Halte à la mort des langues, aparținând lingvistului francez Claude Hagège, carte netradusă încă în română, al cărei titlu s-ar putea tălmăci ca: Stop morții limbilor, sau, și mai injonctiv: Să punem capăt morții limbilor, sau chiar Să spunem ,,nu” morții limbilor (Éditions Odile Jacob, 2000) este o ,,poveste”, realizată cu un instrumentar științific, despre stingerea unor limbi, despre cauzele acestor dispariții, despre procesul prin care au trecut până la extincție, dar și despre reînvierea unora dintre ele; ea este o pledoarie pentru o mai bună înțelegere a rolului limbilor în evoluția societăților umane. Autorul trage un semnal de alarmă în ce privește rolul oamenilor în salvarea acestora, pentru că, deși nu sunt materiale, ele sunt creații ale spiritului uman, sunt definitorii pentru comunități și reflectă viața sau moartea lor. ,,Limbile sunt complexe de structuri evolutive, care joacă un rol esențial în dezvoltarea cognitivă a indivizilor, și sunt totodată folosite în comunicare”, explică Claude Hagège, (trad.nstr., p.159) ,,Limba este structură și tipologie, nu acumulare de cuvinte”, afirmă și Dan Alexe, un scriitor român, pe urmele lui Ferdinand de Saussure. (Dan Alexe, Babel. La început a fost cuvântul, Editura Humanitas, București, 2022, p.71)
Cartea lui Hagège se deschide cu constatarea unei realități crude: în fiecare an mor aproximativ 25 de limbi și, dacă pe glob sunt în jur de 5000, un calcul simplu ne arată că la sfârșitul secolului al XXI-lea, vor rămâne vii jumătate din ele, sau poate chiar mai puține, în virtutea procesului de accelerare care se manifestă pe mai multe planuri ale societății. Este aceasta numai o prevestire funestă? E vorba de un fenomen incontrolabil care va marca existența umanității? Este un proces firesc, așa cum este moartea speciilor, sau este un proces indus? Ce ar putea face oamenii pentru a pune capăt acestor morți? Autorul se întreabă dacă nu ar trebui să ne trezim din inconștiență și să luăm atitudine, pentru că, odată cu fiecare limbă care dispare, moare o cultură, mor tradiții. Există o speranță totuși: sunt limbi care renasc, sau altele care se încăpățânează să trăiască, în ciuda tuturor amenințărilor.
Claude Hagège și-a structurat cartea în trei mari părți: Limbile și viața, Limbile și moartea și Limbile și renașterea. În prima dintre ele discută despre relația strânsă care există între limbi și principiile vitale care conduc universul. În franceză există o distincție clară, care în română nu este atât de pregnantă, între langue/limbă și parole/vorbă, sau vorbire, cea din urmă fiind manifestarea concretă a celei dintâi (F. de Saussure arată că limba este un sistem, a cărui dimensiune esențială este la parole/vorbirea). În franceză mai există și distincția între parole și mot, care au totuși un nucleu semantic comun. Analizând aceste noțiuni: langue, parole, mot, autorul arată că, dacă limba nu moare până la urmă de tot, la parole/vorbirea este ,,fugitivă”, iar cuvintele, ca entități aparținând limbii, sunt de fapt cele care duc lupta: ele trăiesc, mor, renasc, uneori își pierd sensul inițial și recâștigă unul nou. În cea de a doua parte a cărții, Claude Hagège explică ceea ce se înțelege în general prin moartea unei limbi și încearcă să găsească soluții viabile pentru a împiedica acest proces, iar în a treia strecoară o undă de speranță, vorbind despre fenomenul invers, cel al renașterii unor limbi.
Rolul limbilor în devenirea ființei umane este de necontestat, limbile sunt purtătoare de viață, de aceea umanitatea trebuie să lupte pentru salvarea lor. ,,La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan, I: 1-2) este citatul celebru din Noul Testament în care cuvântul apare ca flux de energie divină creatoare. Despre dimensiunea ,,ontologică, cvasi-mistică și ocultă” a limbajului vorbește, în secolul XX, și un gânditor ca Martin Heidegger. (Dan Alexe, op.cit., p. 14).
Care este originea limbajului? Există numeroase teorii. Claude Hagège nu-și pune această problemă, o găsim însă puternic exploatată în cartea lui Dan Alexe, care aduce în discuție dialogul Cratylos al lui Platon, în care există două ipoteze: 1) limbajul apare ca rezultat al unui ,,pact social” și 2) limbajul apare prin imitarea unor zgomote din natură. Autorul recuză ambele variante, aducând argumente foarte convingătoare, dar chiar și dialogul platonician în sine lasă deschisă această interogație. Antropologul André Leroi-Gourhan vorbește, în cartea sa Gestul și cuvântul (tradusă în română în 1983), despre o naștere lentă a limbajului, care s-a întins pe parcursul a milioane de ani, legată de ,,spațiul pe care îl formează mâinile și gura la oameni, spre deosebire de celelalte primate.” (Dan Alexe, op.cit., p.113) Noam Chomsky a încercat și el o explicație formulând teoria ,,gramaticii universale” și a ,,structurii profunde” care ar sta la baza oricărei limbi. Daniel Everett (Cum a început limbajul, London, 2017) contestă, aparent, această teorie și pe cea a ,,mutației genetice” și o propune pe cea a evoluției lungi. Niciunul dintre organele legate de fonație nu au avut această funcție la început, afirmă acesta. În realitate, arată Dan Alexe, cele două teorii nu se exclud, fiindcă ,,evoluția poate într-adevăr produce o mutație genetică.” (Dan Alexe, op.cit., p.115) Nicolai Marr, lingvistul oficial un timp al regimului stalinist, emite o altă teorie, aceea că ar fi existat o ,,limbă adamică”, ,,o protolimbă din care ar fi descins limbile istorice și moderne” (Dan Alexe, op.cit., p.121), pe care el a numit-o ,,iafetică” (după numele fiului lui Adam, Iafet), celelalte limbi fiind ,,semitice” (de la numele lui Sem) și ,,hamitice” (de la Ham). Problema originii limbajului rămâne totuși o mare enigmă.
,,Majoritatea limbilor de azi sunt rămășițele erodate ale unor/ unei limbi mai vechi, în care procesul erodării nu mai este vizibil.” (Dan Alexe, op.cit., p. 61) Lupta pentru viață a limbilor este asemănătoare cu cea pe care Darwin a descoperit-o în zoologie. A fost transpusă în lingvistică de A. Schleicher (1821-1868) care vorbește despre dominația unor limbi asupra altora și imposibilitatea acestora din urmă de a face față presiunii limbilor dominante. Viața limbilor reflectă de fapt viața societăților umane. Cuvintele sunt muritoare, ca și oamenii. Cauzele morții limbilor sunt schimbările economice și sociale pentru că ele, cuvintele, reflectă transformările civilizației.
Există trei modalități prin care o limbă dispare, afirmă Claude Hagège : prima este transformarea, printr-un proces în cursul căruia o limbă veche se transformă într-una nouă, ca de pildă transformarea latinei în diverse limbi romanice; ea poate apărea și în cazul unor limbi clasice ca turca sau rusa, care au și o formă veche. Nu se poate vorbi aici despre o dispariție totală. Substituția este un proces de fuzionare, la sfârșitul căruia nici structura, nici cuvintele limbii de origine nu se mai folosesc. În cazul extincției e vorba de o retragere totală din scenă, prin moartea ultimilor vorbitori; o nouă generație de locutori abandonează limba veche și adoptă una nouă. Există și o extincție pe etape, de exemplu prin generalizarea bilingvismului. Uneori limbile intră în război, e o luptă cu arme inegale între o limbă al cărei sfârșit se apropie și o alta care începe să o domine. Un exemplu oferit de autor este cel al limbii quechua, limba vorbită în valea Cochabamba din Bolivia. la sosirea cuceritorilor spanioli. Ea s-a transformat, a devenit una hispanizată. ,,Hispanizarea culturală și lingvistică” nu a fost totală în cazul tuturor limbilor care se vorbesc în America de Sud, arată Claude Hagège, de pildă în Bolivia, jumătate din cei cinci milioane și jumătate de locuitori vorbesc încă limba tradițională. Limba aceasta a căpătat, în diferite medii (rural sau urban) anumite particularități fonologice, lexicale, gramaticale specifice. Într-un astfel de război între limbi, cea care câștigă este cea a ,,elitelor”.
Un alt proces care poate interveni în evoluția unei limbi este cel de eroziune, care se manifestă prin pierderea unor trăsături distinctive. Autorul dă multe exemple de limbi exotice care au trecut prin acest proces, dar unul mai apropiat, din Franța, ar fi cel al dialectelor ,,bigoudin” și ,,trégorrois” din Bretania, care au pierdut o trăsătură foarte originală care consta în adăugarea a două sufixe de plural la substantivele având marca de diminutiv. Uneori, ultimii vorbitori ai unei limbi sunt singurii care pot da mărturie despre limba pe care au folosit-o într-o primă etapă a vieții și pe care, ulterior, au uitat-o. Autorul dă ca exemplu pe bătrânii armeni din Marsilia, sau din alte orașe ale Franței, care nu mai pot ține un discurs coerent în armeană. Cauzele morții unei limbi sunt fizice, economice, politice.
Stingerea brutală a unei limbi se instalează prin dispariția tuturor locutorilor, dispariție datorată unor catastrofe naturale: genocid, epidemii, migrații, războaie. Unul dintre exemplele de catastrofe naturale date de autor este erupția vulcanului care în 1815 a cauzat moartea tuturor locuitorilor insulei Sumbawa din arhipelagul indonezian, altele, de genocid, sunt: cel din 1226, în urma căruia mongolii lui Gingis Han nimicesc o populație tibeto-birmană din vestul Chinei (Xixia, sau Tangut) care avea o cultură înfloritoare și o scriere ideografică originală, sau masacrul olandezilor asupra locuitorilor arhipelagului Banda, din insulele Moluce. Un mare masacru, în urma căruia au fost uciși 25.000 de indieni, a avut loc în Salvador în 1932; odată cu ei au pierit două limbi: cacaopera și lenca. O populație amazoniană din sud-estul Columbiei și nordul Braziliei, ,,andok”, a fost decimată printr-o serie de atrocități săvârșite de companiile de exploatare a cauciucului. Mai aproape de noi, și spațial, și temporal, se poate vorbi de exterminarea evreilor, între 1933 și 1945, fapt care a dus la distrugerea limbilor idiș și djadezmo.
Nu numai masacrele au dus la stingerea unor limbi, ci și epidemiile sau războaiele, care uneori au acționat împreună și au ucis toți locuitorii unei regiuni. Un exemplu de acest gen este cel al Mexicului din a doua jumătate a secolului al XVI-lea: contactul cu europenii și forța lor exterminatoare, asociată cu bacteriile, agenții patogeni aduși de aceștia, au dus la stingerea dramatică a unor populații lipsite de apărare imunitară. ,,Deposedați de tradiții, de bunuri, de propria civilizație, marcați de sentimentul că au fost abandonați de zeii lor, mulți indieni și-au pierdut dorința de a trăi. (…) La acești factori s-au adăugat masacrele, iar moartea oamenilor a devenit cauza esențială și înspăimântătoare a morții limbilor.” (trad. nstr., p.129) Același fenomen s-a petrecut cu aborigenii din Australia, decimați nu numai de violențele fizice, ci și de bolile aduse de ,,albi”: sifilis, variolă, gripă. Iată cum ,,civilizația” nu a avut numai efecte pozitive asupra unor populații aflate totuși într-o stare de echilibru cu natura și propria existență.
Printre factorii care duc la moartea unei limbi, imperialismul englez ocupă un loc de frunte. Engleza, fiind limba societăților celor mai industrializate, s-a impus ca vector al tranzacțiilor comerciale, dobândind prin aceasta și o importanță politică. Promovarea unilingvismului este privită cu un ochi foarte critic de Claude Hagège ; el denunță faptul că mentalitatea unilingvă este considerată o garanție a modernizării și a progresului, în timp ce multilingvismul este asociat cu subdezvoltarea și întârzierea economică, socială și politică. Îl bănuim pe autor ca fiind un apărător al valorilor, culturilor și civilizațiilor vechi, și un sceptic mai degrabă, în privința ,,modernismelor”, manifestate și pe plan lingvistic. ,,O limbă vehiculară care reprezintă peste tot puterea banului, nu poate fi un mijloc neutru de comunicare”, conchide el. (trad. nstr., p.172)
Bilingvismul, care ar fi putut rezolva problema coexistenței unor limbi, devine de multe ori, afirmă autorul, un lux costisitor. Doar limba dominantă merită investiția învățământului și folosirea ei sfârșește prin a devaloriza limba autohtonă, confruntată cu un model economic și social destinat să apară ca un prestigiu. Exemplul oferit de autor este cel al comunităților indiene din Canada și Statele Unite, în care școala anglofonă s-a impus. Singurul mijloc de a-i ,,civiliza” pe copiii indieni era de a-i smulge influenței ,,barbare” a mediului în care s-au născut și de a-i duce în școli îndepărtate, în care folosirea limbii amerindiene era strict interzisă. Așa au ajuns aceste limbi victime ale învățământului anglofon. La fel s-a întâmplat și cu limbile aborigenilor din Australia, conduse către agonie de către presiunea limbii engleze, în toate domeniile, dar mai ales în învățământ.
Limbile pot dispărea deci și datorită pierderii prestigiului, arată Claude Hagège, așa s-a întâmplat cu limba galică/ le gaulois, limba vorbită pe teritoriul francez înainte de era creștină. Clasele superioare ale societății s-au romanizat și s-au îndepărtat de cultura tradițională, așa se face că ,,druidismul”, o religie înfloritoare pe vremea lui Cezar, a devenit ulterior o practică asociată cu vrăjitoria, care a subzistat doar în cătunuri îndepărtate. Latina se va impune în secolul al XI-lea, acaparând ultimele insule lingvistice ,,gauloises” care vor supraviețui doar în zona centrală a Franței. Prestigiul unei limbi vine nu din calitatea în sine a limbii, afirmă Claude Hagège, căci nici fonologia, nici morfologia, nici sintaxa, nu pot fi purtătoare de valoare. ,,Când se spune că o limbă este prestigioasă, este vorba, în realitate, de cei care o vorbesc, sau de cărțile care o folosesc. Printr-un proces de transfer, care este curent în relația cu lumea și cu valorile care o compun, respectul și admirația pe care le inspiră o colectivitate sau realizările sale se răsfrâng asupra atributelor sale. Or limba este unul din atributele principale ale comunităților umane.” (trad. nstr., p.159)
Ce se întâmplă când o limbă își pierde prestigiul, în concurență cu alta? Autorul exemplifică vorbind despre limbile greacă și latină, în vremea lui Cezar. După ce Roma a învins Grecia și a făcut din ea o provincie romană, odată cu descoperirea strălucitei civilizații grecești, elitele romane au încercat un sentiment de inferioritate, iar învățarea limbii grecești a devenit o dovadă de rafinament. Elenizarea aristocrației romane devine o miză politică, fiindcă practica retoricii, de sorginte greacă, ducea la perfecționarea artei oratorice, foarte necesară ca armă de persuasiune. Cu toate acestea, limba greacă nu a pătruns niciodată dincolo de societatea patriciană, căci oamenii de rând nu aveau mijloacele necesare pentru a accede la ea. O limbă nu se implantează solid, arată autorul, decât dacă cuprinde întreaga comunitate, nu numai elitele. Bilingvismul aristocrației romane din epoca clasică nu a fost decât un episod din istorie care nu a lăsat urme. În cele din urmă prestigiul limbii grecești nu l-a nimicit pe cel al limbii latine.
Asemenea speciilor de plante și animale, care se sting azi într-un ritm de 1.000 până la 10.000 mai rapid decât în marile perioade geologice (autorul citează ca sursă ziarul Le Monde, 10 martie 2000), în contemporaneitate, limbile dispar cu o viteză mult mai mare decât în trecut. Ce se întâmplă când vorbitorii anumitor limbi, sau chiar state întregi iau atitudine împotriva acestei tendințe de dispariție? Se constată de pildă o revigorare a sentimentului de identitate, ca în cazul bretonilor, al scoțienilor, al occitanilor care încearcă, prin diverse mijloace, să reînvie vechea lor limbă. Un alt factor susceptibil să mențină în viață o limbă este existența comunităților rurale care trăiesc departe de marile axe de circulație. Așa s-a întâmplat cu limbile indigene care au supraviețuit în bazinul Amazonului, arată autorul. Coeziunile familială și religioasă, care merg de multe ori mână în mână, au constituit și ele o frână în calea dispariției limbilor, în special coeziunea religioasă, care acordă o mare importanță tradițiilor, respectului persoanelor în vârstă, ele însele păstrătoarele limbilor ancestrale. Scrisul constituie un instrument de promovare foarte important pentru o limbă. La ora actuală, afirmă Claude Hagège, limbile recunoscute printr-o constituție sunt cele care se scriu, în opoziție cu cele ale unor etnii locale pe care lipsa scrisului le face mai fragile.
Cazul cel mai frapant de resuscitare a unei limbi este cel al ebraicii, o limbă care a supraviețuit din timpuri imemoriale. La origine este o limbă semitică, vorbită pe un teritoriu restrâns, pe care nimic nu o destina existenței excepționale pe care a avut-o și o are. Astăzi există o ,,ebraică biblică”, opusă ebraicii moderne, numită ,,israelită”. De-a lungul timpului, limba a suferit multe influențe, dintre care cea mai importantă ar fi cea aramaică. În ciuda tribulațiile prin care evreii au trecut de-a lungul istoriei, de natură să ducă la dispariția limbii (care secole întregi a fost considerată limbă moartă), în secolul al XX-lea, ea devine limba de stat a Palestinei, alături de engleză și arabă, iar ulterior limba de stat a Israelului. Renașterea limbii a fost urmarea mișcării sioniste, iar visul lui Ben Yehuda s-a împlinit – limba ebraică a redevenit o limbă vie, dovadă faptul că există scriitori care, arată autorul, aleg să scrie într-o limbă apropiată de cea vorbită. Claude Hagège afirmă că această renaștere este rezultatul voinței, pasiunii colective, al determinării, și o dovadă că resuscitarea unei limbi moarte nu este ceva imposibil.
Pe de altă parte, limbile care renasc sunt mult mai puține decât cele care dispar. Autorul dă câteva soluții viabile pentru salvarea limbilor muribunde: lingviști care să se străduiască, pe teren, să resusciteze memoria ultimilor vorbitori, oameni de litere care să folosească în operele lor astfel de limbi amenințate să se stingă (fenomenul acesta este deja prezent, dovadă scriitorul Isaac B. Singer care a scris în idiș); oamenii înșiși, fiecare în parte, pot face ceva pentru salvarea unei limbi, chiar internetul, în măsura în care nu amenință în totalitate cultura scrisă, poate deveni un instrument de promovare a unor idiomuri locale.
Globalizarea amenință însă chiar și limbile cu o cultură și o civilizație milenară, franceza, germana, spaniola, italiana, portugheza – anglo-americana se află într-un proces de expansiune, ale cărui limite se îndepărtează continuu. Autorul recunoaște că existența unei limbi cu vocație internațională nu ar fi o nenorocire, dacă această limbă s-ar adăuga limbii materne a fiecărui popor; el pledează pentru bilingvism, sau chiar multilingvism. Devalorizarea explicită a bilingvismului în țările anglofone este însă o realitate frapantă, iar anglo-americana, și îi dăm dreptate, nu poate fi un instrument neutru de comunicare, care să lase libertate limbilor cu care intră în concurență, ea este vectorul unei culturi care amenință să le absoarbă pe celelalte, devenite de fapt niște ,,obiecte negociabile” (p.364). Comparând situația de început de eră creștină, în care impunerea latinei a dus la stingerea multor limbi, acum tehnicile moderne de comunicare, care conduc la o difuzare extrem de rapidă a englezei în lumea întreagă fac ca stingerea unor limbi să aibă loc cu o extremă rapiditate.
În privința numărului de vorbitori ai unei limbi, chineza este cea care deține supremația. Apoi: limbile hispanice, hindi, bengali, engleza, japoneza, rusa, portugheza. Cu toate că nu se află printre cele nouă limbi dintre cele mai vorbite din lume, franceza (în jur de 100 de milioane de vorbitori în întreaga lume) se află pe locul al doilea, după engleză, în ce privește extinderea pe glob, prezența în cadrul instituțiilor internaționale, volumul de traduceri. Autorul se poate mândri, și chiar o face, inconștient sau nu, cu apartenența la această limbă care rămâne totuși, în comparație cu engleza care are mai degrabă acest caracter comercial, o limbă a culturii, o limbă a elitelor, de o muzicalitate și o eleganță de necontestat. ,,Apărându-și cultura, adică viața, franceza își apără și viața sa proprie, și o apără astfel, și pe cea a germanei, a italienei sau a altor limbi europene.” (p. 366)
Viața limbilor reflectă viața societăților, a comunităților umane, a culturilor. Omenirea trebuie să devină conștientă de pericolul stingerii unei limbi, pentru că odată cu ea moare o lume. Cartea lui Claude Hagège prezintă un interes lingvistic, dar și unul antropologic, ea pune în discuție trei adevăruri: primul, acela că limbile sunt partea cea mai vie a culturilor umane, al doilea, că ele mor, și din păcate pot muri în număr mare, și cel de-al treilea, că această aparentă moarte nu este o distrugere totală, fiindcă unele dintre ele renasc. Apărând diversitatea lingvistică împotriva dominației unei singure limbi, oamenii trebuie să știe că, după experiența Turnului Babel, suntem ,,condamnați” la diversitate, care este și o garanție a apărării valorilor, a specificității fiecărei zone a Terrei.