(3 noiembrie 1878)
Din dorința lui Ion Ghica, directorul Teatrului Național, de a reprezenta piese cu ecou din repertoriul internațional contemporan, lui Caragiale îi este încredințată traducerea tragediei în versuri Roma învinsă, de Alexandru Parodi (publicată în 1876 la Calman Lévy). Din cercetarea lui Șerban Cioculescu, este cunoscut faptul că autorul traduce primul act din cele cinci ale piesei la începutul lui 1878, îl citește în fața comitetului teatral, care încurajează realizarea integrală a traducerii, cu scopul de a încheia în mod exemplar stagiunea 1877/ 1878, în contextul Războiului de Independență.
În paralel cu lucrul la traducere, se exercită o campanie violentă împotriva traducătorului, motivată de diferite precedente; unul dintre acestea, ostilitatea lui Frédéric Damé, fostul colaborator al lui Caragiale de la Națiunea, despre care se exprimă și Eminescu, și Caragiale.
Astfel, despre piesele reprezentate la Național, Visul Dochiei și Oștenii noștri de Frédéric Damé, Eminescu scrie: „cine știe dacă nu mai bucuros l-am vedea pe d. Damé batjocorind pe eroii noștri, decât lăudându-i în modul în care îi laudă. Ei bine, Mihai, Ștefan și Mircea sunt în gândul nostru niște chipuri atât de sfinte în măreția lor, încât ne cuprind fiori când le privim; vine apoi un om neastâmpărat și străin de pietatea noastră, vine la aceste sfinte izvoare și le târăște prin noroiul zilei, face din ele niște caricaturi puse la vânzare și apoi zice că nu ne-a făcut nimic. Da, nimic nu ne-a făcut: a luat numai numele Domnului în deșert.” (Timpul, 15 noiembrie 1877; ap. Perpessicius, 1971, p. 284 ș. urm.)
„O cercetare critică asupra teatrului românesc” de Caragiale (partea a treia, „Literatura în teatrul nostru”, din România liberă, ianuarie 1878) vorbește despre localizări și plagiate, cele mai importante trăsături ale literaturii dramatice actuale. Exemplificând, Caragiale utilizează același vocabular ca Eminescu: „prin urmare, a lua cineva, mai ales când e lipsit de darul poeziei dramatice, a lua o piesă istorică străină, a cărei acțiune se petrece în Spania la începutul sutei XVII, și a face, fără altă schimbare decât a numelor proprii, să se petreacă aceeași acţiune în ţara noastră, pe la leat 1500 – este tocmai ca și cum un zugrav, d. C.I. Stăncescu, spre pildă, ar lua o icoană veche a lui papa Clement VII și, atârnând-o pe un perete al muzeului nostru, ar scrie dedesubtul ei: «Aceasta este icoana preasfinţitului Mitropolit al Moldovei, Dosoftei – localizată de d. C.I. Stăncescu»“.
În al doilea rând, Caragiale denunță felul în care „se practică plagiatul în literatura dramatică, la noi, ziua namiaza mare, fără nicio teamă”, vorbind despre dreptul proprietății artistice și literare, pentru că „oamenii care se îndeletnicesc a topi monedele vechi ale altora și a le preface în monede noi spre a le cheltui dânșii se numesc în piață capulzani și în literatură plagiatori”. Exemple predilecte: „d. M. Pascali” și „d. Fr. Damé”
În continuare, Caragiale va fi atacat de Românul, unde cronica dramatică era deținută de Frédéric Damé, cu privire la traducerea Romei învinse; atacului i se răspunde în Timpul: „sub același titlu [„Teatrul Național”] în Românul de azi, dând cititorilor noutăți de culise, între altele spune cum că traducerea în versuri a tragediei Roma învinsă, pe care societatea dramatică națională o studiază spre a încheia cu dânsa stagiunea, s-a cumpărat de către societate de la traducător cu suma de 80-100 galbeni.
Este un neadevăr din partea Românului, și traducătorul, întrucât îl privește, ne roagă să restatornicim adevărul.
Afacerea traducției Romei învinse a stat cu totul altfel de cum spune Românul. Traducătorul a fost chemat de către onor. Direcție generală a Teatrelor să facă traducția de care e vorba cu condițiile următoare:
Traducția va fi exclusiva proprietate teatrală a societății dramatice naționale și exclusiva proprietate literară a traducătorului; el se va bucura fără restrictie, oricând și oriunde, de drepturile ce-i acordă legea și regulamentul teatrului, după ce din aceste drepturi se va fi tras suma de 600 franci, pe cari onor. Direcția generală s-a îndatorit a-i înainta în cursul lucrării
Acesta este adevarul curat în afacerea traducției Romei învinse, iar aserția Românului este falsă.” (Timpul, 13 aprilie 1878).
Deși nesemnat, titularul cronicii dramatice la Timpul este Ioan Slavici, iar articolul îi poate fi atribuit.
Un alt articol (Timpul, 18 mai 1878) aduce date despre realizarea decorurilor și a costumelor („parte aduse din străinătate”) și despre distribuție, cu precizarea că „d. Pascaly, care, după planurile onor. Direcției generale, trebuia să joace un rol de întâia mână în această tragedie, l-ar fi refuzat, pentru cari motive nu putem ști”. Pascaly, cel care era un exemplu de plagiator din articolul lui Caragiale, „O cercetare critică asupra teatrului românesc” din ianuarie 1878…
Se reproduce și un fragment dintr-o cronică din România liberă, a unui „critic distins și binecunoscut publicului nostru”, unde se evidențiază că subiectul „până la ce punct împingeau romanii devotamentul lor către penați” este prezentat într-„o limbă cum rar s-a auzit p-aci pe teatru” – o primă evaluare critică a traducerii. Cronica este a lui Stemill, un apropiat colaborator al lui Maiorescu; profesorul Ștefan C. Mihăilescu l-a însoțit pe critic în toate ministeriatele la Învățământ, iar în jurnal este consemnat în diferite ipostaze, de pildă în „incitante discuții pe la 12 ½ noaptea”, la 1876, acasă la Maiorescu, alături de alți profesori[1].
Proprietarul tipografiei unde se tipărea de la înființare România liberă (15 mai 1877), prim-redactor al ziarului, scrie o cronică entuziasmantă, pe baza unui spectacol de avanpremieră, insistând asupra traducerii: „A! – dle redactor – mărturisesc în cuget curat, că actorii mă ținură țintuit pe scaun în tot lungul a patru acte de probă, și am fost cu totul absorbit în farmecul unor scene de o bogăție fabuloasă, în arta de a urzi și a da viață celor mai nobile simțiri […] Mai presus de toate, peste toate noile podoabe, peste toată sârguința ce au pus cu toții ca să facă din Roma învinsă o strălucită închidere a stagiunii; peste adevărul material al representării se va ridica, suntem siguri, adevărul artistic, valoarea incontestabilă a lucrării, datorită unui tânăr de talent, care a găsit un tâlcuitor român și mai dibaci.
Piesa română e făcută din nou; e turnată din întregul ei, într-un stil strunguit cu meșteșug de maestru. Mă mir că nu i s-a rupt stilul, săpând versuri, în limba lapidară a vitejilor noștri strămoși.
Îl veți chema la rampă pe acest nou fiu al poesiei române, și veți ști cui se cuvine prețioasele voastre aplauze.” (Stemill, Roma învinsă, în România liberă, 17 mai 1878).
În Timpul din ziua premierei, duminică 21 mai 1878, apar noi informații despre Roma învinsă la rubrica „Teatrul român”, în care se pune o miză însemnată: „Se ştie că societatea înaltă de la noi – care chiar dânsa, cu destulă sârguinţă şi cu multe jertfe băneşti, fusese, pe vremea redeşteptării naţionale, întemeietoarea teatrului românesc—tocmai dânsa de vreo câţiva ani încoace a părăsit cu desăvârşire acest teatru; şi fiindcă pricina acestei părăsiri nu era decât decăderea teatrului românesc, ceea ce a făcut societatea înaltă a făcut cu încetul şi publicul inteligent; aşa că teatrul românesc nu își mai încurcă zilele decât cu lumea cea de jos, foarte puţin inteligentă pentru a face un public iubitor statornic şi credincios al artei, cum şi foarte puţin avută pentru a se hotărî să scoată regulat, măcar o dată pe săptămână, banul din pungă pentru a-l jertfi la petreceri intelectuale.”
În ciuda atacurilor din Românul, din timpul traducerii și al repetițiilor, Frédéric Damé poate să recunoască meritele traducerii: „traducerea mi s’a părută escelente în mai multe părți și adesea mai puternică în espresiune decât versurile lui Parodi, care sunt slabe și fără colóre.” (Românul, 29, 30 mai 1878)
Notița (nesemnată) din data premierei, 21 mai 1878, stabilea o concluzie care va ajunge și în cronica de spectacol a lui Damé: „Versurile traducătorului sunt din cele mai frumóse și mai puternice încă în espresiune decât versurile d-lui Parodi. Astufelu, stagiunea 1877-78 se va închide într-un mod strălucit, c-o operă curat artistică, care va puté rămâne la repertoriu.”
Agresiv este însă Telegraphul, ziar de inspirație liberală; motivațiile sunt profunde: „Spre sfârșitul anului 1877, însă, Caragiale trece brusc, cu arme și bagaje, în tabăra adversă, fiind redactor și colaborator al oficiosului conservator Timpul, «controlat» îndeaproape de junimiști. Din acest moment, Telegraphul nu va pierde niciun prilej care să-i permită minimalizarea «dizidentului», contestarea împinsă până la anularea oricărui merit al lui. Iar dacă prilejul nu se ivește, nu-i nimic, îl inventează! Urmărindu-l cu obstinație, dar, mai ales, cu o prost mascată adversitate, ziarul jubilează la orice insucces și nu se jenează să comenteze drept eșec o reușită certă, ca în cazul reprezentării piesei Roma învinsă”[2].
Cu pseudonime sunt înregistrate două atacuri frontale; primul îi aparține unui oarecare Z.D., care găsește de cuviință să îi reproșeze traducătorului „slavismul” său – de pe poziția ziarului care nu făcea rabat de la ortografia latinistă: „S-a jucat și Roma învinsă. Subiectul nu este rău ales, dér perde din valóre prin întinderea cea nemăsurată a acțiunei și nu este desvoltat cu destulă vigóre. Ca traducțiune, lasă mult de dorit; ba chiar are defecte serióse. Traducătorul, voind a fi prea român, a devenit slav. Și mi se pare că nu tocmai acuma este timpul de a forța limba să redevie slavă. În acéstă privință preferim tendința Academiei decât acéstă reacțiune nenorocită și periculósă. Acesta este defectul celor ce nu s-au adăpat de o cultură seriósă. Ei cred că, printr-un arhaism pretențios și absurd, devin noui și plăcuți. Ei uită însĕ că limba nu revine la forme și cuvinte învechite; ea își urmédză desvoltarea și fiecare epocă are limba sa. Ca joc, Roma învinsă ne-a dovedit că actorii noștri nu sunt încă copți pentru vorbirea cea măsurată. Afară de dnu Popescu, în unele părți scurte și întrerupte, și de dnu Dimitriadi, cei alți au fost sdrobiți séu învinși de Roma învinsă.” (Telegraphul, 23 mai 1878).
Cu aceeași idee a slavismului, ce conduce către un unic autor, în ciuda a două semnături diferite, se exprimă un Uțius, care însăilează explicații versificate „La traductorul anonym al tragediei Roma învinsă” (Telegraphulu, 30 mai 1878), cu mottoul „traduttore, traditore”:
„Din titlul tragediei se vede c-autorul
Voia s-aréte lumii cum Roma fu învinsă
Moment de întristare, de doliu, desperare
Dér étă că virtutea romană nu perise,
Ci, ca prin farmec, vinéța
Din peptul Romei spuntă.
Învinge cea învinsă,
Și Roma e salvată!
Dér vai! urât spectacol,
Cu Roma biruită
’Nainte-ne tradusă!
Din gloria eternă, din Capitol
Resare o grosolană Slavă!
O victimă – ca jărtfă –
Smerită se ispăsesce
Pân’ ce se isprăvesce.
Poporul, acel Rege,
Predestinat să-nvingă
Cartaginea superbă
Devine un Norod!
Senatul ce dirige măréța
Sórte-a lumii,
Apare un Divan.
Tribunul un Vătaf
Și pretorul Ispravnic!
Tâlmaci, traducătorul,
Un soitar, actorul;
Și-n loc d-o tragedia,
Cu triști admiratori,
O jalnică privire,
Cu veseli spectatori!
Așia, Roma învinsă
Nu e victoriósă;
E Roma biruită
E Roma pângărită
Ba chiar și prihănită;
Ér bietul traductor
Devine trădător!
O notă de subsol la „pângărită” explică și felul în care trebuie înțeleasă traducerea Romei învinse: „alusiune la aceste și alte vorbe străine care se repet fórte des în traducțiunea anonimă”.
O culme este atinsă de anunțul publicitar din Telegraphul pentru cea de-a cincea reprezentație a Romei învinse, de pe 30 mai 1878, dată „în folosul Biblioteci Gimnaziului Cantemir-vodă”, reprezentație care încheia stagiunea – pentru că anunțul era publicat în ediția din 31 mai a Telegraphului (p. 3), cu „avisul” ziarului: „Scopul pentru care se dă acéstă reprezentațiune fiind de un interes comun, de un interes național, suntem siguri că va afla susțiitori între toți românii.”
Roma învinsă este o piesă care satisface cerința de a prezenta în stilul romantic al epocii sacrificiul pentru patrie, fiind reprezentată imediat după proclamarea Independenței, la 21 mai. Traducerea îi conferă lui Caragiale o „primă notorietate”, după cum spune Cioculescu, Titu Maiorescu înregistrându-i prezența la Junimea la câteva zile după premieră, la 26 mai 1878 („bun traducător al Romei învinse de Parodi”). Din punct de vedere teatral, piesa este semnificativă și pentru afirmarea Aristizzei Romanescu, viitoarea interpretă a rolurilor feminine din comedii – iar din punct de vedere literar îi aduce lui Caragiale alte contracte; traduce, în vara-toamna lui 1878, Hatmanul de Paul Déroulède (o piesă în versuri, tradusă în proză, pe același motiv romantic al sacrificiului pentru patrie), dar și comedia lui Scribe, Camaraderia (Cârdășia) – nereprezentată.
Cioculescu a semnalat existența unei alte piese, de factură romantică, drama Junețea lui Mirabeau (1864) de M. Aylic-Langlé și Raymond Deslandes, tradusă de actorul Ion Panu, din trupa lui Pascally, și „corijată” de Caragiale (Cioculescu 2020, 723). Deși nu se mai păstrează, piesa are ecouri interesante, pentru că a fost văzută de Caragiale, Eminescu și Slavici, probabil împreună, în seara de 3 noiembrie 1877; astfel, Eminescu redactează un rezumat în vederea unei cronici pentru Timpul, în mod amănunțit, pe acte, cu unele calificative apreciative („scena de adio, pretins pentru câteva minute, e și foarte frumoasă”), dar și cu ricanări: „Cu asta se mântuie actul întâi”[3].
Cronica este însă scrisă de Slavici și publicată la 6 noiembrie 1877; este o cronică negativă, vorbind de un „spectacol neobicinuit și nefiresc pentru publicul nostru”, autorul întrebându-se: „Ce caută Mirabeau și mai ales juneța lui în România? Chiar numele de Mirabeau este ceva nefiresc pentru orice român, și prea puțini îl pot citi drept și după cum se pronunță […] Ca operă de teatru, este atât de puțin neajunsă ca să facă zgomot și să răsune, încât este totuna a o citi ca și a o auzi pe scenă”. La un moment dat, se și întâlnește cu Eminescu în evaluarea spectacolului: „Actul întâi a pierdut în mod simțitor tot cursul piesei”[4].
Este foarte posibil ca această stilizare să fie prima comandă a lui Caragiale pentru Național, înaintea traducerii Roma învinsă; o petiție de-a lui Caragiale din august 1878, adresată directorului Naționalului Ion Ghica (document reprodus în Cioculescu, 1987 (2020), 721) spune că „prețul cu care lucrez eu traducțiile în proză este destul de cumpătat, fiind, de acum un an [s.m., D.G.], fixat de Domnia Voastră chiar la 30 lei noi pe act”.
Junețea lui Mirabeau va fi jucată cu Mihail Pascaly în rolul principal, „admirabil”, după cum își amintește Aristizza Romanescu (1904, p. 120), în trei stagiuni: 1877/ 1878; 1878/ 1879; 1879/ 1880 (Massoff, 1938, 126-130).
Spre deosebire de Hatmanul și Camaraderia, descoperite în manuscrise abia în 1939 și publicate atunci doar în reviste, Roma învinsă a fost publicată în 1887, la Sibiu (în colecția „Biblioteca poporală Tribuna”, nr. 45) – din inițiativa lui Ioan Slavici. Pe scenă, a fost în stagiunile 1877/ 1878 și 1878/ 1879.
Anul 1878 este așadar unul foarte efervescent pentru Caragiale, pe lângă aceste traduceri variante (comedie, dramă, tragedie) și jurnalistica de la Timpul (inclusiv traducerile din Istoriile grotești ale lui Poe), el lucrând la O noapte furtunoasă, care va avea premiera în ianuarie 1879.
[1] V. Inedit: Titu Maiorescu, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Acte şi documente, ediţie, note, introducere şi index de nume de Dan Gulea, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2020, p. 32.
[2] Dorina Grăsoiu, „Cum se plătesc «trădările»”, în Caragiale în presa vremii, Editura Jurnalul literar, București, 2002, pp. 27-28.
[3] Eminescu, Opere X, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei, București, 1989, p. 421-422 și p. 607.
[4] Ioan Slavici, Opere X, 1981, pp. 120-121 și pp. 853-854.