Sántha Attila (n. 1968 la Târgu Secuiesc) se numără printre cei mai importanți autori de limbă maghiară din Transilvania. Distins cu Crucea de Merit de Aur a Republicii Ungare (2018) și Premiul József Attila (2019), membru al Academiei Culturale din Ungaria, Sántha Attila se poate mândri cu faptul că este fondatorul celei mai populare reviste literare maghiare a ultimelor trei decenii (Előretolt Helyőrség). A publicat mai multe volume de versuri și eseuri, monografii, studii științifice și, nu în ultimul rând, un excepțional dicționar dedicat graiului secuiesc. Cel mai recent volum de versuri al său, Ágtól ágig (Ținându-se de câte-o creangă la fiecare pas, 2021) este o emoționantă cronică de familie, ce urmărește ascendența poetului cale de cinci-șase generații. Versurile dedicate unor evenimente cruciale din viața înaintașilor săi sunt însoțite de fotografii alb-negru, iar mottoul volumului, preluat din Mitul eternei reîntoarceri de Mircea Eliade (…pătimirea e totuna cu istoria. Această suprapunere este sesizabilă și astăzi în culturile rustice ale Europei.) spune totul despre destinul adesea tragic al figurilor evocate. Poemele care urmează au apărut în volumul Ágtól ágig/ Ținându-se de câte-o creangă la fiecare pas. (G. V.)
Bunicu’
Deloc nu i-a plăcut,
dar a luptat și în al doilea până la capăt.
Douăzeci de ani nu-s de colea,
între timp s-a mai jigărit oleacă,
atârna pe el uniforma de infanterist.
Ne-a trimis o fotografie de pe front,
ziceai că-i războinicul inexistent
al unui neam estic sau vestic,
un boxer thailandez de categoria pană
cu ținuta distinsă a unui rege sumerian.
Pesemne că avea ochii albaștri sau verzi,
tenul foarte deschis –
leit cu cel
al strănepoatei lui dinspre frate.
Poate că nici nu l-au dus la Arhanghelsk,
ci a mers acolo de bună voie,
rege înlănțuit al triburilor sumeriene
din nord, din nordul îndepărtat,
a murit de febră tifoidă sau de foame
sau de nagaică
sau pentru că așa a vrut el.
Și-a îndeplinit obligațiile,
a zămislit trei copii
și, oricum, i-a supraviețuit soției sale,
dar fără să știe.
Ungurii din Martonos
Un rănit s-a întors acasă încă de pe la începutul lui ’44,
el ne-a povestit că, trecând ei pân’ cotul Donului,
mergând, tot mergând pă jos,
precum Kőrösi pân’ patria-mumă,
numa’ ce văd Nagylak și Világos,
iar când or ajuns în Martonos,
secuii, dar mai ales cei din Martonosul secuiesc,
or dat cu chipiul de pământ.
S-or adunat v’o doi-trei,
ia să vedem care-i taina,
or căutat niște babe,
alea or luat-o la fugă țipând înspăimântate,
da’ pă urmă s-or împiedicat.
Or pufnit în râs secuii,
ho, babo, nu te bucura
n-am venit să vă futem, ci să vorbim.
Așa o fi, zâseră ele,
mai ales că voroviți așe de ghini ungurește.
Și că ele-s de-acu’ băboanțe,
da’ moșii lor de-acolo or venit,
să tot fie 150-200 de ani de-atunci,
de când i-or alungat pe nohai.
Bunicu’ avea să-și tot aducă aminte
de Martonos în lagărul din prizonierat,
că-l înrolaseră la începutul lui ’44,
iar pe 4 septembrie
l-au prins rușii,
așa că a tot avut timp să se gândească.
Adică ar fi avut, dar tifosul degrabă i-a venit de hac.
Dacă nu-i venea de hac, precis își dădea seama
de planul divin care a vrut
să fie luat prizonier de către ungurii ruși din Martonos
în Martonosul secuiesc,
la douăzeci de kilometri de casă.
Bunicu’ Rákosi János
Corpul de armată s-a fărâmițat rău de tot,
de la Don încoa’ secuii ce se retrăgeau
au fost spulberați
ca pleava.
Era sfârșitul lui ’44, în locurile mai bune
se pregăteau să preia puterea
fasciștii trecuți la comuniști,
în alte locuri tot ei erau la conducere,
iar compania – formată din tați de familie
în toată firea, trecuți prin două războaie mondiale –
pornind spre casă din Kecskemét,
își căuta corpul de armată.
I-au prins fasciștii,
l-au scos în față pe unul dintre ei,
i-au pus pistolul la cap, să-l împuște
pe bunicu’, dat drept exemplu
– și-acesta l-a împușcat.
Apoi i-au spânzurat cadavrul
într-un copac de pe marginea drumului,
drept pildă că așa pățesc
cei ce luptă până la capăt în două războaie,
indiferent de partea cui.
Peste ani, nea Bardócz Béla
povestea la cârciumă, cu lacrimi în ochi,
ce rău îl doare sufletul
că a trebuit să-l împuște pe tatăl a cinci copii.
Iartă-mă, Márti,
dar Márti nu era de față
și nici n-ar fi știut ce să mai spună.
Márta
Mi-l amintesc pe zdrahonul ăla
de rusnac zbanghiu,
l-aș recunoaște și după șaptezeci de ani
– mi-a spus mama, care, de-atunci,
degeaba-i tot cheamă pe vânătorii de sovietici.
S-a întâmplat la câteva săptămâni după ce
viitoarea ei soacră fusese răpusă de suflul unei bombe,
rușii umblau teleleu prin sat,
davai ceas sau davai viața,
iar zdrahonul ăla zbanghiu de Serghei
a săltat și ultimul bidon cu untură.
În șopron a zărit și
căruța lui bunicu’
și și-a pus în cap să participe cu ea
la asediul Berlinului.
Unde-i oiștea? – a întrebat el prin semne.
Nu-i, că am mâncat-o – i-a răspuns
Cu ochi scăpărători bunica.
Davai oiștea – răcni Serghei rusește
și-i înșiră la perete
pe Anna, Eti, Sarolta, Lujzi
și pe mezinul Árpi, apoi
își aținti Kalașnikovul asupra bunicii.
Cu chiu cu vai l-a doborât, cu patul puștii, un camarad
și au continuat să răcnească unul la altul
până când s-au cărăbănit cu căruța.
Iar Márta a rămas locului fără de-ale gurii
și cu cei cinci copii,
e o minune că au supraviețuit iernii
și era adesea supărată pe János,
că nu vine s-o ajute,
deși îi promisese că n-o va părăsi niciodată.
Ținându-se de câte-o creangă la fiecare pas
Mulți au plecat, dar puțini s-au și întors acasă.
Vecinul nostru, nea Tóth Béla,
a luptat în ambele războaie
și în ambele a căzut prizonier la ruși.
Ei bine, acest nea Tóth Béla, când s-a întors acasă,
era așa de sfrijit încât înainta
ținându-se de câte-o creangă la fiecare pas,
să nu-l ia vântul.
Cică, odată, cineva i-a dat un bobârnac
și a căzut grămadă.
I-a rămas o fâneață năpădită
de rugi de zmeur în timpul războiului,
se ducea acolo în fiecare dimineață,
n-avea nevoie de companie,
culegea fructele și păzea vaca.
Iar serile lelea Mári
îl aștepta cu o masă frugală.
Când nea Béla a pus pe el câteva chile
și nu s-a mai temut c-o să-l ia vântul
i-a povestit lui Mári că el zău
că evadase de la ruși,
că se obișnuise și cu carnea de stârv
așa de tare îl măcina dorul de casă.
Dar n-a apucat să ajungă prea departe,
noapte de noapte îngheța bocnă,
l-au prins după lunile de vară
și să nu se supere pe el
că abia acu’ o ajuns acasă.
Lelea Mári se porni să dea apă la șoareci,
ziceai că-i supărată, dar nici vorbă de-așa ceva
și zilnic ducea mâncare și la vecini,
unde și Márta îl aștepta pe János, despre care ea aflase
c-a murit, dar Márta încă nu.
După un timp, nea Tóth Béla
a ajuns să înfrunte bivolul,
iar acesta își lăsa privirea în pământ
(deși omul nu se îngrășase câtuși de puțin).
Ei, și-atunci le-a povestit și copiilor
care se țineau în gașcă după el și, între timp,
învățau ce boabe, ierburi de leac să culeagă,
cum a supraviețuit el în Siberia:
a auzit în somn că-l cheamă Mári,
taică-su, mamaia lui de mult răposată
și-o puzderie de oameni din trecut,
pe care nici nu-i cunoștea.
Să știți, băieți, într-o bună zi,
or să vă cheme și pe voi acasă
și, atunci, tre’ să veniți, tre’ să veniți.
În noaptea siberiană
Și știai, mi s-a adresat maică-mea,
că nenea Tóth Béla
– știi tu, tatăl lui Dulló Erzsi –
a fost în Siberia șase ani după primul război mondial
și patru ani după al doilea?
Au pățit treaba asta mai mulți săteni,
au fost și unii care în anii șaizeci
au venit în vizită cu niște fete blonde, înalte,
care nu vorbeau bine ungurește.
Ei bine, nea Tóth Béla ne-a povestit o grămadă,
nici nu-i păzeau,
doar îi aruncau la capătul lumii,
poftim, trăiți aici.
Odată au trebuit să meargă undeva
pe o temperatură de minus cincizeci de grade,
au orbecăit o zi întreagă,
seara târziu au zărit o luminiță,
s-au îndreptat într-acolo, s-au cerut înăuntru rusește
le atârnau țurțuri din barbă și nas,
arătau ca dracu’.
Hai să le facem o mămăligă acestor moțogani,
spuse una dintre gazde,
n-am nimic împotrivă, răspunse ălălalt
și, când să pună oala pe foc,
nea Tóth Béla i-a strâns în brațe,
apăi, și voi îsteți săcui,
noi, da, din Papolc,
iar în ziua aceea s-au simțit acasă
în noaptea siberiană.
Străbunul meu care a murit în coșciug
Ce s-a întâmplat cu străbunul meu Sántha
din Mikóújfalu – al cărui fecior
fluiera traversând munții călare –
am aflat la întâlnirea de zece ani a soției mele.
Un sătean de-acolo ne-a zis că el e
„bătrânul Sántha” din poveste, care
își dete sufletul în chiar mormântul lui.
Aflați că avea o tiparniță
cu care falsifica bancnote
și iscoadele lui i-or spus într-o zi
că acuși pică jăndarii.
Așa că, fiind el un pasionat cititor de Arany János
și Shakespeare, s-o hotărât
să recurgă la tertipul Julietei:
o băut o fiertură
și-a doua zi l-or îngropat
după datină.
Neveste-sii o apucat să-i spuie: femeie,
scoate-mă-n a treia zi
și-apoi, roiu’ peste mări și țări.
Or venit jăndarii, taman la praznic,
crăpau de ciudă
că bătrânul Sántha
iar i-o dus cu preșul.
S-or cartiruit în casă
vreme de trei zile,
or săpat grădina gratis, fără de taxe,
căutau tiparnița și banii,
căci nevasta bătea la ochi de agitată ce era.
Când or spălat putina,
femeia s-o dus să-și dezgroape bărbatul,
însă aista era deja mort:
coșciugul tăt era mânjit cu sânge,
și-o ros unghiile până la carne.
Prezentare și traducere: George Volceanov