Cândva, critica literară era o profesiune bine definită, cu exigențele ei, cu pregătirea teoretică temeinică a celor care o practicau. Era o vocație pe care o simțeau anumite persoane în momentul când se apropiau de literatură, citind/ studiind atent operele trecute, deseori în paralel cu cele ale prezentului, precum și științele conexe, ideile filozofice care au influențat vreun curent literar. Chiar dacă era vorba de comentarea unei cărți noi, așa numita critică de întâmpinare era profesată de oameni care meditaseră și deseori se exprimaseră pertinent asupra literaturii române dinainte de ceea ce aveau în față. Știau să deosebească o valoare evidentă de o non-valoare la fel de evidentă.
La un moment dat, G. Călinescu, unul dintre marii critici, dar și comparatiști ai literaturilor, declara, poate puțin exagerat, poate ni se pare nouă, superficialilor de azi, exagerată declarația lui, că nu mai citește autori, ci literaturi. Dar cărțile sale despre literatura italiană, despre cea spaniolă demonstrează că nu G. Călinescu exagera, ci noi, cei care putem privi cu un ochi suspicios o asemenea declarație. Sigur, însă, că mai toți cei care au practicat și critica de întâmpinare, de la Titu Maiorescu la G. Ibrăileanu, patronul literar al revistei Viața Românească, E. Lovinescu, G. Călinescu, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Eugen Simion sunt ținuți minte, dacă mai sunt ținuți minte, mai ales prin operele lor de sinteză. S-au dus vremurile când ne mai aminteam de un critic important cândva mai ales prin cronicile sale despre aparițiile recente pe-atunci precum Pompiliu Constatinescu (1901-1946), prea devreme dispărut din partea asta de lume ca să mai rămână în memoria superficială a posterității. Atâția alții sunt cei care au semnalat lumii cititorilor pe Mihai Eminescu și Ion Creangă, pe Tudor Arghezi, Lucian Blaga, pe V. Voiculescu și George Bacovia, pe Nichita Stănescu și pe recent plecata Gabriela Melinescu, pe Cezar Baltag și pe atâția alții, ca să nu citez decât numele celor care nu mai sunt printre noi altfel decât cu opera lor.
S-ar fi putut intitula acest articol „Nostalgii”, pentru că termenul e des folosit azi, mai ales în varianta sa peiorativă cu privire la cei ce regretă socialismul. Da, merită să ne amintim cu nostalgie de vremurile când cititorii de periodice căutau articolele celor care comentau în cunoștință de cauză noile apariții editoriale, cele demne de a fi comentate și a fi, în consecință, citite. Acel tip de critică literară e tot mai rarefiat azi, privit deseori cu ura greviștilor pentru „spărgătorii de grevă”. Căci un comentariu deloc motivat de poziția politico-socială a autorului comentat, ci numai de valoarea cărții respective e tot mai rar întâlnită. Chiar atunci când constați că un critic e profesionist, că un comentariu al său despre o carte e profund, că acel critic ar fi demn de a sta în descendența liniei vag schițate mai sus, îți amintești brusc de alte isprăvi ale aceluiași semnatar de cronici literare, când a fost mai atent la foloasele (necuvenite) pe care i le-ar putea aduce un comentariu pozitiv din partea unui autor cu o cât de mică putere socială decât la valoarea, câtă e, a cărții autorului respectiv, gradul de încredere pe care i-o poți acorda scade vertiginos. Mai vulgar spus, un scriitor își pierde încrederea în cronica pozitivă a unui critic prea cunoscut pentru „adaptabilitatea” sa la pozițiile de putere ale autorilor. Compromisul, unul singur dacă ar fi, și tot dăunează grav autorității criticului literar. Mocirla intereselor extra-literare a înghițit destui critici care începuseră mânați în mod evident de o vocație autentică. Sigur, chiar și aasemenea critici pot apela uneori la criteriile specifice profesiei lor, spre a mai respira puțin aer curat, însă cine-i mai crede? Pe de altă parte, au existat întotdeauna critici care au preferat un anume tip de literatură, anume curente literare, contribuind în mod corect la înțelegerea autorilor preferați. Dar cititorii? Cum să-l mai creadă, fiind mereu orientați pe cărările compromisului?
Să fie o întâmplare că Titu Maiorescu a făcut curățenie în văicăreala lirică dinainte de Eminescu? Sau că Nicolae Manolescu l-a semnalat pe marele poet Nichita Stănescu, sau că… Dar să ne oprim aici, pentru că nu tot ce urmează este așa cum sperau scriitorii atunci când se aruncau în această arenă presărată – vai, vai! – cu destule capcane. În care adesea cad și cititorii.
Ca nostalgici al valorilor, al celor pe cale de a fi uitate pentru a li se face față negociatorilor de azi, nu putem privi fără o anume tristețe valul de impostură critică ce năvălește de unde te aștepți prea puțin. Autori care abia își rostesc primele silabe lirice sau prozaice nesigure se autoîmputernicesc drept experți în critica literară, practicând cu siguranța ignorantului o artă pentru care nu au nici pregătire și nici talent. Cine vrei și cine nu vrei scrie azi despre cărți, de fapt niște comentarii deseori școlărești, deseori proclamând opere scrieri ca vai de ele cu aceeași ușurință cu care își poreclesc rândurile fără har „cronici literare”. Onestitatea nu mai e azi o monedă care să aibă curs. Calitatea de valută a migrat în altă direcție, prea adesea vădit contrară.
Impostura care acoperă ca un val negru de păcură apele vreunei mări fără noroc se extinde în toate domeniile, o vede fiecare în domeniul său de competență. Și dacă pentru plagiatul dintr-o lucrare de doctorat pretins științific mai există speranța unei judecăți lucide venite dinspre autenticii profesioniști, pentru impostura din viața literară judecata e infirmată rapid. Pentru că literatura nu e aritmetică, unde se știe cât fac doi plus doi, mulți dintre cei care se autointitulează scriitori și critici literari habar nu au ceea ce ar însemna, mutatis mutandis, de fapt, nici unu plus unu. Impostura lucrează temeinic, cu voie sau fără de voie, împotriva adevăratei valori. În detrimentul însuși al valorii literare.
Nenumărate cărți născute moarte, din punct de vedere literar vorbind, beneficiază de recomandări ale unor scriitori valoroși, care se sfiesc să le spună petiționarilor adevărul în față, pentru a nu-și face dușmani, sau pur și simplu din omenie. O omenie care, pe termen lung, le va face mult rău celor astfel încurajați. Obsesia autorlâcului literar a distrus multe destine. Nu o dată scriitori adevărați i-au condus pe veleitari spre drama unei vizibile nerecunoașteri. Provocând cu ocazia asta și o neîncredere a cititorilor în adevărata literatură. Și iară și iară vin la morala unei fabule de Anton Pann: „Învățătura dată rău se sparge tot în capul tău.”
Că, asemenea mortarului prost, tencuiala repede obținută se va crăpa în scurtă vreme cui în pasă? Nici măcar nu mai punem popularul avertisment: „Atenție, cade tencuiala!” Pentru că, oricum, pe-acolo nu va mai trece nimeni. Iar dacă n-ar mai trece nimeni doar pe la pseudo-literatură n-ar fi nici o pagubă, dar treptat se va pustii și strada adevăratei literaturi, unde ceea ce am numi tencuială nu e în pericol de cădere. Confuzia valorii cu nonvaloarea poate conduce la un dezastru cultural de proporții.
După prea multe avertismente că s-ar putea să ne cadă tencuiala în cap de pe vreo construcție șubredă, s-ar putea ca mulți amatori să se ferească și de tencuiala unor edificii solide și să le evite, Din obișnuință.
_______________________________________
ERATĂ
O gravă eroare aritmetică am comis în nrul 10 al revistei: i-am dat lui V. Voiculescu trei decenii de viață în plus, anunțând – vai – încă de pe coperta unu, triumfal, V. VOICULESCU 170, când ar fi trebuit – tot vai! – doar V. VOICULESCU 140 ! Pentru că: Vasile Voiculescu s-a născut la 27 noiembrie 1884 și a fost ajutat de securitatea comunistă să moară la 26 aprilie 1963.
(N. Pr.)