De două ori pe an, în vară, la Bookfest, și în toamnă, la Gaudeamus, adică la cele două mari târguri de carte de la București, cărțile revin în prim-planul bulversantei noastre realități cotidiene. Cu alte cuvinte, își iau o binemeritată revanșă față de acaparanta preocupare a românilor pentru supraviețuire, dar, mai ales, față de jenanta și inutila insistență cotidiană a saltimbancilor politichiei noastre, prezenți „în toate cele ce sunt”, dar fără să mai și „râdă la soare”, cum se completa, cu atâta cinism, în vremurile de tristă amintire. Și sunt prezenți, acești atârnători de poalele puterii, cum bine știm, din mass-media care, cu rare excepții, a capitulat total în fața acestei ofensive întru nimic, și până în acele instituții și organisme ale statului, care nu ar trebui să suporte nicio tangență cu politicul, cu ordinul necondiționat și răsplata imediată.
Așadar, de două ori pe an, cartea își recucerește locul în mintea și inima multor români, reamintindu-le ce rol important are ea, în ciuda tuturor opreliștilor ce-i stau în cale: indiferența guvernanților, costuri supradimensionate, lipsa unei strategii coerente în domeniu, un mecenat ca și inexistent etc.
Interesant este că de acest adevăr incontestabil sunt pătrunși nu numai cei care se apropie în mod firesc de carte, dar și ceilalți, destui, pentru care lectura adevărată este o povară, preferând, cu neostoită voioșie, imaginea sau mesajul cât mai simplu al e-mail-urilor, anunțurile de mare și mică publicitate, ghidurile tv, publicațiile mondene revărsate provocator peste marginea chioșcurilor de ziare (tot mai puține), numai bune să se substituie serialelor turcești, romanele de „capă și securitate” ale din ce în mai uitatului Pavel Coruț. Nu trebuie să nedreptățim nici o bună parte dintre politicienii noștri ale căror „ieșiri la rampa discursului public” creează clipe de umor involuntar, demn de, cum se spune în popor, cei mai „vestiți comici ai ecranului”.
Nu știu dacă pentru cei de mai sus, din a doua categorie, prezența lor la târgurile de carte se datorează unei subite dorințe de lectură, sau, mai degrabă, este aplicarea unei strategii menite să „dea bine” electoral. Cert este că, nu de puține ori, le remarcăm prezența în aceste veritabile „pretorii” ale cărților și, culmea, nu numai în calitate de… cititori.
Din ce în ce mai mulți politicieni sunt atinși de demonul creației literare, văzând, desigur, în această nouă și arzătoare pasiune, împlinirea totală a destinului lor nepereche. O boare de glorie literară, adăugată la soclul statuilor vii ale politicii românești, împrospătează aerul, consolidează carierele, le dă strălucire, le umanizează.
Am mai scris despre pasiunea scrisului la (unii) politicieni. Desigur nu-i un fapt blamabil că se dă cale liberă spre litera tipărită în carte unor vocații redescoperite chiar și mai târziu, unor neostoite dorințe de a transmite gânduri, sentimente și experiențe, poate unice. Confruntarea cu publicul, de această dată cititor, face parte din, să-i spunem, „fișa postului” unui ales în piscurile puterii, a cărui misie de căpătâi este să reprezinte, în primul rând, interesele alegătorului. Iar dacă aceste personaje împinse în față și bine instalate în râvnitele dregătorii, nu-și respectă promisiunile, înseamnă că au săvârșit, cum spunea cineva, cândva, un „falș”. Nu în acte publice, ci, la fel de grav, față de încrederea publică.
Așadar, scrisul sau cărțile politicienilor nu reprezintă un păcat în sine, iar dacă au și valoare cu atât mai bine că iese la lumină. Deranjant este atunci când nevoia de confesiune prin scris, devenită publică, denaturează o realitate deplin conturată în conștiința oamenilor. Când se încearcă mistificarea unor fapte notorii, găsirea unor scuze pentru fapte care nu se pot scuza. Scriitorul nu trebuie să-și îngăduie nici o tangență cu puterea. Nu trebuie să răspundă „comandamentelor” acesteia, bătând din călcâie și vibrând de importanța misiunii decretată din „înaltele sfere”, așa cum nu trebuie să acompanieze dansuri săltărețe, cu bancnota lipită pe frunte și batista în jurul gâtului. Nu cărțile „poetului de partid” și ale „prozatorului de stat” (cândva reuniți sub sceptrul cârmaciului), încropind fraze calmant-adormitoare sau sforăitor-explicative vrem să mai vedem pe rafturile sau în vitrinele librăriilor. Ca exemple edificatoare se pot aminti, în sensul celor de mai sus, cărțile (sau mai bine spus, așa-zisele cărți) ale lui Ion Iliescu despre revoluție ca și ale celuilalt năpăstuit de faptele trecutului, posesor al unei mătuși super-generoase.
Dar alunecăm spre altceva, iar eu îmi propusesem să scriu despre o Românie a cărților. Adică o Românie opusă celei în care realitatea se reduce la cifre, statistici și indicatori care ne țin în coada Europei, în care banii publici se metamorfozează în vile și mașini de lux pentru abilii lor mânuitori, în care oportunitățile în afaceri au o singură direcție, în care demagogia fărâmițează și ultima tresărire de demnitate și rațiune, refuzându-ne o normalitate mereu amânată.
Am vrut să scriu, de fapt, pentru cei care cred cu tărie în această revanșă a cărților adevărate. Fie și numai de două ori pe an…