„La noi era așè: sîmțè omu’ că-l bântuie duhul cel rău, sau duhurile, dacă ierau mai multe. Îl îmblătè în casă, în pat, pân’-acela-și pierdè liniștea și iera musai să fugă la popi să-l scape cu rugăciuni. Să făcè aghiasma mică, ori sfințirea cea mică, în tătă casa. Să stropè păreții cu picuri deja sfințiți și să zâcè rugăciunile. Popa știè să să roage pântru binele casei și pântru sănătatea sufletească și-aia trupească a celor care-o locuiesc. Când popa zâcè: „Casa să curățește de tot răul și de toată lucrarea cea ră’, sufletele rele ale morților o luau la fugă cătră pădure. Apoi, la naștere, babele știè să păzască pruncii. Păzè nașterea să nu iasă copilu’ cu tichia pă cap ori c-o căciuliță pă piele, ori o perdea ca o cămășuță pă trup desămnată. Asta să-ntâmpla dacă gravida o băut apă amestecată cu bale diavolești, ori dac-o ieșît noaptea pân curte cu capu’ gol. Atuncea Satana, dacă iera p-acolo, îi punè pă cap o tichie roșie. Ca să nu moară, tichia ceea trebuie îndepărtată de-o babă care să pricepe de pă capu’ copilului, altfel copilu’ o traje cu mânurile și-o-nghite ajungând strâgoi. Îl recunoști că-i chel de mic în vârfu’ capului și nu mănîncă usturoi ori ceapă și fuge de tămîie și de Sfântu’ Andrei, și mere să se culce-afară. Copilul acela care-i strâgoi are șira spinării prelungită în formă de coadă acoperită cu păr. Apoi crește și să specializează, de-i fată-strîgoaie poate-mpiedica ploile. Dacă plouă cu grindină, ori dacă Dumnezău o pedepsăște și dă pă pământ ploaie cu soare, strîgoaia să mărită.”
Așa își începea prima oră la clasa-ntâi domnul Serghei Petrovai, directorul școlii din Uloha. Elevii îl ascultau cu gurile căscate. Babe cum erau pe vremea când Petrovai era copil nu mai trăiau în cătunul Uloha, aproape de vârful muntelui Copilașu’.
Babele alea păzeau satul. Acuma nu te mai proteja nimeni. „Strâgoaiele-și făcèu de cap cu ploile din munte”, șopteau înfricoșați elevii. Era anul o mie nouă sute patruzeci și trei. După ce-auzeau clopoțelul, elevii intrau la clasă. Petrovai îi aștepta.
Ora a doua de curs începea.
„Locuitori din Uloha, cam beți”, tuna vocea învățătorului, „vinèu cu lemne din pădure când o stat locului că s-auzea alai de nuntă, nu tare departe de-aci de școala asta care-atunci nu iera, s-o dus să bè și să mănânce la petrecerea aia. Întâi o oprit tractoru’ vechi și albastru cu care să-ntorceau. Numa’ că s-o oprit muzica. Unu’ dintre ei s-o sâmțât apucat și mușcat de gleznă. O și zâs acela : „Poate-o strâgoaie m-o-nțăpat cu dinții iei’. ‘Sau un strâgoi’, o zîs altu’. O trecut o săptămână, și-ntr-o noapte, omu’ ăla mușcat o văzut o arătare naltă cât copacii pădurii, iera-nvălită în ceva alb și plutea pă deasupra, mai călca pă vârfu’ câte unui copac. S-o spăriet „mușcatu”, c-o leșânat. S-o trezât când o cântat cocoșu’ de prima dată. Era-n pîrîu’ ce trece pă lângă curtea școlii, cu picioarele desculțe pă niște găteje. Îl durè și capu’ de cât băuse. S-o dus „mușcatu” drept la casa dărăpănată unde sta Pălăguța care iera vrăjitoare. Baba aia sta sângură până-ntr-un târziu când o murit. „Mușcatu” o deschis ușa și i-o zâs : „Babă Pălăguța, ajută-mă. Că-s mușcat”. S-o apucat să-i spună povestea toată, cum o fo’, ce s-o petrecut și cum o căzut năcazu’ pă el. „O strâgoaie aprigă-i”, o zâs baba, da’ nu te teme că-i vinim noi de hac. S-o apucat Pălăguța a-și pregăti scule de descântat și cătră sară l-o scăpat pă om de mușcătură. Baba vrăjitoare iera din alt cătun. O fo’ o fată tânără și faină. Când o vidèu femeile, sâmțèu pericolu’. S-o apucat de s-o adunat, o intrat păste iè și-o bătut-o preventiv ca să nu le fure bărbații. Așè o bătut-o că Pălăguța o-mbătrânit și s-o hâzât. O dat în iè pân-o zîs o muiere din Uloha : „Gata, îi ajunge, că altfel o omorâm. Când o perit de-adevărat, la mormântarea ei o fo’ numa’ bocitoare ș-ăla de l-o scăpat de mușcătura de strâgoaie aprigă. O-nceput boceala și s-o pornit un vânt care iera afară da’ bătè și-n casă și-n ușă, ca un ciocănit. O bocitoare o mărs să deschidă, da’ o leșînat când o văzut-o pă Pălăguța. Da’ ești și-n sicriu’, atâta o putut zâce. Și gata, o căzut la pământ. O fugit muierile după popă. Acela o vinit. S-o rugat. O dezbrăcat-o, bocitoarele o prins a boci. O spălat-o. I-o văzut o codiță la spate, cam deasupra bucilor. Ca un os lunguieț și păros. Apoi tătă suflarea o așteptat să între Pălăguța vrăjitoarea-n sicriu și-n pământ la marginea cimitirului. Cum s-o și-ntâmplat…”, încheia domnul director Serghei Petrovai.
Erau ceasurile unsprezece ale primei dimineți de școală.
„Sunteți liberi”, striga învățătorul. Spaima nemaiîntâlnită cotropise sufletele elevilor. Petrovai își lua haina din stofă cu picățele și pleca la crâșma Ulohei să stea-n povești.
* * *
Anul 1943 a fost al spaimelor. În pădure, pe ulița Ulohei, la joacă în pârâu când erau zile călduroase, mi se părea c-o văd pe vrăjitoarea Pălăguța lângă mine. Mă împingea în apă. Speriat, o luam la fugă. În clasa-ntâi eram șapte elevi. Domnul director al școlii ne era învățător. Am dus-o cu spaimele până-n noiembrie. „Iura, nu-i bugăt că iești mic, da’ te faci și mai mic”, mi-a spus tata Petro Kuty cu supărare-n glas. Eram al șaselea copil al lui. Tata era forestier, dulgher, violonist, fierar și frizer în cătunul Uloha. Într-un cazan de metal pus în afara gospodăriei, făcea din lemne cărbune. Tata cânta din voce, la vioară, acordeon, fluier și trâmbiță. În fața gospodăriei noastre avea șase sănii mari și mijlocii, cu care făcea transport din Poienile-de-sub-Munte în cătunul Uloha. Numai iarna. Ducea oameni. Aducea alimente. Săniile tatei semănau cu parcurile auto de astăzi. Nu era zi în care să nu meșterească la ele.
„Iura, sameni cu găinile care-așteaptă în fiecare zi uliu’ ori vulpile. De-aia nu tare cresc găini în Uloha.” Pădure și iarbă aveam cât încape. Petro Kuty smulgea câte-o parcelă de pământ din pădure, o desțelenea, ardea iarba. Aveam mai multe felii late de câte doi metri și lungi de vreo zece. Acolo punea cartofii. Mai venea ursul să rupă merii și să mănânce merele. În anii 1943 și 1944, războiul din munți nu se simțea în Uloha.
Până-n anul 1951, n-am văzut cum arată poștașul. Tata, Petro Kuty, m-a ridicat în brațe, m-a așezat lângă el în iarba toamnei. Mi-a ascultat povestea auzită de la domnu’ director. A simțit spaimele care-mi măcinaseră zilele. Apoi a vorbit molcom : „Iura, băiete, aci-n Uloha am avut două povești din astea, acuma-s cincizăci de ai. Trăiè-n pădurile din Uloha Omu’-Pădurii, la care bunicu-meu și străbunicu-tău îi zâcè Zahastruk, care iera tăt timpu’-n conflict cu Fata-Pădurii, aia c-un picior de găină și-unu’ de muiere. Zahastruk o prindè și-i rupè piciorul de găină. Îl prăjè la foc tare și i-l mânca. În fața ei i-l mânca. Făcèu și-alte rele ăștia doi. Da’ nu s-o mai auzit de iei de cincizăci de ai trecuți. O dispărut, Iura, și sufletele lor s-o băgat în oaminii din centru”. Și-a terminat tata povestea. Se lăsase liniștea în marginea pădurilor Ulohei. De-atunci, nu m-a mai speriat nimic. Niciodată.
* * *
„Iura !”, strigam înspre munți ascultând ecourile.
„Iura, Iura, uraaa !”, răspundeau munții. Până-n 1951, am tot strigat. Aveam cu cine povesti. Feleluiau munții cu cât creșteam, tot mai puternic le era feleluitul. La pîrâu mergeam singur. Eram cel mai mic Kuty din Uloha. La cinci kilometri de casă, războiul construia cazemate, tranșee înspre Leordina, Poienile-de-sub-Munte sau Borșa și Cârlibaba. Și linii ferate militare aveau din vremea Austro-Ungariei. „Din prima bătaie mare îs astea, Iura”, zicea tata. Aveam haine făcute în casă. Fugeam după ore. „Mama ! Mama !”, strigam. Mama… dădea din cap a dojană către tata Kuty: „Măi omule, nu-l căra pă cărări de munte. Lasă-l să mânînce, lasă-l să să joace cu păstrăvii din pârâu !”.
Altă linie ferată trecea de la Poienile-de-sub-Munte la Luhei. Alta, din Borșa în Pasul Prislop, apoi la Cârlibaba și Iacobeni. Șapte ani de plimbări cu tata Kuty. Mă-nvăța cum să stau la pândă în pădure. Șapte ani în care mă lua în cârcă, mai târziu mă ținea de mână. Războiul nu l-am cunoscut. Nu ne-ntâlneam decât cu doi-trei oameni din Uloha. Urcam pe drumul cu serpentine până la vârful Copilașu’, de unde se vedeau văile noastre de la aproape două mii de metri. Mă opream la fostul funicular dintre Luhei și vârful de munte Copilașu’. Mă jucam printre ruinele rămase din prima Mare Bătălie. Eram în vremea celei de-a doua Mari Bătălii. Orașele făcute din barăci nu trebuiau nimănui. De cinci ori mai mari ca Uloha. Aveam străzile mele, adevărate bulevarde printre munți. Sute de camere care adăpostiseră soldați de-ai imperiului. Tata Kuty mă lăsa-n pace. Se-ntindea în iarbă. Aștepta să-mi termin jocul. Și mai sus de noi era linia frontului din a doua bătălie. „Arpada horthystă”, zicea tata Kuty. În zare, nu departe de noi, vedeam Vârful Pop Ivan, și mai departe era Galiția. Învățam. La fiecare plimbare, învățam. Noaptea, în casă, închideam ochii și-mi aduceam aminte învățăturile. Până mă lua cu somn. Am aflat mai târziu că plimbările mele cu tata Kuty erau în țara Uglei, așa-i ziceau oamenii atunci. Nici tata Kuty nu știa. N-avea habar, nu-l interesa că vârful de munte Șerban se chema în diplomele vechi Formozus, sau Formoza. Pârâului nostru, în Uloha îi ziceam „apă”, mai în jos se numea Crasna, sau Râul Frumușaua.
Tata Kuty mă plimba prin câmpurile regale de brândușe, sparte ici-colo de către o regină albă. Tata Kuty topea zăpadă pentru făcut ceai. Când găsea zgrunțuri din zăpada veche, ne spălam pe dinți. Amândoi. Când era ceață și ne nimeream spre Vârful Pop Ivan de Cernahora, ne strecuram printr-un lapte gros și umed că nu vedeai mare lucru până la castelul vechi al Împărătesei Maria-Terezia. În câte-o geană de lumină, mă jucam printre ruinele camerelor regale. Erau pline de găinați de cocoși de munte. Tata Kuty îmi explica urmele pe care le lăsau cerbii. Când dârdâiam, scotea din rucsac supă de zarzavat. O fierbea la foc mic, mai făcea un ceai aromat. Beam. Căuta zăpadă cristalină rugoasă. Ne spălam iară pe dinți. Narcisele sălbatice și parfumate mă amețeau. Rododendronii îmi plăceau când începea vremea înfloririi.
Tata Kuty mă declara stăpânul izvoarelor feruginoase, sulfuroase ori sărate. Sute de izvoare aveam. Umblam prin stațiuni turistice părăsite: Scordâi, Pentaia, Cvasnița, Șuligu ori Novicior. Căutam prin păduri ghebe albe, cum nicăierea în altă parte nu se găseau. Căutam bulbucii ori bujorii de munte, flori de colț. Urmăream lostrițele aproape de Izvorul Tisei. Ne-ntâlneam pe drumurile noastre cu turiști polonezi nostalgici. Aceia se opreau la bornele kilometrice poloneze de frontieră. Fâșia de graniță era defrișată. „Bucata de țară a lor iera a rușilor”, spunea tata Kuty.
Până-n anul 1950, am făcut drumurile mele cu tata Kuty. După aceea, n-am mai mers niciodată în Uloha. Mă-ntâlneam cu tata Kuty în oraș. Eram înconjurat de liceene drăgălașe, negustori simpatici, fabrici uriașe, comuniști ori liber-cugetători, birjari de lux și bârfe cu bârfitori. Tata Kuty se-ntrista. Mâncam în parc așezați pe-o bancă. Direct din rucsacul lui.
* * *
În anul 1951, eram înscris la Școala Pedagogică Ucraineană din Sighet. De un an, tata Kuty striga înspre munții Iurii. Încerca să-l uite pe Iura care mergea la școli înalte. Așa zicea. „Nu știu ca școala să fi omorât pe careva, Iuri, poate-i bună în viața omului”, așa-mi spunea tata Kuty în timp ce mă plimbam prin fostele camere ale castelului Împărătesei Maria-Terezia. Nu mai strigam nici eu înspre munți: „Iura !”.
Am plecat la Sighet în zece septembrie, anul 1951, cu căruța trasă de cal. Până-n centru, în Poienile-de-sub-Munte. De-acolo am urcat în rată. Un autobuz rablagit. M-am așezat pe scaunele din spate. Mirosea a motorină. Priveam munții. De-a stânga drumului. De-a dreapta, râul. Până n-am mai văzut drumul care duce în Uloha. Pe la Ruscova moțăiam, pe la Repedea adormisem, la Petrova eram într-un somn adânc. Când m-am trezit, autobuzul intrase în autogara din oraș. Au urmat patru ani de stat în căminul școlii. Primul profesor care mi-a stat aproape în anii aceia a fost domnul Vasile Cuciovschi. Preda matematica. Am fost singurul elev care știa construi probleme de matematică. Mă apucasem de cântat la mandolină. Compuneam melodii pe care le cântam. Semănam cu tata Kuty. „Domnule profesor Cuciovschi, asta mi-am dorit și asta fac”, i-am spus profesorului de matematică. Nu s-a supărat. Mi-a spus: „Iuri, matematica e bună și-ncape pe lângă mandolină”. A-ncăput.
În anii mei de școală pedagogică, am devenit expert în confecționat fițuici. La examenele de matematică, domnul Cuciovschi venea până la banca în care stăteam, scotea un creion roșu din buzunar, trăgea o linie peste foile scrise și zicea : „Iuri, pân-aici ai copiat, de-acuma scrie din capul tău”. Așa era. Când am dat examenul de stat, aveam buzunarele hainei pline cu fițuici. Noroc cu doamna Pricop, șefa secției raionale de învățământ, care m-a-ntrebat: „Ai fițuici, Iuri ?”. „Da, am !”, i-am răspuns. „Copiază cât vrei, că aici eu răspund”, mi-a spus doamna Pricop.
La examenul de stat, elevul Iura Kuty a copiat perfect. La proba orală de matematică, m-a examinat doamna Zasova, venită de la Ujgorod, din Ucraina. Doamna m-a-ntrebat : „Cunoști subiectul ?”. „Nu”, i-am răspuns. „Trage alt subiect”, a zis doamna Zasova. Am tot tras bilete până am nimerit unul ușor. Profesorul Cuciovschi n-a vrut să participe la examinarea elevului Iura Kuty. De aceea, a venit doamna Zasova din Ucraina.
După ultimul an de școală, am ajuns învățător suplinitor în satul Obianda de lângă Lugoj. Aveam o clasă cu șapte elevi ucraineni. Scriam poeme. Un domn de la Cultură din Sighet nu-mi aproba poeziile. Domnul Oniciuk Dionisie, considerat critic literar. Domnul profesor de matematică Vasile Cuciovschi a venit în inspecție la școala din Obianda. M-a-ntrebat dacă scriu poezii și dacă doresc să fiu poet. I-am spus că asta aș vrea. „Să-ți cauți întâi o meserie bănoasă, Iuri, că altfel nu vei putea trăi”, mi-a spus domnul Cuciovschi. I-am dat dreptate. M-am lăsat de poezie. M-am apucat să cânt la mandolină. Cântam Valurile Dunării, compoziția lui Iosif Ivanovici. Îi plăcea domnului Cuciovschi. Dacă-i plăcea, aia îi cântam.
După jumătate de an, am părăsit școala din Obianda. Profesorul de matematică Vasile Cuciovschi m-a transferat la școala din Rona de Sus. Acolo era o orchestră de mandoliniști. Eram aproape de Poienile-de-sub-Munte și la zece kilometri de Uloha, de tata Kuty, de mama Sofia, de cei cinci frați ai mei.
Îmi plăceau banii. Învățasem să-i câștig. Am mai scris un singur poem, când aveam patruzeci și cinci de ani, se numea „Dedicație pentru Taras Șevcenko”. L-am trimis revistei Novîi Vik, care l-a publicat pe pagina-ntâi.
În zona noastră trăiesc mulți ucraineni. Poemul a făcut vâlvă. M-a bătut pe umeri și fostul meu profesor de matematică. „Te-ai reapucat de scris, Iuri?”, m-a-ntrebat. „Nu. E singurul poem pe care l-am mai scris”, i-am răspuns. „Bravo, Iuri !”, mi-a zis profesorul.
Din Rona, am ajuns învățător în Repedea. M-a chemat directorul școlii. Mi-a oferit două norme și salariu dublu. Câștigam bani. M-am dus. Directorul școlii din Ruscova mi-a spus într-o dimineață, la bufet: „Cât îți dă ăsta din Repedea, îți dau și eu, plus încă ceva, pentru o mică orchestră de mandoline pe care-o înființăm, cu elevii”. M-am dus. La Poienile-de-sub-Munte, un coleg învățător a plecat la Teologie. S-a eliberat o normă. De la școala Ruscova, nu-i departe până-n Poienile-de-sub-Munte, care-i aproape de Uloha. M-am dus și acolo ca suplinitor. Până va veni alt învățător ucrainean. Anii au trecut. Niciodată n-am rămas fără bani. Am cumpărat o casă în Poienile-de-sub-Munte. Din anul 1957, până-n anul 1999, am fost învățător, dirijor de coruri, director de școală și director de cămin cultural. În anul 1999, am ieșit la pensie. În comunele noastre cresc mulți copii. Toți care vin pe lume sunt lăsați să trăiască.
În anul 1969, m-am căsătorit cu o colegă de școală. O profesoară absolventă de IP 3 la Baia Mare. Saveta Ciolan. O musceleancă aprigă. Împreună l-am avut pe Iuri Vladimir Kuty Leonid, care-a absolvit liceul de marină și facultatea de inginerie a navelor. Iuri Vladimir Kuty Leonid ne-a făcut trei nepoți. În anul 1996, soția Saveta Kuty mi-a cerut divorțul. I l-am dat. Am rămas singur în casa mare pe care am construit-o în Poienile-de-sub-Munte. În anul acela eram, încă, directorul școlii.
După divorț, în primăvara anului 1996, am plecat într-o delegație a Consiliului Județean Maramureș la Lvov. Am fost cazați la Hotelul Central. Lvov-ul ori Lemberg-ul din alte vremuri, l-am găsit în centru. Din delegația ucraineană făceau parte și scriitorii Iaroslav Kaminetchki, poet, și Maria Iakubovska.
Am stat în cafenele, lângă muzeul armelor din oraș. Am povestit despre Uloha. La plecare, Iaroslav mi-a întins câteva foi de hârtie, cu scris mărunt, xeroxate: „Iuri, ai aici un document despre Uloha”, mi-a spus. Urcam în microbuzul Consiliului Județean. N-am apucat să-i mulțumesc. Iaroslav a rămas în Lvov. Din mersul microbuzului, îmi părea că se face tot mai mic.
* * *
De prin anul 2011, am început să beau la bufetul din Poienile-de-sub-Munte. Stam la masă singur. Ceream vodcă. Beam vodcă. În Uloha n-am fost deloc. Nici când se făceau inspecțiile la școala de-acolo. Îl trimiteam pe directorul adjunct. M-am rablagit rău. Tata Kuty și mama Sofia erau îngropați în cimitirul din cătun. Nici unul dintre frați nu mai trăia. Mă-ntorceam seara acasă. Pe drum simțeam miros de carne de pui fript. Tot drumul eram însoțit de mirosul ăla, care era tot mai puternic pe măsură ce mă apropiam de casă. N-aveam poftă de mâncare. Așa am trăit până-n primăvara anului 2019, când, în noaptea de 2 aprilie, am auzit cu claritate vorbele lui tata Kuty : „Nu trebuie să-ți fie frică, Iura, la noi, în Uloha, ierau Fata-Pădurii, care-avè un picior de muiere și unu’ de găină, și Omu’-Pădurii care-o fugărè, o prindè și-i rupè piciorul de găină, pă care-l punè la fript și-l mânca. Cei doi o plecat din Uloha și s-o-mprăștiat în sufletele celor de la centru”. Pentru tata, „centrul” era Poienile-de-sub-Munte.
Mirosul de carne de pui fript ori de picior de găină invadase casa. Zahastruk făcuse focul undeva aproape, prăjise piciorul de găină și se apuca de mâncat.
* * *
În Întâi Mai, de Ziua Muncii, în anul 2019, feciorul Leonid, ajuns comandor de marină în rezervă, a intrat în curtea casei noastre din Poienile-de-sub-Munte. De patru ani, umblam prin spitale cu dureri în piept. Eram foarte bolnav. Doctorii nu te puteau ține mai mult de două săptămâni internat. Schimbam spitalele. Leonid a decis. A venit să-mi comunice. L-am ascultat. I-am dat dreptate. În trei mai eram internat la căminul de persoane vârstnice din Baia Sprie. La jumătatea lunii mai, m-am obișnuit. Stau singur în cameră. Mi-am adus mandolina, am trei mese zilnic și supraveghere medicală. Suntem 65 de persoane în vârstă. Căminul e fostul sediu al Jandarmeriei din Baia Sprie. Cânt la mandolină: în cameră, în curte ori în grădina din spate. Am scris patru versuri : „Mă caută fiorul / Adâncul vocii sfânt / Pe unde pun piciorul / Se poate că-i mormânt”. Cânt și pentru colegii mei apăsați de ani. Plâng femeile și plâng bărbații. E ultima mea compoziție. Noaptea nu mai simt mirosul de picior de găină fript.
Ieri noapte, în 12 septembrie, anul 2019, se făcea că stau cu tata, care mă ținea de mână, pe malul pârâului cu păstrăvi din Uloha. Tata avea șaizeci și doi de ani. Eu aveam optzeci și patru de ani. Șaizeci și doi de ani, atâta trăise tata Kuty în Uloha. M-a strâns în spate cu frig: îi puteam fi tată !
NOTĂ: Traducerea documentului din arhivele din Lvov primit de la Iaroslav Kaminetchki, sau câte ceva despre orântarii din Uloha: „Constat că la cincisprezece kilometri de centru, mai sus de Uloha, în munte, pe o vale, sunt 228 de persoane, credincioși cărora li se spune „orântari”, care mi-au cerut parohie de sine stătătoare cu preot stabil și calificat. Am făcut ancheta de rigoare, timp de o săptămână. Oamenii aceștia, crescuți în frica tuturor lucrurilor sfinte, nu au nici biserică, nici casă parohială, nici alte venituri. Trăiesc din ce le dă pădurea și livezile. Alte venituri n-am constatat că ar avea. Unul, care are două grădini mari, mi-a dat o declarație că donează o grădină pentru parohie, pentru a se construi acolo o biserică, altul donează o casă mare pentru locuit și rugăciune. Am consemnat declarațiile pe care le-au recunoscut punând degetele arătătoare de la mâinile lor drepte pe hârtie, după ce și-au pus cerneală roșie imperială pe acelea ca să se vadă amprentele. Am continuat cercetarea pentru care m-am deplasat la fața locului.
Despre „orântari” pot spune că sunt credincioși rupți din alte parohii care au crescut taxele, le-au făcut insuportabile. Putință de împăcare nu este nici dintr-o parte și nici din cealaltă. Le-am spus că va fi aprobată cererea lor. Am mai stat în cercetare patru zile. În acel timp, unul a adus iconostasul făcut de Iancsey, după compoziția lui Flory care a pictat și icoanele, altarul și amvonul le-a dat unul Kis, iară icoanele de pe acesta și o pictură au fost realizate de pictorul academic Petride de la Seini.
„Orântarii” au așezat în casa mare, donată de familia Kuty, toate obiectele. Când am plecat, construiau băncile de rugăciune. Peste alte două săptămâni, trebuia să sosească o echipă de italieni condusă de Zondanella Johan pentru amenajarea camerei mari în biserică, după planurile lui Satmary Istvan”.
Comisar consistorial Gregorius Saplantai Cszaky din Szatmar,
La 12, maiu, anul 1782, dat la Uloha
NOTĂ la documentul din Lvov, scrisă de mână, găsită în arhiva muzeului de istorie:
[despre Uloha / fond deposit nr. 732]
„La jumătatea drumului dintre Uloha și Poienile-de-sub-Munte, în locul numit „Gura Văii Ursoii”, orântarul Iuliu Vinț a construit o fabrică de cherestea. Vinț a fost proprietar de grădini și păduri la capătul dinspre munte al Ulohăi. Construcția s-a ridicat în anul 1902 și a fost folosită de orântar până în anul 1905 când a dat-o în arendă domnului Markstein Solomon, exploatator de păduri venit în Uloha de la Budapesta. Domnul Markstein a murit de inimă la intrările din spatele Parlamentului din Budapesta. Soția lui, Emilia, care a fost strănepoată a unuia Gregorius Saplonțai Czsaky, l-a îngropat cu toate onorurile în cimitirul evreiesc din Budapesta, aproape de Dunăre.
Emilia Markstein a mers în Uloha unde, în anul 1911, a vândut fabrica domnului Kohan Mendel Volf din Vișeu de Sus. Administrator al fabricii a fost numit domnul Sergo Andreevici Kuty din Uloha. Kohan a exploatat lemnul din pădurile Ulohăi până în anul 1914. De la Kohan, fabrica de cherestea a ajuns, prin cumpărare, la Pollack Ștrul din Szeged, care a utilat-o și a întărit-o la ziduri. Pollack a angajat în fabrică numai orântari. Văduva Emilia Markstein venea în Uloha de două ori pe an, în lunile martie și septembrie. A fost cea care a încurajat durepitul din Uloha. Domnul Kuty a sprijinit toate acțiunile ei ca administrator al fabricii de cherestea. Durepitul era o meserie a acestor locuri, atestată din anul 1796.
Durepiți erau orântarii care construiau case, gospodării și alte acareturi, cu ajutorul lemnului. Și cuiele care se băteau în grinzi ori în scânduri erau tot din lemn. Practicând această meserie, orântarii și-au cumpărat pământuri de arătură, pe care le-au cultivat în Poienile-de-sub-Munte, Ruscova, Repedea și Petrova, pârloage, ogoare, cîmpuri, mori ori locuri de mori, dumbrăvi, coline și văi.
În anii 1916-1918, orântarii au sărăcit și nu și-au mai cumpărat nimic. De supărarea mare ce-au trăit toți orântarii care locuiau deasupra Ulohăi, către Borkut-ul cel sănătos, și nu departe de Vârful Copilașu’ și Vârful Șerban, s-au adunat cu căruțele în drumul care duce la Poienile-de-sub-Munte și mai departe și, în data de 23 aprilie, anul 1919, au pornit pe drumul fără întoarcere al emigrării în America. Au fost de toți 948 de orântari cu tot cu neveste și copii. De atunci, în Uloha nu s-a mai auzit de ei”.
Întocmită de arhivarul-șef de deposit al Muzeului de Istorie din Lvov (Lemberg)
Semnătură indescifrabilă Data, 12 mai, anul 1937
* * *
În 4 octombrie, anul 2019, bătrânul învățător Iura Kuty era de dimineață în Uloha. Avea învoire de la Căminul de persoane vârstnice din Baia Sprie. Îl luase cu mașina directorul școlii din Poienile-de-sub-Munte. S-a dus la cheful organizat în cinstea lui de cadrele didactice ale zonei. Asta a fost în 2 octombrie. În Uloha l-a dus, cu o Skodă veche, un profesor care avea treabă în cătun.
Iura Kuty s-a așezat pe pătură. Stătea în iarba palidă și privea munții. Pădurea era aproape. Încerca să strige „Iuraaa !” și să asculte ecoul muntelui Copilașu’. N-avea voce. Muntele nu-l mai auzea. S-a apucat să cânte la mandolină.
Pe sub Vârful Muntelui Șerban trecea trenul. Pe vechea linie îngustă din a doua Mare Bătălie a secolului douăzeci. Vagoanele garniturii aveau doar acoperișuri. Pe margini erau flori fixate în suporturi din fier forjat. Alte flori agățate în suporturi parcă se bălăngăneau din acoperișurile vagoanelor. „E un tren înflorat, ca pe vremuri”, șoptea învățătorul. „Roșu, galben, verzui și albastru”, mai șoptea Iura Kuty din Uloha. Trenul trecea printre butinari, polițiști de frontieră care-l salutau regulamentar, silvicultori care păzeau pădurea și țipțerii care cinsteau cel mai mult Valea Crasnei și Valea Vișeului.
Trenul ducea polonezi nostalgici aflați în căutarea vechilor borne kilometrice, unde era hotarul țării lor furate. Trenul căra tineri: nemți, austrieci și italieni, ai căror străbunici ori bunici lucraseră în munții și văile din jurul Ulohăi.
Iura Kuty, învățătorul, sta întins pe iarba dintr-o poiană înconjurată de brazi, aerul îl amețise. Puterea lui semăna cu aerul din marea biserică a Vișeului.