MUNTELE

Versantul exterior

 

Orașul încă dormea adânc la acel ceas al dimineții, când mașina, un Uber alb porni spre aeroport. Străzile erau pustii, șoferul volubil, chiar prea vorbăreț. Aveau tot timpul să ajungă. Trecură de Arcul de Triumf, lăsară în urmă Băneasa, în dreapta lor se zărea deja vechiul aeroport, când în fața lor apăru de nicăieri o mașină neagră care încetini pe neașteptate și în secunda următoare se izbiră de ea. Imediat, air-bagul șoferului se deschise, fumul umplu instantaneu mașina și ea se lovi de scaunul din față, ferindu-l pe băiat, care se prăvăli peste ea. Nu își recunoscu glasul, o voce stranie de ciută rănită, când se auzi strigând, de parcă ar fi venit de altundeva, din afara ei; însă durerea surdă ce o simți în piept, de parcă și-ar fi rupt toate coastele, era cât se poate de reală. Tânărului îi sângera nasul. Poate dacă doar s-ar fi lovit ar fi fost mai ușor, dar ea văzuse acea clipă ce precedase accidentul, sporindu-i spaima. În clipa aceea, curios, i se activară toate clișeele văzute în filme. Se sperie că mașina va lua foc în orice clipă. „Să ieșim, repede, repede,” țipă femeia. Câteva clipe ar fi jurat că e pe autostrada din Austria, în 2009, în drum spre București. O împletitură de plecări, de călătorii, într-un pastel în care acuarelele se amestecă direct pe planșă. „Nu pot să cred! Și tu??”– se întrebau unii pe alții dimineața la micul dejun. „Dacă îți spun” „Bine, dar cum e cu putință?” Umeri ridicați a nedumerire. Ochi măriți de surpriză. Râsete. „Tu pe cine ai visat?” Eu pe… și fiecare spunea un alt nume. În noaptea precedentă în marele apartament vienez, în care se adunase întreaga familie, toți visaseră moartea cuiva din casă. Fiecare pe a altcuiva, fratele visase surioara, ea – mama, aceasta își visase soțul, mama-fiica, fiul verișorul…. Doar Liria visase că a doua zi în urma unui accident de mașină, numai ea avea să rămână în viață. Silueta care o înștiințase îi spusese limpede. „Și băiețelul tău”. Să piară toți? Nu, așa ceva era peste putință. „E prea mare pierderea ca să o pot îndura, mai bine mor și eu împreună cu ei”, răspunsese ea hotărâtă în vis.

Pentru a doua zi se anunțase furtună, cod galben. Așteptau la stop pe Alser Strasse, în Josefstadt, când o rafală de vânt smulse de pe fațada bisericii Alser Kirche un panou uriaș care o înfățișa de Sfânta Theresa de Lisieux, despre care știau de altfel foarte puține, zbură prin aer și se prăbuși cu o bufnitură surdă ca un geamăt, chiar în fața mașinii în care se aflau. Femeile se cutremurară, bunica își făcu semnul crucii, era ceva de rău augur. Bărbatul de la volan, însă, odată pornit nu se întorcea din drum. Odată plecat, el mergea înainte, orice ar fi fost, așa că mașina trecu peste panou, fie ce-o fi, ca într-un sacrilegiu. Îl auziră scrâșnind sub roți, sau poate că li se păruse. Când ajunseră pe autostradă se porni să plouă cumplit, de nu vedeai nici la doi pași. Mașina înainta cu o sută patruzeci de kilometri pe oră. Drumul era gol, se pare că alții mai precauți nu se încumetaseră să plece. Lasă, lasă, lasă/ Las-o focului de casă,/ Las-o singură acasă, Ca să…/ Lasă asta, lasă aia/ Lasă cioara, lasă oaia,/ Las-o şi pe măgăoaia, Ca să.. răsuna în mașină muzica trupei Phoenix, care surprinzător plăcea copiilor care băteau ritmul cu capul, repetând ce li se părea că este „casă-acasă!”; ceilalți, adulții priveau încordați ploaia. Liriei nu îi iese din minte cum trosnise sub roți panoul cu sfânta, ca o jertfă. Chiar atunci roata de sub șofer se desprinde și se rostogolește în paralel cu jeepul. O privesc uluiți, fără un cuvânt. Până și copiii amuțesc cu fețele lipite de geam. Doar Felix, cel mai mic dintre copii, mai continuă o vreme: ca-să!.. Şi o pasăre măiastră/ Ce-ar voi să-l agrăiască/ Într-o limbă păsărească,/ Pre om! Toți urmăresc fascinați, mai puțin bărbatul ușor crispat de la volan, roata ce s-a desprins, ca într-o revoltă, și înaintează așa, de una singură, în ropotul tot mai asurzitor al ploii. Totul nu durează mai mult de câteva secunde și totuși pare să dureze o veșnicie.

Nu și-au pus centurile. O altă mașină cu siguranță s-ar fi răsturnat poate ar fi luat foc. Dar Jeepul e mare, înalt. Bărbatul trage precaut pe dreapta – ce noroc că autostrada e pustie! – caută roata, o pune la loc, scoate un șurub de la o altă roată, încă unul de la cealaltă, urcă la volan ud leoarcă și continuă mânios, fără o vorbă drumul. Ceilalți privesc cu sentimentul neverosimilului ploaia care se oprește după un sfert de oră la fel de neașteptat cum a pornit. Trupurile lor parcă plutesc. Muzică, o geană de soare apărând firav, ei toți cufundați în tăcere. Îndreptându-se spre casă.

Sacrificiul femeii îi salvase, pesemne, dar moartea își cerea obolul, dacă nu se putea altfel atunci suflare cu suflare cu suflare. La scurt timp după accidentul care n-avusese loc, dar pe care îl trăiseră ca și când s-ar fi petrecut, întorși în țară, toți adulții se îmbolnăviră grav. Unul după altul. Practic, întreaga familie, fiecare de altceva. La nici un an însă, simțind că au primit o a doua șansă, se vindecaseră, nu prin minune, ci prin eforturi uriașe, schimbări drastice ale stilului de viață, mai puțin prima născută, care, nerenunțând la nimic, luase asupra ei povara plății, prin degradare progresivă. Trupul ei, un mare câmp de bătălie, care nu recunoștea inamicul și țintea în oglindă, mistuia lent tot ceea ce accidentul nu secerase. Viața își are un preț colectiv, și se reconfigurează neîncetat, ca un desen în mișcare. Pentru ceilalți se curmase o existență trăită la voia întâmplării. Drumurile toate duc undeva.

În clipa aceea sosi mașina poliției. Se iveau zorii. „Să chemăm o Salvare, doamnă?” „Suntem bine”, reuși ea să îngaime. „Ar trebui să vă vadă totuși un doctor.” „Nu, nu, lăsați, că pierdem zborul.” Îi tremurau și vocea, și mâinile, și picioarele. Și durerea aceea surdă din dreptul pieptului. Abia putea să respire. „N-ai nimic, mamă, te-ai speriat doar. Ești în stare de șoc.”, îi spuse fiul cu un cap mai înalt ca ea și, zicând acestea, o luă tandru în brațe, să o liniștească.

Al doilea accident în care ceva se curma. Viața fără să înceteze, își cerea dreptul de a o duce mai departe. Un drum. O călătorie. Un adevăr.

Oare de ce plecarea se află mai mereu pe muchia de cuțit a vieții? Ne țin locului toate câte ne leagă de un oraș ori o țară? Este ea o moarte simbolică, un fel de ieșire prin violență din cadrul obișnuit ca un obol plătit pentru desprinderea de destin sau cufundarea în frumusețe, ori o simplă împrejurare, evenimente care duc toate într-o unică, inevitabilă direcție?

Cei doi ajung în cele din urmă cu o altă mașină la aeroport, se îmbarcă spre destinația lor, Roma și de acolo mai departe spre Toscana, cercetând cu luare aminte chipurile pasagerilor, tovarăși de călătorie care în timp ce urcă la bordul avionului par că se adâncesc într-un alt vis.

 

 

Versantul interior

 

Aflat pe o colină acoperită de livezi de măslini și viță de vie, Montegiovi era un mic burg medieval din inima Toscanei, un paesello, cum îi spuneau cei de prin părțile locului, oglindindu-se cu așezarea învecinată, înălțată pe colina următoare, aproape de drumul ce ducea spre Castel del Piano; în zare, Monte Amiato, muntele sacru al etruscilor se înălța spre cer fără ostentanție, cu firească măreție, cu pădurile lui succesive de măslini, castani și, în vârf, de fagi, și atât de bogat în izvoare. Privindu-l, n-ai fi bănuit că înălțimea vulcanului azi stins atingea o mie opt sute de metri, poate pentru că urca lin, progresiv spre înalturi. Nimic abrupt nu deranja armonia tainică a elementelor în această regiune deluroasă, plină de drumuri șerpuitoare, în care măslinii se unduiau în bătaia vântului cald de vară, libeccio, care bătea dinspre sud, dinspre Libia, de unde își primise și numele, iarna îndurau vântul tăios dinspre nord, tramontana; totul șerpuia în ținut – colinele, drumurile, străduțele pe care femeile înaintaseră odinioară alene, cu mers legănat; muzica tradițională era rotunjită, norii făceau rotocoale, pesemne și sentimentele se vălureau, și gândurile făceau ocoluri, digresiuni; fânul era adunat în baloturi rotunde, ca niște cuvinte dintr-un lung poem de dragoste împrăștiate de-a valma pe câmpii; doar chiparoșii semeți, ce se înșiruiau drepți de o parte a drumului, într-un amestec de simplitate și maiestuos, rupeau ritmul dând mișcării amețitoare un binevenit contrapunct.

Burgul, un donjon poligonal fusese înălțat în secolul al XIII-lea, de familia Salimbeni – avea să afle mai apoi – care era de origine sienneză, oraș aflat la nicio o oră distanță. Tradiția spune că în Montegiovi au găzduit-o pe Sfânta Caterina de Sienna, în drumul ei spre Roma. În anul 1417 burgul fusese abandonat de locuitori, împreună cu cei din Montenero-ul învecinat. Apoi oamenii reveniseră pe la casele lor. Fiecare își lucrase, secole la rând, mica bucată de pământ sau de vie – montegiovezii fuseseră fermieri din tată în fiu –, și împletiseră coșuri, țesând speranțe de un trai mai bun pe care doar moartea le destrăma.

În rest, nimic memorabil. Nu se pierduseră ori câștigaseră aici mari bătălii. Doar cele cu timpul, cu supraviețuirea și, poate, cu uitarea. Nici oficiu poștal, nici farmacie; niciun magazin nu rupea tăcerea caselor zăvorâte îndărătul ferestrelor. Cele două biserici, cea de la intrare cu numele ei straniu, Santa Maria delle Schiave, Maica sclavilor, și cea din cetate, fără să fie întru totul părăsite, erau vizitate doar la mesa duminicală.

Când ultima cafenea se închisese în urmă cu treizeci de ani, fusese ca o lovitură de grație dată singurului loc de întrunire; cu puțin timp în urmă însă un nou bistro se deschisese, Il Miccio, ale cărui ferestre mari și curtea aminteau că, odinioară, clădirea găzduise școala primară. Măcar îi găsiseră un rost clădirii, căci copii abia dacă se mai născuseră – puținii care mai crescuseră aici urmau școala în Castel del Piano, aflat la cinci kilometri distanță, bătrânii muriseră, tinerii plecaseră la oraș.

Pisici caline torceau leneșe, întinse câte cinci pe scările tocite pe care odinioară montegiovezii coborau călare pe asini. Ultima cursă de catâri o câștigase un oarecare Luciano, în 1966. Pe atunci așezarea mai trăia. Burgul se însuflețise în ultimii ani, după ce câțiva artiști stabiliseră aici sâmburele unei mici comunități de creație invitând colegi din toată lumea să li se alăture în timpul verii.

Apăsător de vechi, deși lipsit de istorie, cândva viu, acum bătrân, fu prima lor impresie.

Singurul „eveniment” în Montegiovi, dacă putea fi numit astfel, și nu era puțin lucru, însemna întâlnirea cu vastitatea amețitoare a spațiului ondulat și cu calmul compact al amiezii încremenite în tăcere, fiecare trăind-o după propriile puteri: unii se înfiorau, refugiindu-se în excursii și vinul bun din ținut, alții o luau ca pe o șansă, căutând resurse interioare de adevăr, câțiva, puțini la număr, o admirau ca pe un simplu peisaj, într-o stare pufoasă de dolce far niente.

Soarele e țintuit pe cer, iar norii lipiți de povârnișuri ai fi zis ca sunt pictați de mâna unui pictor renascentist. Clipele picură lent ca roua în marele bazin al timpului.

După nici câteva zile, Liria simte că se află aici de ani de zile.

Trec pe lângă Villa Clara să îi întâlnească pe ceilalți rezidenți adunați la ceasul serii la il Miccio. De la masa vecină răzbat frânturi de dialog: un supermarket deschis în Anglia echivalează cu pierderea a trei sute de locuri de muncă și închiderea micilor magazine locale pe o rază de 11 km… în Franța răspândirea rețelei de supermaketuri de la sfârșitul anilor 1970 peste 73 de mii…; cei din burg merg la cumpărături în supermarketul din Castel del Piano…fără mașină n-ai cum să te descurci…. păcat că….

– Am vizitat biserica din vale. Santa Maria delle Schiave. Știai că e deschisă?, o întreabă Liria pe Sally. Ajunge să încerci clanța și ți se dezvăluie un întreg univers.

– Fiecăruia dintre noi îi e dat, măcar o dată în viață, să deschidă cu adevărat o ușă ori o poartă, răspunde femeia venită tocmai din Baltimore, căreia anii nu făcuseră decât să îi sporească frumusețea.

Peste puțin timp li se alătură și Samuele, poetul florentin care iubește versurile lui Ungaretti, sculptorul Piero, Ania, actrița poloneză, și scriitorul Lukasz, soțul ei, pictorul Joe și Madeleine, veniți din State și Cristina, arheolog la Roma. Cei mai mulți cad de acord că a fi „temporar desprins” ungrounded în Toscana, favorizează creativitatea.

Arta are menirea să reflecte doar adevărul, chiar dacă e dureros, spune cineva din grup, poate Maurice, de la masa vecină se aud râsete; un geam se închide brusc. Sosește pizza, salatele, vinul.

Al cui adevăr?

– De fapt de unde vine numele de Montegiovi? întrebă Liria.

– De la Jupiter, în italiană Jove, spune Cristina, zeul trăsnetului și al cerului, un fel de Zeus al romanilor, al cărui cult era asociat cu muntele. Montegiovi înseamnă chiar muntele lui Jupiter. În Roma zeul își avea centrul pe vârful Capitoliului. Cei doi versanți erau destinați actelor ritualice diferite, pe cel nordic, numit arx sau citadela, se cercetau semnele într-un templu deschis, auguraculum, iar pe versantul sudic se înălțau de obicei sanctuarele dedicate zeului, care nu era reprezentat prin imagini ci printr-un silex sacru. I se sacrificau doar animale de culoare albă: vițelul, mielul și capra.

– Prin urmare a existat un sanctuar al lui Jupiter aici?

– Este foarte probabil ca așezământul să fi fost construit pe ruinele acestuia.

– Bine, dar raportat la învecinatul Monte Amiata, cel de aici e o doar un deal.

– Depinde cum o iei. Și Capitoliul este tot o colină și totuși i se spunea munte. Pentru antici el avea o altă înălțime.

– Înseamnă că muntele este un punct de vedere asupra lumii.

– Se poate spune și așa, răspunse Cristina zâmbind.

– Luați-o altfel, spune Samuele. Muntele ca punte dintre lumesc și ceresc. Gândiți-vă la muntele Olimp. Marile opere au fost inspirate prin forța muntelui – locul unde se retrage Moise și ține Hristos Predica de pe Munte, ori Muntele Golgota.

O vreme privesc tăcuți apusul. Privesc un deal și zăresc un munte, se minunează Liria a doua zi, în plimbându-se până la drumul principal de unde burgul se decupează foarte clar.

Peste alte câteva zile și alți artiști descoperă că în Montegiovi tăcerea nu e întotdeauna liniște. Uneori e o absență, un fel de dor, alteori e pustietate. S-au dus cu bucurie într-o scurtă excursie la Sienna, o bijuterie medievală, și au plecat după câteva ore, aproape în goană. Pentru că dacă lăsai deoparte muzeele, magazinele, cafenelele, micile restaurant, ce rămânea din frumusețe era o absență, iar dramul de viață rămas menținut artificial, era ca o perfuzie picurată lent.

„Prin toate orașele văd mulți bătrâni și emigranți cu priviri abătute. Unde sunt italienii frumoși și semeți ca chiparoșii?” întrebă Liria. „Unde să fie? În filmele italiene neorealiste”, spune Hillery, scriitoarea newyorkeză cu rădăcini amerindiene. „Poate nu se plimbă decât cu mașina, ori merg altundeva, și efectiv ne mișcăm pe paliere diferite, încearcă sculptorul David, n-avem cum să îi vedem… de fapt, e multă moarte în aer.”

Oare de ce au venit tocmai aici toți acești oameni, într-o localitate pitorească, e drept, care însă n-are nici măcar un magazin, ori o farmacie? se întreabă. Ce anume i-a făcut să aleagă tocmai acest colț uitat de lume? Vor să îi țină Marii Doamne oglinda frumuseții, nădăjduind că astfel o vor îmbuna? Sau își doresc ca și trecerea să fie o experiență estetică?

„Diseară îmi prezint proiectul de plecare”, spune Maurice, „o să vezi, e un fel de poem în imagini.” A cutreierat întreaga regiune cu mașina să fotografieze frescele din biserici, pentru că oriunde te-ai îndrepta găsești câteva splendori, capolavori, care te lasă cu respirația tăiată. „Vii, da?” „Sigur.” „De la 21.” „Tu când îl ții?”, o întreabă. „Săptămâna viitoare. O să recit câteva poezii scrise aici, și câteva vor fi citite și în italiană de Cristina. Ce repede au trecut zilele”

„N-am să vă însoțesc la plimbare. Mai am câteva ceva de finisat.” Liria iese. Se îndreaptă alene spre ferma Borselli, să revadă măslinul vechi de o mie de ani, mai mult pretext de plimbare decât țintă. Azi a reușit să scrie un poem.

Seara, localnicii se adună în cetate. Sunt mulți. Peste o sută, majoritatea vârstnici. Câțiva tineri. Mulți străini. Maurice începe cu câteva cuvinte de mulțumire, apoi pornește proiecția pe calcanul casei cu un cat, aflate vizavi de biserică. Sunt nenumărate variante ale Madonnei cu pruncul – fresce, sculpturi, ceramică. Imagini ale unei celeste maternități, pe muzică de Bach, sau poate și fragmente din Monteverdi, Frescobaldi. Oh, I just loved being pregnant, șoptește Sally în spatele Liriei, subliniind acel loved, în timp ce privește nenumăratele reproduceri ale Fecioarei cu copilul Iisus. „Ai văzut Fântâna lui Neptun din inima Bologniei? șoptește altcineva. Din Piazza Maggiore? Are la bază patru oceanide superbe cărora le țâșnește apa prin sfârcuri… Izvorul vieții în punctul zero al orașului…, e fabulos.”

Pe perete se proiectează un basorelief de Andreea della Robbia, ceramică de teracota smălțuită în inconfundabilul albastru și alb, în care pruncul Iisus în brațele Maicii întinde mâinile spre o floare de crin.

În final, răsună acorduri dintr-un oratoriu, cântate de un cor mixt și repetate minute în șir: Sanctus, Sanctus, Sanctus!!

Apoi nimic. Tăcere.

Priviți, priviți!, strigă o femeie din mulțime, făcându-și cruce și arată spre dreapta. În interiorul bisericii demult închise deasupra altarului se aprinsese lumina.