu cred. Curios, nu avem un Titulescu acum, dar rezultatele politice extraordinare există. Suntem integraţi şi totodată ne integrăm. Dacă vedem ce se traduce şi privim rafturile unei librării constatăm că foarte repede se traduc cărţile care au primit premii internaţionale prestigioase. Suntem, în multe privinţe, sincroni.