(arta de a trăi în timpul liber)
Expresia franțuzească „violon d’Ingres” indică un hobby, o activitate făcută pentru delectare, o îndeletnicire pentru orele de după muncă. Formula vine de la pasiunea lui Jean-Auguste-Dominique Ingres, pictorul francez care cânta la vioară din plăcere. Și, cum desfătarea cheamă desfătare, fotograful Man Ray transpune această expresie într-o fotografie de-o senzualitate aparte, în care Kiki (Alice Prin), amica sa din Montparnasse, model și cântăreață, pozează arătându-și frumosul spate gol. Pe fotografie sunt marcate printr-un desen acele goluri în formă de f care există pe vioară.
Să ai un hobby poate fi o adevărată gură de oxigen în viața de zi cu zi și o cărare de întoarcere către sine. Un moment de răgaz autentic. Poate suna ca un loc comun, dar nu este. Ofertele pentru relaxare sunt numeroase, care mai de care mai colorate, sonore, extravagante și agitate în așa fel încât procesul ce duce la alegerea tipului de destindere dorit se poate lăsa cu mult stres. Este unul dintre paradoxurile lumii contemporane. Acest fenomen poate fi observat și în preajma sărbătorilor, atunci când apare vria pregătirilor, cu statul la cozi în magazine, pe șosele, cu teama că nu ai timp sau bani să cumperi cadourile potrivite pentru toți cei dragi. Încurcături și năuceală, îngrijorări și tulburări în preajma unor sărbători ce ar trebui să aducă liniște. Pace sufletească și atât.
Ideea de timp liber de calitate este la mare preț în epoca noastră în care totul se petrece la o mare viteză și în care apare senzația că timpul se scurtează și că nu mai există tihnă, pace și pauze suficiente pentru odihnă și „încărcarea bateriilor”. În secolul al XIX-lea, spre exemplu (Europa, America), orele care nu erau dedicate muncii puteau fi petrecute la spectacole de teatru, în săli de dans sau la circ, urmărind tot felul de reprezentații stranii, ventriloci, pitici, uriași, femei cu barbă, oameni cu diverse malformații, așa numitele „freak-shows”, adorate în epoca victoriană. Hipnotizatorii erau de asemenea la mare preț ca și cititorii în cărți, în astre sau prezicătorii. În funcție de clasa socială din care proveneau, oamenii aveau acces la forme de distracție și de relaxare diferite. Sindicatele din acea epocă indicau / pretindeau un raport ideal prin sloganul: „Opt ore de muncă, opt ore pentru odihnă și opt ore ca să faci ce dorești”.
Să dăm anii înapoi și să aruncăm o privire în Imperiul Roman, acolo unde marea desfătare a populației, pentru o lungă perioadă de timp, a existat în termeni de panem et circenses, adică pâine și circ. Era și o grozavă metodă de a asigura două nevoi de bază și de a mai atenua din suferințele oamenilor, mai ales pentru a-i ține departe de gândurile de revoltă. Acest tip de „distracție” era și o supapă pentru masele de oameni. Nimic nou sub soare, după cum putem observa și în vremea noastră, mai ales în anii electorali. Și, pentru că nu e corect să spunem că masele sunt ceilalți și niciodată propria persoană, util și smerit ar fi ca fiecare să-și facă un exercițiu sincer și sănătos de auto-evaluare. Ca să nu ajungem să spunem precum Jean Paul Sartre „L’enfer c’est les autres” (Iadul sunt ceilalți).
Sarah O’Connor, jurnalistă la Financial Times, face într-un articol o comparație între timpul acordat creșterii copiilor în UK în anii ’70 și cel din 2010. Interesantă e ideea că în anii ’70 copiii erau lăsați liberi să se joace afară și erau chemați în casă pentru mese, somn și eventual lecții. Și în copilăria noastră, a celor care eram mici prin anii ’70-’80 (dar și mai devreme) joaca, maidanul, jocurile în care toate neînțelegerile se reglau între copii, erau general acceptate de către familii. Copiii zilelor noastre sunt supuși în general unui program riguros de parenting, făcut de foarte multe ori cu dragoste și responsabilitate de către părinți, din dorința de a le oferi un viitor cât mai armonios. Dar componenta libertății, a intimității și a încrederii în fluxul vieții este atenuată pe măsură ce intervin activitățile, regulile uneori absurde dar la modă, divizarea timpului liber al copilului, controlul permanent, eficientizarea orelor lui, minții lui, emoțiilor lui.
Poate că azi maidanul nu mai e posibil, poate că riscurile, mai ales în orașe, sunt mai mari, poate că știința educării a evoluat, poate că timpul capătă alte coordonate. Dar nu mai puțin reale sunt și noile idei, cam înfricoșătoare, ale unei ere a post-umanului, a depersonalizării, amalgamului, sensurilor interschimbabile, lesne de comutat. O lume a consumului, a lipsei de memorie, un univers în care educația clasică (cere un anume tip de efort/timp) nu-și prea mai găsește locul, în care noutatea (vizuală mai ales) cucerește și apoi este înlocuită de o altă noutate.
Cum mai arată timpul liber în această conjunctură?
Tot O’Connor amintește că în era multitasking-ului, adică în cea de acum, granița între muncă și leisure se cam topește. Pentru că suntem în stare să privim un film în timp ce răspundem la un e-mail de pe mobil, sau să avem o întâlnire romantică în paralel cu un scurt zoom cu șeful. Aparent, ceea ce ne oferă libertate de mișcare ne și gâtuie prin lipsa de limită și prin reinventarea și restrângerea spațiului privat și a intimități.
Timpul se scurtează sau activitățile se înmulțesc segmentând timpul? Ne e mult mai greu să ne relaxăm în bătaia fluxului masiv de informații? Odihna profundă a minții e mai greu de obținut?
Să revenim la pasiuni. Dansul, pictura, muzica, colecțiile de toate felurile, cluburile de lectură, sporturile, gastronomia, caligrafia, obiectele hand-made, călătoriile, grădinăritul, tricotatul, blogurile și altele. Sunt adevărate forme de exprimare pentru cei care nu doresc să se rezume doar la job-urile pe care le au, ci vor să-și exploreze înzestrările, îndemânarea, să nu-și lase mintea să lenevească, să fie chiar utili, admirați și, de ce nu, să rămână forever young.
Revenind la fotografia lui Man Ray Le Violon d’Ingres (1924), putem spune că hobby-ul poate crea un raport de afecțiune între om și obiectul pasiunii sale. Poate că și pasiunea, sub forma ei elegantă de Violon d’Ingres, asigură salvarea celui care iese din rutina zilnică și face efortul de a se descoperi cu o bună măsură pe sine (mai ales interiorul său), dar și de a (se) dărui celorlalți ca om îmbunătățit. Cu singura condiție ca această alegere să nu fie o modă, o aliniere la corectitudinile lumii de azi și să fie limpede, sinceră, clară, izvorâtă din dorința de adevăr.
Le Violon d’Ingres, fotografia lui Man Ray, este dorită cu ardoare de marii colecționari. Fotografia a stabilit recorduri de vânzare în licitații la mari case internaționale și poată fi privită și ca hobby în hobby sau cu o expresie mai cunoscută, ca un tablou în tablou, adâncind ca într-o sală a oglinzilor marea pasiune a colecționarilor de artă.
Vă doresc un sfârșit de an cu pace și armonie!