Indicație preliminară. Pentru a lămuri de la bun început ce am în vedere cu acest titlu, poate pretențios pentru cei nefamiliari cu istoria ideilor religioase, trebuie să formulez câteva propoziții prin care sper să dau direcția temei pe care o voi dezvolta. Adopt adjectivul „maniheic” pentru a indica sensul pe care îl are dualitatea forțelor adverse, ireconciliabile, în vechea gnoză fondată de filosoful persan Mani (216-277 d.Hr.). Scot din discuție ocurența strict religioasă, anume de dispută între Bine și Rău, principii metafizice, păstrez însă tensiunea, anume mecanismul dialectic antinomist, și o plasez în raportul Valoare – Nonvaloare, care este diseminat pe întreaga suprafață a culturii și în toate activitățile sociale relevante. Altfel spus, preiau principiul fundamental al maniheismului, deplasând accentul dinspre ontologic spre epistemologic, și încerc să-i identific mișcarea insidioasă de-a lungul istoriei culturale, în special în faza modernă și cea actuală, așa-zis postmodernă. Particularitatea formulei pe care o folosesc în acest articol constă în invertirea liberă, capricioasă a valorii celor doi poli relaționali din perspectiva fiecărui judecător, ceea ce conduce la confuzia calității și funcției acestora. Binele este luat de Rău, Valoarea de Nonvaloare și viceversa, prin aplicarea de judecăți alternative din perspective ale unor centre intenționale diferite. Dacă centrul intențional este reprezentat de un Eu sau un grup, Noi, acesta extrage pentru sine calitățile Binelui și Valorii, atribuind contrariile acestora alterității – Celălalt, El, Ei. Ca principiu de reprezentare, Celălalt este Răul câtă vreme îl judec Eu și nu există o terță instanță neutră epistemologic care să arbitreze în raporturile noastre.
Nu încerc să redefinesc dialectica istoriei, ci eventual să semnalez un factor determinant al momentelor subversive, contestatare care au condus la formula pe care o cunoaștem și trăim a modernității/ postmodernității. Marile „reforme”, „revoluții”, „protestantisme”, „contestații”, „iconoclasme” și „nihilisme” cred că sunt rezultatul aceluiași mecanism – tensiunea disputandă, agonică, care ia forma urii în psihologia umană individuală și socială (culture of hatred). Un fenomen aparent mărunt, cu relevanță limitată, locală, precum este „moartea valorilor” mari din culturile postmoderne, este rezultatul aceluiași proces specific antinomismului maniheic, care străbate atât vizibil (prin anumite secte gnostice precum bogomilismul, paulicianismul, catharismul), cât și subteran (în structura inconștientului abisal popular) întreaga geografie culturală europeană de peste un mileniu și jumătate. Procese recente precum cele descrise prin prefixul post (adevăr, umanism etc.) sunt doar variațiuni ale discreditului principial al ideii de Valoare sau Sens major/ ultim – prin Nietzsche, pozitivism, scientism, ateism, nihilism, relativism.
Un scurt ocol prin istoria ideilor. O idee, indiferent de forța sau valoarea ei, dacă nu este interpretată, comentată, pusă-n mișcare de cât mai multe minți active pe teritoriul care decide constituirea, evoluția și destinul paradigmelor nu dezvoltă niciun efect cultural. Poate să fie ca un diamant nedescoperit, un panaceu ținut la secret sau o armă devastatoare pe care nimeni nu știe s-o mânuiască. Să ne gândim la faptul că biblioteca Nag Hammadi, care a stat ascunsă peste 1500 de ani, nu ar fi fost descoperită niciodată, că acele manuscrise s-ar fi pierdut. Oare câte astfel de cazuri, de tezaure ascunse, vor fi fost de-a lungul timpului? În plan istoric, mecanismele de impunere sunt cele care asigură consacrare și longevitate ideilor – ceea ce este echivalent cu relevanță/ influență socială. De-a lungul istoriei noastre culturale s-au produs nenumărate idei, referitoare la toate realitățile și fenomenele de care omul a fost conștient și pe care le-a transformat în domenii de investigație, însă doar unele dintre ele au creat așa-zisele episteme (Foucault) sau paradigme (Kuhn) definitorii pentru perioade istorice sau domenii culturale. Diferența dintre acestea și celelalte idei, care pot fi oricât de rafinate, subtile, chiar adevărate este dată de valoarea lor, ceea ce înseamnă capacitatea lor de dominație simbolică la nivel colectiv și, în ultimă instanță, utilitatea lor în viața umană și socială. Se poate observa acest lucru în felul în care circulă ideile și efectele pe care le produc. Doar câteva exemple: ideea omului nobil, a lui Confucius, ideea omului ca măsură a tuturor lucrurilor, a lui Protagoras, ideea cauzei prime sau cea a mișcătorului nemișcat, aristoteliene, nu sunt mai spectaculoase sau rafinate decât multe altele pe care le-au gândit marii filosofi, însă acestea s-au dovedit a fi între cele mai utile și influente de-a lungul timpului. Civilizațiile chineză și cea europeană au confecționat tipologii umaniste în baza lor, iar filosofia, teologia și știința nu mai pot evolua de la Aristotel încoace fără a-i utiliza principiile.
Nici măcar nu este vorba în aceste cazuri de prestigiu sau popularitate, ci de ceva mult mai serios – inteligența umană are nevoie să înțeleagă, să explice, să găsească sens, iar anumite idei, precum cele indicate, asigură această nevoie. Pâinea zilnică a minților noastre este sensul – a ceea ce facem, a ceea ce suntem, a ceea ce ni se întâmplă. Chiar și „nonsensul”, „lipsa de sens” de care vorbeau nihiliștii (dinainte și de după Cioran) și unii existențialiști este tot ceva gândit în categoria generică a sensului, și anume sensul negației/ negativului, de care mintea se folosește în același fel în care o face cu afirmativul. Orice negare a sensului presupune insinuarea faptului că negația ca atare are un sens. Din sens nu se poate ieși rațional prin negație, ceea ce face ca multe formule ale nihilismului și deconstrucției să fie simple sofisme sau capcane pe care și le întind singuri susținătorii acestora. Cerc vicios.
Așadar, cred că relația corectă cu lumea ideilor are în vedere funcția acestora în cadrul social, cea a dominației simbolice fiind între primele. Mai simplu spus, întrebarea este la ce folosesc anumite idei. Ce s-a făcut, ce mai putem face noi cu ele în condițiile și cu limitele nevoii de cunoaștere/ înțelegere ale lumii în care trăim? Odată cu tezaurizarea ideilor și îmbogățirea memoriei culturale, susținută de mediile de conservare și reproducere prin scris și, mai nou, digitalizat se ajunge la o suprasaturație ideatică și informațională care ne obligă la alegere și selecție. Ca să fim drastici, trebuie spus că nu toate ideile existente „pe piață” ne sunt utile sau de vreun folos nici ca indivizi, nici ca societăți, cu cele mai multe dintre ele nu știm sau nu avem ce face. Ele compun o zestre relevantă doar din punct de vedere antropologic, evidențiază capacitatea creatoare a minților noastre, însă dincolo de asta sunt simple jocuri gratuite. De ce există această prolificitate gratuită a jocurilor mentale, este un mister la fel de serios precum abundența limbilor și idiomurilor diverse în condițiile în care mintea și inteligența umane sunt, ca structură și mod de funcționare, aproximativ identice la toate populațiile istorice.
De gândit gândește oricine, idei ne vin în minte tuturor zilnic, pricinuite de situațiile, activitățile și contextele în care ne aflăm, însă trebuie să fim conștienți că cea mai mare parte din ele nu folosesc la nimic. Sunt un spectacol al minții noastre și atâta tot, care erupe din spontaneitatea naturală a funcționării cerebrale și se topește absorbit de somn sau inconștiență. Dar idei precum cele morale, teologice, metafizice, științifice au fost imediat utile comunităților care le-au generat pentru a structura reguli de conviețuire – adică pentru a trece de la starea de sălbăticie și domnia bunului plac la domnia legii –, pentru a explica realitatea și a identifica acele sensuri fundamentale fără de care omul ar rămâne în starea orbeților descriși de Platon în mitul peșterii, într-o stare perpetuă de incertitudine și superstiție, în robia iluzoriului. Nu am nicio considerație pentru postmoderniștii care pretind că nu mai există, nu mai avem nevoie sau nu mai putem opera cu sensuri majore ale narațiunilor sau crezurilor noastre, că suntem într-atât de sclerozați, încât putem spera cel mult să operăm cu o gândire slabă. A face din gândirea slabă un stindard înseamnă, în fapt, a-i atribui acesteia sensul gândirii tari și a defila cu ea triumfător pe frontul evanescenței. Gândirea care se desființează pe sine și își relativizează rezultatele, dar persistă în pretenția să fie luată în seamă, nu e altceva decât forma de masochism autoerotic al unui postmodernism juvenil incapabil să-și asume adevărul și consecințele acestuia. Nu întâmplător idealul societăților actuale este tânărul zburdalnic, amator de călătorii și divertisment care flanează anxios printre idei în care nu crede și se folosește insațiabil de lucruri/obiecte/situații care în realitate nu-l satisfac. Care, dimpotrivă, îi ațâță apetitul și-i sporesc nemulțumirea. Pot vedea în acest simptom consecința a ceea ce numește George Ritzer[1] „globalizarea nimicului”. Dintr-o categorie metafizică, nimicul a ajuns marfă pe o piață culturală globală, care se trafichează în neștire și contribuie la sentimentul tot mai alarmant al nonsensului general. Dacă ar mai trăi, Viktor Frankl ar fi foarte îngrijorat și ar propune, probabil, un stagiu de logoterapie globală.
Proasta interpretare a unei idei este tot o interpretare, chiar dacă rezultatele teoretice și eventual practice vor diferi de la una la alta. De exemplu, una spune Nietzsche prin „reevaluarea tuturor valorilor” și alta înțeleg libertarienii furioși pe orice epistemologie, care cred că devastarea axiologică este în sine un triumf cultural sau chiar o revoluție. Cel ce filosofează cu ciocanul, e adevărat, uneori distruge statuile, dar alteori le sculptează. Un Supraom impune anumite valori, se face pe sine măsură a unei noi epistemologii, chiar dacă le calcă în picioare pe cele vechi – vizate fiind în principal platonismul și iudeo-creștinismul. Supraomul este un fondator, nu un nihilist de duzină obsedat de ruine. Reducerea ciocanului la un instrument distrugător este ceva lipsit de înțelegere și foarte restrictiv. Inventatorul și mai apoi slujitorul profetului Zarathustra, maniheul Nietzsche anulează polaritățile etice bine-rău doar pentru a face loc voinței proprii dionisiace ca nou și unic criteriu de valoare. Triumful libertății, odată ce se vede dezlegată de orice restricții și valori ordonatoare, devine cadru pentru o nouă narațiune, care este misiunea profetului, și conduce la insinuarea, apoi impunerea unor noi „valori” asociate idealului de Supraom și conforme cu hybrisul său dezlănțuit. Discuția dacă Zarathustra este de fapt un antiprofet și Nietzsche un antifilosof, cred că nu mai are relevanță din momentul în care am decis că aceștia funcționează în interiorul unei scheme de mișcare maniheică, anume conform principiului adversității eterne între două lumi și două sisteme epistemologice – lumea veche (platonică, iudeo-creștină) ce trebuie distrusă, și o lume nouă care vine să-i ia locul. Anxietatea noului/ noutății de care erau dominați moderniștii, cred că ține tot de un complex psihologic maniheist.
O ipoteză. Diversele formule ale nihilismului, relativismului și deconstructivismului moderne și postmoderne indică prezența în spiritul istoriei recente a unei puternice și insidioase idiosincrazii maniheiste. Aceasta este la rândul ei una din versiunile mentalității gnostice, în care amprenta cea mai puternică o are, cred, marcionismul – definit fundamental de principiul suspiciunii față de Dumnezeul veterotestamentar și prezumția unei minciuni a narațiunii „sacre”. O prezumție pe care o vom regăsi la Luther, la fel de vehement formulată, ceea ce mă face să văd în ilustrul teolog german un Marcion modern. Avem aici două elemente care vor defini modernitatea: impostura sau răutatea lui Dumnezeu (un Rău Demiurg se insinuează înșelător și joacă, neconcludent, rolul divinității reale) și principiul interpretării în răspăr a narațiunii „pretins” sacre, adică falsificabilitatea sau deconstrucția textului-referință (cel biblic în cazul lui Marcion). Vom regăsi compromiterea sau chiar moartea lui Dumnezeu, cât și metoda falsificabilității textelor tradiționale, sacre sau nu, de la Nietzsche încoace în toate momentele importante ale dinamicii culturale moderne și postmoderne. Să amintesc doar câțiva avatari anteriori ai acestui spirit maniheic în istoria europeană: Reforma și protestantismul (în special lutheranismul), cu lupta împotriva Bisericii Catolice, practicii indulgențelor, dogmelor, ritualului, scolasticii și capetelor de credință, dusă până la demonizarea papei; Iluminismul, cu lupta rațională împotriva „obscurantismului” credul al religiei și dogmatismului; Secularismul, cu lupta împotriva autorității instituționale, morale și simbolice a Bisericii; Revoluția franceză, cu lupta împotriva monarhiei, Bisericii și privilegiilor claselor dominante. Revenind la manifestările spiritului maniheist în subteranele istoriei europene moderne, decapitarea simbolică a autorității la Revoluția franceză, ghilotinarea regelui și reginei, abolirea monarhiei sunt echivalentul simbolic al „morții lui Dumnezeu”, dispariția unui centru în arhitectura socială, indiferent dacă autoritatea lui simbolică a fost confirmată sau nu de figurile regale (Ludovic al XVI-lea și Maria Antoaneta), care, să nu uităm, își bazează autoritatea pe un „drept divin”; Nihilismul, cu anularea marilor crezuri/valori tradiționale; Avangardismul, ca mișcare de anulare a tradiției și reinventare a limbajelor, sensurilor, valorilor; Postmodernismul, cu anularea narațiunilor „mari” și ierarhiei valorice a produselor culturale, decanonizare și disneyzarea[2] socială (Alan Bryman, The Disneyization of Society, 2004).
Eu văd, în acest cadru prescris, lupta nietzscheiană cu iudeo-creștinismul platonizant drept reeditarea târzie, modernă, cu noi arme și noi limbaje a disputelor teologico-metafizice din primele secole, după cum lupta lui Martin Luther cu biserica Romano-Catolică pare un episod nou al luptei lui Marcion cu iudaismul veterotestamentar. Tipul de contestare lutherană poate fi închipuit de model pentru ceea ce va face trei secole mai târziu autorul lui Zarathustra, chiar dacă adversarii sunt diferiți. În esență adversarul este unul și același – tradiția sau instituția care deține autoritatea culturală, morală și politică. Maniheu întârziat, Nietzsche vrea să distrugă ce a rămas în picioare în urma disputelor sinodale și răfuielilor seculare ale Bisericii cu sectele gnostice. Profetul Supraomului are o luptă personală cu „crucificatul”, și de fapt cu tot ce reprezintă acesta în lumea creștină, și știe că nu-i poate face față decât printr-o nouă revelație, pe care încearcă s-o impună prin vorbele lui Zarathustra. În amestecul său ușor prolix de spirit deicid și teogenitor, filosoful vrea să scape istoria de spiritul ei creștin și să restaureze spiritul dionisiac în versiune, desigur, adaptată.
Nietzsche este singurul gânditor modern cu voce ca de leu care încearcă să reducă la tăcere toate celelalte voci, să și le supună. Nu vânătoarea, ci ordinea este marea lui ambiție, dar o ordine dictată de voința sa zeiască (nu este un mister pentru cei care-i cunosc biografia, că în ultimii ani de viață, din păcate tulbure mental, își semna scrisorile cu Dionysos, suferise o tulburare bipolară în care zeul grec îi devenise alter-ego). Ifosul ridicol al postmodernilor este să-l maimuțărească pe Nietzsche și să se comporte ca și cum vocea lor ar fi leonină. Maimuța se comportă ca și cum ar fi leu – ambele aceste animale apar în Așa grăit-a Zarathustra, fiecare cu rolul[3] ei – ridică vocea, însă rezultatul este un chițăit caraghios care stârnește mai degrabă râsul decât teama sau respectul. Supraomul este la capătul celălalt al punții evolutive. Omul care trebuie depășit, tocmai păstrătorul valorilor și tradiției iudeo-creștine platonizate, e doar o verigă de legătură între maimuță și Supraom în opinia filosofului german. Acesta, deși practică subversiunea și negația, se vrea în esență un mare creator de noi valori.
Conotarea negativă a autorității. Un simptom nu doar al postmodernității, ci al întregului spirit maniheic care străbate subversiv istoria europeană, este conotarea negativă a autorității, transformarea valorii (simbolice) într-o formă de presiune, cenzură, mijloc de control și persecuție, adică o instanță care privează de libertate individuală și lezează libera alegere. Transferul acestei percepții dinspre politic spre mediul cultural nu este decât o operațiune mimetică, rapid și eficace realizată, din fericire însă fără vărsare de sânge. Decapitările simbolice ale marilor figuri devin un ritual constant în modernitate și postmodernitate, iar ideologiile corecte politic de azi îi dau o ritmicitate mecanică. De la ghilotinarea regelui s-a trecut la ghilotinarea „regilor” gândirii, artei, literaturii, ceea ce face, ironic, ca regimul de teroare dezlănțuit odată cu Revoluția franceză să fie aplicat în spații geografice (SUA) și de către activiști care probabil nici n-au idee clară ce a fost, ce a vrut Revoluția. Distrugerea autorității (deci a Valorii simbolice) este singurul obiectiv clar, deși neclare rămân mereu rațiunile, în afara libertății de expresie și gustului personal. Așa vreau, așa îmi place – un ciudat hibrid de nietzscheanism hedonist – domină spiritul acestor mișcări ideologice subversive.
Refugiul în isme este doar formula blândă a ideologiei. Odată cu aderența la un ism, oricare ar fi acesta, se formează un Supraeu căruia îi cedezi autoritatea și de la care aștepți să te asigure pe termen lung sub raport artistic. Orice ism se formează printr-o dinamică consensuală și se menține prin emulație centripetă, oferă legitimitate aderenților și le garantează o anume reprezentativitate de grup. În virtutea valorilor sale constituante, ism-ul își conține și criteriile de interpretare, precum și capitalul de sens/ valoare/ relevanță care se distribuie aderenților în mod automat. Supraeul ism-ului devine uniforma de paradă a oricărui apartenent, cu care iese în lume dezinvolt și prin care este recunoscut. Raportul dintre calitățile individuale și cele generice ale ism-ului sunt dificil de stabilit, însă în planul strict al creației doar cele individuale sunt relevante. Doar cine reușește să impună o formulă de expresie personală în spatele căreia trăsăturile ism-ului se estompează, dobândește o oarecare autonomie valorică.
Odată cu evoluția utilitarului spre estetic, prin dezvoltarea designului industrial, arta cunoaște o invers proporțională tendință spre simplificare, dezestetizare. Partea cedată „esteticii vieții” din artă face ca ubicuitatea universului estetic material din jurul nostru să amorțească nevoia de excelență estetică a produselor artistice sau literare. Tindem să ne facem tot mai mult o „viață frumoasă” în sens pragmatic, și acest fapt ridică saturația esteticului cotidian la un nivel la care nu se mai simte nevoia unui „șoc estetic” din partea artei. În plus, literatura postmodernă preia ceva din limbajul comercial al reclamei – formula asertivă cu impact emoțional, imaginea asociativă între enunț și produs, care este interpretarea brutală, imediată a sensului. Sensul reclamei este marfa/ produsul, iar limbajul literar care împrumută astfel de formule fruste tinde să acționeze ca „produs”, să fie recunoscut de marfă. Opera artistică transformată în marfă este una dintre cele mai mari schimbări de paradigmă culturală aduse de postmodernism, iar acest efect s-a produs prin reevaluarea limbajului.
Judecata de gust, epistemologia hedonistă. Înlocuirea judecății de valoare cu judecata de gust a deschis cale netedă pentru toate relativismele moderne și postmoderne. Sigur, nu poți acorda valoare unui obiect artistic/ literar la acel simplu nivel sensibil-irațional la care nu-ți place, însă ar fi necesar să existe un nivel al judecății de valoare, estetice diferit de gustul personal, la care să găsești anumite rațiuni, calități ale acelui lucru, recunoscute de alții, care depășesc sfera gustului personal. Gustul personal și judecata de gust sunt forme ale iraționalului, care nu ar trebui să fie instanțe ultime de raportare la produsele culturale, care doar în mică măsură sunt rezultatul iraționalului subiectului creator. Fenomenul derutant și pur și simplu îngrijorător este că în cea mai mare parte obiectele produse prin creație artistică sunt la discreția judecăților de gust, adică își dobândesc sau nu valoarea artistică după capriciul fiecăruia, fără să mai fie permisă autorizarea unor instanțe care să decidă valoarea lor conform judecăților estetice pure. Practic orice operă artistică își pierde atuurile intrinseci în fața receptorului – suveranul căruia îi place sau nu – și trebuie să revendice la nesfârșit atenția și aprecierea oricărui nepriceput. Nepriceput, adică cineva care nu-și bazează aprecierea pe cunoștințe de istoria artei/ literaturii/ esteticii generale, ci reacționează spontan, naiv, în mare măsură ignorant la prezența unui obiect artistic. La rigoare este chiar imprecis și incorect să numim aceste reacții judecăți de gust pentru că nu au atributele judecății – ce presupune atenție, analiză, evaluare axiologică în conformitate cu principii și reguli ale domeniului –, ci sunt simple și abrupte pulsiuni judicative, erupții conjunctural-capricioase ale unei dispoziții momentane subiective.
În primul rând este vorba de raportarea oricărui produs cultural la subiectivitatea proprie, care devine astfel filtrul decisiv și instrumentul unic de validare. Îmi place – nu-mi place funcționează ca un tic-tac axiologic care acceptă și respinge ideile, operele, valorile după capriciul gustului propriu, care din momentul în care se erijează în criteriu uită că s-a format în anumite contexte, în baza anumitor influențe, cu un set de „valori” care pretind să fie luate în serios și puse mai presus de ale altora. Conversiunea care se petrece în acest fel duce la instalarea unor epistemologii hedoniste de unică folosință. Ce îmi place mie capătă printr-o obiectivare ilicită valoare generală sau în orice caz tinde spre așa ceva, iar ce nu îmi place este desființat printr-o operațiune simetrică.
Capriciul subiectivității devine uneori clasă, mulțime, grup, partidă, grupare, trib digital, adică un noi, păstrând însă criteriul de bază al epistemologiei hedoniste – ce ne place nouă, este valabil, valoros, ce nu ne place, este lipsit de valoare și de relevanță. Totul este relativ la noi/ la mine. În acest fel valoarea grupului se impune ca ideologie. Specific ideologiilor este delimitarea unui teritoriu tematic prin formule cu rol de slogan, sentință, aserțiune, pretenția ca acesta să fie recunoscut drept legitim și reproducerea mecanică a unor mesaje, prin care se urmărește fie obținerea unui consens, fie neutralizarea epistemelor alternative. În ideologie aserțiunea ține loc de adevăr, iar aserțiunile, știm bine, nu se demonstrează, nu se verifică, nu trec prin niciun fel de filtre, examene de validare. Pentru că nu țin de nicio teorie a adevărului, refrenele ideologice se enunță și propagă prin formule discursive hibride, cea mai suspectă dintre caracteristici fiind tocmai nevoia cvasireligioasă de creditare. Aserțiunile ideologice sunt echivalentul de azi al enunțurilor profetice, indemonstrabile și acelea. Raportul profeției cu aserțiunea, cum am sugerat mai sus, este acela dintre Zarathustra și maimuța sa, dintre un discurs autentic și simulacrele sale. Tocmai astfel a fost caracterizat postmodernismul de Baudrillard, ca o cultură a simulacrelor (Simulare și simulacre, ed. Idea, 2008), una în care simulacrul ca atare funcționează ca adevăr.
Consecințe. Identific niște formule de conflict maniheic recent constituite, de data aceasta strict în plan cultural:
1) conflictul generațiilor – generația nouă vine cu pretenția adamică de „boteza” lumea culturală (literară în special), renunțând la orice moștenire, creându-și propriul limbaj și propriile criterii de valoare în absența oricărui exercițiu comparativist; paradoxul este crearea unei „clasicități” în timp real prin consens spontan cointeresat;
2) conflictul limbajelor – retorica utilă și expresivă în modalitățile vechi de expresie literar-artistică este anulată sau depășită prin formule noi, epurate, mai adecvate noilor gusturi;
3) conflictul sensibilităților – generațiile noi revendică anumite forme de sensibilitate pe care cele vechi nu le au sau nu le-au avut niciodată și în baza acestui antinomism intergenerațional, care în primă instanță pare doar fenomen psihologic, se produc în realitate etici, subculturi și contraculturi diverse;
4) conflictul mizelor – de vreme ce pentru postmodernitate nu mai există „mari narațiuni”, nici „capodopere”, nici „geniu”, acestea fiind formule depășite ale unor culturi vechi, miza creatorilor noi este impresia instantanee, expresia spectaculară, receptarea imediată și unda de popularitate mediatică;
5) conflictul autenticismelor – ceea ce era considerat autentic în generațiile anterioare, nu mai are aceeași valoare azi. Noii creatori își decid singuri criteriile de autenticitate după gustul generației de emuli, consumatori ai produselor lor artistice;
6) conflictul criteriilor culturale: cultură mare vs. populară/ de consum evoluează într-o formulă de asimetrie, care tinde să elimine versiunea mare, tradițională, dominantă a culturii pentru a face loc unei versiuni de consum, cu valori laxe, relative, plurale, contextuale și ajustabile la nesfârșit – un soi de fast-food epistemic. Dezestetizarea, deeticizarea și nonbinaritatea valorică sunt câteva dintre formulele care indică prezența acestui conflict. Cultura postmodernă nu este structurată arhitectonic, ci rizomatic, nu este o piramidă, ci o rețea fără ierarhie și fără centru. Revolta anarhică a cetățeanului glocal[4] care vede în înalta cultură făcută de elite o instanță opresivă pe care trebuie să o înlăture pentru a face loc propriilor mesaje, este în mare măsură o revoltă indusă ideologic, prin care, încercându-se măgulirea populară a libertății de exprimare/ afirmare se anulează valabilitatea și necesitatea culturală a criteriilor de valoare. Oricum o luăm, a încerca să edifici o cultură fără criterii de valoare este ca și cum ai vrea să ridici un cort fără stâlpii de susținere.
Din câte rezultă în urma celor spuse până aici, spiritul maniheist care nu a reușit să se impună în antichitatea târzie, la începutul creștinismului european prin disputele teologico-filosofice – cu toate că a avut emuli dintre cei mai prestigioși, precum Augustin din Hippona pentru un timp – va recupera terenul în secolele recente, se va difuza insidios și se va impune prin metodele așa-zis moderne, între care postmodernismele, corectitudinea politică și versiunile recente a ceea ce se cheamă cultura anulării (cancel culture) sunt simptomatice. Așa cum observa Jacques le Rider în cartea sa Europa Centrală sau paradoxul fragilității dezvoltarea unui sentiment al urii de sine evreiești în Viena, perioada Fin de siècle, ilustrat tulburător prin cazul Otto Weininger, sinucigașul genial, cred că putem observa și noi emergența tot mai întristătoare a unui sentiment al urii de sine europene și occidentale pe fondul unor ideologii ale denunțului și subversiunii, ceea ce înseamnă, dacă păstrăm ideea prezenței unui spirit maniheist în istorie, un soi de masochism suicidar al civilizației din care și noi facem parte. Sub haina somptuoasă a unui creștinism instituțional greoi, palpită trupul revigorat și proaspăt al unei erezii secularizate. Ceea ce este, să recunoaștem, pierderea partidei creștine în fața celei gnostice, triumful întârziat al spiritului maniheic împotriva rezoluțiilor cappadociene.
[1] George Ritzer, Globalizarea nimicului: cultura consumului și paradoxurile abundenței, trad. Raluca Popescu, București, Humanitas, 2010.
[2] Termenul introdus de Beyman, alternativ cu disneyficarea face pereche cu McDonaldizarea despre care a scris în 1993 sociologul George Ritzer (The McDonaldization of Society), și exprimă o nouă fază a procesului de globalizare, adică răspândirea culturii populare sub forma „parcurilor tematice” Disney. În procesul de McDonaldizare societățile adoptă principiile de funcționare ale restaurantelor de tip McDonald’s – eficiență, calculabilitate, predictibilitate, control. Noua cultură postmodernă – incluzând temele postumanismului și postadevărului – prin mimetism și specializare funcționează ca un veritabil „parc tematic”.
[3] Conform unei interpretări a lui G. Deleuze, răgetul leului din Zarathustra este negația trans-nihilistă, proprie procesului de transmutație a valorilor. Răcnetului negaționist îi urmează afirmația dionisiacă, anunțarea Celui ce vine, Supraomul. Nebunul, cel care-l însoțește pe profet în călătoriile lui misionare, este poreclit „maimuța lui Zarathustra”, fiindcă învățase să-i imite discursul și arta retorică. Mimetismul, falsificarea sunt singurele lui talente. Ca și bufonul, nebunul este suspect în ochii lui Zarathustra, reprezintă riscul mistificării, trădării mesajului său. Bufonul este omul resentimentului și disprețului.
[4] Termen introdus de sociologul Zygmunt Bauman, în Globalizarea și efectele ei sociale, pentu a indica mutațiile produse în contextul globalizării, unde valori și habitusuri ale unor comunități locale sunt deschise către cele globale prin mimetism și hibridizare, legate de industria comunicării, mass-media și standardizarea produselor și valorilor. Termenul însuși este un hibrid compus din global și local. Comunitățile trăiesc în continuare într-un mediu local, marcat de teritoriu, limbă, națiune etc., dar adoptă tot mai mult elemente ale culturii și habitusurilor globale – tehnologie, modă, gusturi, valori, stil de viață etc.