Fiica eminentului lingvist și umanist român Victor Buescu, cel care făcea cunoscute numeroase pagini ale literaturii române pe la mijlocul veacului trecut în spațiu lusofon – inclusiv o exemplară ediție bilingvă din Mihai Eminescu, prefațată de Mircea Eliade – dna Helena Carvalhão Buescu, profesoară la Facultatea de Litere din Lisabona, este o personalitate a lumii universitare și culturale din Portugalia de astăzi. Autoarea mai multor cărți pe tema romantismului și a călătoriilor în literatură, încununată cu diverse premii literare (între care, pentru cartea „O Poeta na Cidade: A Literatura Portuguesa na História” [Poetul în cetate: literatura portugheză în istorie], a primit premiul pentru eseu Eduardo Prado Coelho, atribuit de Asociația Portugheză a Scriitorilor), dar și despre narativitatea modernismului, despre memorie sau pe diverse sectoare ale artelor vizuale, distinsa comparatistă cunoaște îndeaproape și literatura română (Universitatea din București i-a conferit și titlul de Doctor Honoris Causa), la care face deseori referințe în cadrul universitar sau în articolele publicate frecvent. O dovedește și acest riguros, dens și original articol despre Luceafărul eminescian, cu trimitere expresă la momentul când în Portugalia era aniversat centenarul nașterii poetului român, într-o vreme când între cele două extremități geografice și culturale ale latinității noastre europene nu mai exista aproape niciun dialog. Trebuie menționat și faptul că la traducerea poemelor eminesciene s-a asociat atunci și poetul Carlos Queiroz, a cărei mamă era verișoară cu Ofelia Queiroz, nu alta decât unica iubită a lui Fernando Pessoa, de unde rezultă o bună conjuncție astrală poetică! Ar fi timpul să cunoaștem mai bine în România munca extraordinară a exilatului Victor Buescu începând, de ce nu, cu această succintă prezentare a lui Eminescu destinată cititorului lusitan. D.F.
Mihai Eminescu este considerat, și pe bună dreptate, Poetul prin excelență al literaturii române, cel care reușește să sintetizeze, în modul cel mai deplin, temele, conținuturile, ritmurile și rimele atât ale tradițiilor populare, cât și ale culturii românești, transformându-le și ridicându-le la un statut de exprimare personală care este deopotrivă paradigmatic și pentru statutul de Poet.
Viața sa, pe care o evocăm pe scurt aici, constituie tocmai o bogăție de experiențe foarte diverse, iar toate acestea au contribuit la împlinirea existenței sale poetice. Născut în 1850, Eminescu îmbină studiile tradiționale cu experiențe de risc și transformare, precum decizia lui de a-și părăsi casa natală, traversând Transilvania pe jos, experiență teatrală în care el se integrează, ca un nomad, timp de doi ani; după care frecventează universitățile din Viena și Berlin, apoi revine în România pentru a desfășura diverse activități din aria culturii, cu accent deosebit pe jurnalism. Este astfel, la doar 28 de ani, principalul redactor la importantul cotidian Timpul. Cu toate acestea, anul 1883, când și-a văzut publicarea primei și unicei sale cărți apărută în timpul vieții, Poesii, era deja marcat teribil de primul dintre mai multe atacuri de nebunie care aveau să marcheze cea de a doua parte a vieții sale. Eminescu a murit în 1889, la vârsta de 39 de ani, într-un spital de boli psihice din București.
În volumul Poesii erau adunate 69 de poezii, dintre care 44 fuseseră publicate anterior în diverse periodice, iar 25 erau inedite. Poemul „Luceafărul” este inclus în acest volum și este de la început considerat drept unul dintre cele mai semnificative în opera poetică a lui Eminescu. El este poetul care a știut să împace impecabil marile teme ale romantismului european cu importantele transformări de modernitate ce se anunțau. E destul să ne gândim la modul în care el revizitează mitul lui Hyperion, fie văzut ca unul dintre titani, tatăl lui Helios, al Soarelui, fie pur și simplu ca fiind „cel mai înalt”, și, prin urmare, „Astrul”, motive care l-au marcat pe unul dintre cei mai importanți poeți ai romantismului european. E vorba de Hölderlin cu romanul său publicat în 1797-1799 (scriere pe care Eminescu o cunoștea). Dar este revizitată și complexa concepție romantică despre statutul Poeziei și al Poetului ca proscris al polisului, perspectivă din ce în ce mai decisivă, pentru a înțelege că ne aflăm, în această poezie a lui Mihai Eminescu, în fața uneia dintre cele mai luminoase afirmații ale figurii Poetului Romantic, „legiuitorul nerecunoscut al lumii”, așa cum și-a dorit romanticul Shelley. Poetul este conceput ca unul care iese în evidență din restul masei de oameni, pentru că este Astrul (hiperion, cel mai înalt) care luminează întregul univers; dar în același timp, și din același motiv, aici se confirmă și primele semne ale unei convingeri ce va continua să se dezvolte pe tot parcursul secolului al XIX-lea: tocmai pentru că este „stea”, Poetul nu îi aparține cu adevărat lumii pe care o luminează. Baudelaire, în emoționantul său poem „Albatrosul”, din Les Fleurs du Mal, găsește o figurație similară în imaginea albatrosului deopotrivă înaripat și împiedicat să zboare.
Acest lung poem narativ al lui Eminescu a fost tradus pentru prima dată în portugheză de Victor Buescu, ilustrul responsabil pentru decisiva apropiere culturală și literară dintre Portugalia și România. Volumul bilingv, Poezii / Poesias, a apărut cu ocazia sărbătoririi primului secol de la nașterea acestui poet, în 1950[1]. Poeziile au fost traduse la patru mâini printr-o colaborare densă și fructuoasă între Victor Buescu, care dispunea de o profundă cunoaștere a limbilor română și portugheză, și el însuși poet, și poetul portughez Carlos Queiroz, a cărui operă Victor Buescu a admirat-o foarte mult și care, la rândul său, a fost cucerit de poezia lui Eminescu. În acest sens, este foarte interesant de consultat prefața la Poesias de Eminescu, scrisă de Victor Buescu, unde sunt descrise în detaliu diferitele forme pe care le-a luat colaborarea lui Carlos Queiroz – dar poetul portughez n-a mai putut vedea acea carte, din cauza morții sale premature în 1949.
Poemul „Hypérion” (din care o altă traducere în portugheză, semnată de Doina Zugrăvescu, a fost publicată în 2005, cu titlul „O Luzeiro”, într-o variantă la fel de interesantă, ce evidențiază și tradiția populară și rădăcinile erudite ale textului) este așadar un lung poem narativ, format din 98 de catrene, toate urmând o structură asemănătoare: versurile impare, mai lungi, sunt completate de versurile pare, mai scurte. În original rima este încrucișată, dar traducerea în portugheză optează pentru versul alb, preferând fidelitatea metrică și deci prozodică, pentru a păstra caracteristicile formale ale catrenului eminescian. Dimensiunea narativă este esențială pentru conceperea și funcționarea poemului, care își propune să fie o lungă reflecție, construită la modul metaforic sau chiar alegoric (Eminescu chiar vorbește în acest sens despre „alegorie”, cf. Prefață) despre natura și concepția Poetului, precum și despre locul lui (sau despre faptul că nu își găsește un loc) în lumea mai superficială a oamenilor.
Poemul începe cu modelul tradițional de a introduce o poveste: A fost odată, „Era uma vez”, mutând de la bun început povestea care va fi narată într-un timp și spațiu dincolo de realitate. Aceasta, la rândul ei, o aduce în scenă pe cea mai frumoasă prințesă a narațiunilor de tradiție populară, părând că se situează în domeniul poveștilor populare, unde conștientizarea inițială a unui obstacol în calea fericirii este rezolvată, printr-o intervenție miraculoasă, cât se poate de fericit și „pentru totdeauna”. Vom vedea dacă va fi și cazul în acest poem.
De altfel, chiar din primele strofe claritatea narațiunii miraculoase devine confuză și tulburată: între strofele 3 și 5 asistăm la izbucnirea unei pasiuni reciproce, în care iubitul frumoasei prințese nu este prințul așteptat, ci… Hyperion (ca să folosesc cuvântul pe care însuși Eminescu îl folosește de mai multe ori în originalul românesc), steaua din înalt, Astrul. Se creează astfel o scenă dramatică și insolubilă, întrucât la ceea ce aspiră prințesa este ceva ce de la început se prezintă ca intangibil: nu sunt doar două personaje care se confruntă, ci două lumi necunoscute una celeilalte, și în care acea pasiune amoroasă nu pare să ajungă să cunoască un destin fericit.
Probabil ar fi potrivit să evidențiem aici diferitele aspecte ale cadrului în care apare această pasiune și diferitele moduri în care ea se manifestă. Dacă începe prin contemplarea reciprocă, care trezește dorința reciprocă, foarte repede figurarea iubirii trupești se vede alăturată spiritualului și sentimentalului: lumina lui Hyperion vizitează în fiecare noapte castelul negru al prințesei, în fiecare noapte luminează întunecimea acestuia, în fiecare noapte amândoi încearcă să transforme vizita într-o experiență amoroasă fizică (strofele 8-13), ce reușește să se configureze în tânărul frumos (strofa 15) care iese din valuri, după ce o rază de lumină le-a pătruns. Fiu al mării și al cerului, tânărul își manifestă încă de la început originile depărtat mitice și „ciudate”: în esență, este vorba deja de o viziune a mitului spectrului care revine deocamdată la viață pentru ca tocmai din această viață să-și poată dobândi pe cel mai frumos reprezentant al ei: pe frumoasa fecioară. Prima parte a poemului se încheie tocmai cu această propunere de unire făcută de tânăr, care îi oferă prințesei totul, dragostea lui și întreaga lui lume – atâta timp cât ea refuză lumea ei și îl urmează dincolo de realitate. Această unire imposibilă în cele din urmă este cea pe care prințesa o respinge (strofa 24):
Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.
Tens de estrangeiro a fala e o porte
Refulges, sem viver;
Ora eu sou viva, tu és morto,
E gelam-me os teus olhos. (p. 137)
A doua parte a poemului o oglindește pe prima, cu situația identică în care prințesa îi cere lui Hyperion să o lumineze și să vină în întâmpinarea ei, apărând sub înfățișarea unei noi figuri tinere, de data asta ca fiu al soarelui și al nopții. Acum, nemurirea lui Hyperion și mortalitatea prințesei (strofa 38) sunt substanțial incompatibile – și din nou refuzul tinerei de a urma steaua, abandonându-și lumea, se repetă. Totuși, aici este introdus un nou element. Hyperion primește o altă propunere de la prințesă: ca el să fie cel care să coboare din lumea lui în lumea ei, negându-și nemurirea pentru a semăna cu substanța oamenilor, făcând astfel pasiunea lui compatibilă cu cea a prințesei. Aici e vorba de un caz de compatibilitate nu prin ascensiune, ci prin coborâre.
A treia parte a poemului introduce simultan un nou personaj, Cătălin, și numele prințesei, Cătălina. Dialogul dintre ei, dezvăluind dragostea obișnuită pe care Cătălin o nutrește pentru prințesă, o iubire pe care aceasta i-o refuză, în numele unei iubiri mai înalte și supra-reale, iar această situație constituie un contrapunct dramatic la cele două părți anterioare: adică evaziunilor și aspirației spre un dincolo, Cătălin le contrapune imersiunea în viața cotidiană relativ plictisitoare și lipsită de importanță a unei relații de dragoste care este acceptată ca „simțită” și total compatibilă cu valorile unei lumi superficiale și fără alte aspirații decât experiența de zi cu zi.
Urmează, în partea a patra, cererea emoționantă a lui Hyperion către Dumnezeu: să i se acorde moartea, pentru ca în schimb să poată accesa împlinirea deplină a iubirii, de astă dată cu statut de muritor, asemenea celui pe care îl are prințesa. Descrierea a ceea ce nemurirea îi permite este urmată de invectiva divină prin care Hyperion se întoarce încă o dată la locul său, pentru a observa cu adevărat ceea ce în prințesă e consubstanțial cu adevărata natură umană. Cea de-a cincea parte, mai scurtă (strofele 85-98), descrie rezultatul acestei situații triunghiulare: Cătălina i se dăruiește în cele din urmă lui Cătălin (cum sugerase într-adevăr apropierea numelor lor) iar soarta celui din înalt, care este Hyperion, este să continue să fie nemuritor pe cerul căruia îi aparține: Ci eu în lumea mea mă simt /Nemuritor şi rece – „Eu ficarei na minha esfera /Eternamente frio” (strofa 98).
Această frumoasă poveste de dragoste și nefericire, inspirată din balade populare, trebuie citită, după cum am menționat la început, și ca o profundă reflecție alegorică despre destinul Poetului. Dacă, așa cum ar spune portugheza Florbela Espanca în prima jumătate a secolului al XX-lea, Poetul este întotdeauna „cel mai înalt” (tocmai ceea ce arată „Luceafărul”), este realitatea lui de dincolo, distanțarea lui de lumea obișnuită și în cele din urmă nemurirea lui de Poet, acestea îl fac inaccesibil celor care îl privesc de jos și îl doresc. Eminescu, la fel ca Hölderlin, nu doar că a vorbit despre dimensiunea suprareală a Poetului și a Poeziei, ci a experimentat-o cu vigoare trăind-o, prin destinul alienării sale care, asemănător lui Hölderlin, l-a marcat.
Prezentare și traducere: Dinu Flămând
[1] Mihai Eminescu, Poesias – Poezii, Selecção, tradução, prefácio e notas de Victor Buescu. Colaboração de Carlos Queiroz, com un ensaio de Mircea Eliade. Colecção Bilingue [Dirigida pelo Dr. A. de Oliveira Cabral]. Editorial Fernandes. Lisboa. 1950.