Dispoziția dominantă a poetei Lucia Bibarț e incertitudinea. Una liric fertilă, întrucât îngăduie o căutare a unei diversități de puncte de reper, o mobilitate ducând la asocieri de factori în măsură a sugera o identitate auctorială. Perspectiva nu apare din capul locului, implicată fiind în procesul delicat conceptual al repetatelor tentative textuale, cuprinzând și o serie de schițe ale unui imaginar al cotidianului însuflețit de spontaneitate. În semn de loialitate față de sine însăși, autoarea nu pregetă a se înfățișa în chip neconvențional. Mărturie ambiguă, senzual-ironică: „Știi cât de rău mă pot rătăci/ când păcătoasa asta de cheie se potrivește/ într-o mulțime de yale./ Știi că noaptea mi-e greu/ să deosebesc contrastele./ Negrul de alb./ Gândul mi-e ademenit./ Știi că interesul meu,/ e volatil. Alunecos. Cântec de sirenă./ Când zvelt,/ când trupeș./ Și mai știi că marinarii n-au scăpare/ din mreaja lui” (Despletește-ți șuvițele, femeie). Pentru a consemna o sinceritate dubitativă, dezarmantă în plasticizare: „Am starea,/ ci n-am materialul de construcție/ din care zidești starea./ Cetatea la care te poți întoarce,/ atunci când te rătăcești.// Pe umărul inspirației/ nu mi se-mperechează cuvintele./ Speriate/ până la dispariție,/ de la ultima zidire,/ planează deasupra-mi,/ ca peste un cuib părăsit,/ fără să se cuibărească” (Pustiul). O analogie simplificată: „Între două anotimpuri –/ cel devreme și cel târziu –/ viața se încălzește potolit/ la șemineul aducerilor aminte” (Noaptea verii). Dar și o proiecție asupra unui celălalt, intim participant prin răsfrângerea afectului în cauză: „Stăteai la kilometrul 112,/ așteptând./ Gustul zilelor tale se stricase de tot,/ ochii tăi fugeau de mâini,/ sufletul tău se desprinde de trupul pătimaș/ și pribegea./ Mintea-și ura pielea,/ inima lega tot ce atingea.// Întotdeauna ai fost aproape./ Atât de aproape de mine,/ încât nu m-ai putut vedea” (Km 112). Pentru ca un gest de obiectivare, indice al scepticismului implicit, să înfățișeze disocierea cuvântului de adevăr: „Taci!/ Nu vorbi./ Nu mai zvârli/ în mine cuvinte,/ nu mai vreau să le-aud./ Am să-ncep să le cred.// Cuvintele tale/ au mai mare dreptate/ decât tine” (Taci).
Îndoiala se extinde pe spații tot mai cuprinzătoare într-o tentativă de a sugera un existențial uman al peisajului autumnal, o trăire mutuală: „octombrie întinde covoare de soare/ pe străzile cetății,/ de parcă ar încerca să ne convingă că/ nu ne duce spre capăt de drum ./ Că dorul ei de viață,/ e viața însăși,/ că desprinderea și căderea nu presupun defel/ Finalul, ci chiar paroxismul trăirii,/ pentru cei puțini, aleșii” (Viață de moarte). Și apoftegmatic: „E miezul zilei de toamnă și simt/ nehotărâre în drumul naturii” (ibidem). Temerea continuând într-o speculație ce are în vedere un ins care „pornește de la și înspre ceva”, fără a găsi „nici o cărare, nici un semn” (Dar dacă). Urmează naturala întrebare: „Dar dacă cineva a furat cărarea?/ Deși nu vedea cine ar fi-ndrăznit!” (ibidem). Ca și o meditație a solitudinii astfel provocate: „Și-atunci drumul cel bun, năpădit de/ singurătate,/ s-a ascuns în propriile-i temeri…// Ori poate chiar el sătul de sine,/ a pornit să se-ntâlnească/ într-o deviație?” (ibidem). Posibil un altcineva ilustrează o postură acordată cu anotimpurile: „Stătea în nehotărâre și așteptare./ Într-o vreme fără vreme,/ într-un timp fără Timp.” În acel interval în care natura înseși „încremenește între anotimpuri”, întrucât „principiul ia în stăpânire firea”, ceea ce face ca păsările, „nemaiștiind dacă sunt călătoare sau nu”, să planeze „pe loc/ între țara de acum și cea din zbor” (Timp fără Timp). Dintr-o atare dispoziție a dubitației generalizate se menține mereu gustul pentru contraste. Cu o satisfacție a regăsirii, poeta se înregistrează prin ipostaze etice: „Fără orgoliu, sufletul/ îmbrățișează pe cel care-l rănește.// Nerăzbunător, nici măcar/ nu-și pune problema să ierte sau să uite.// Nu cunoaște legea Talionului,/ trăiește doar în Noul Testament.// Cum nu-și atinge marginile,/ e mereu în căutarea limitelor.// Fără sensul recluziunii, se-nchide în trupul tău.// Suferința e pentru el/ fericirea de-a-ndoaselea” (Nesupus). Nu o dată în elocvente prescurtări. Un balans temporal al cantității: „Cât de puțin e multul bătrânului…/ Atât de puțin, pe cât de mult e puținul tinereții” (Puținul mult). O interferență între anotimpuri devine un prilej al amalgamării elementelor emoționale și fizice: „Inflorescențe ale verii de toamnă./ Arome feminine degajate/ în gândul bolnav de vânătoarea ideală,/ adulmeci îmbrățișarea altora,/ precum ogarul nedumerit urma găsită” (Sunt clipa ce trece prin tine). Pentru ca presiunea anotimpurilor să izbucnească într-o figură a energiei în sine: „Nostalgie năvalnică,/ imagini extatice/ încălzesc creierul,/ aprinderea atinge inima,/ trezește celulele,/ poza de pe peretele amintirii a rămas tânără./ Spargi contururile,/ năvălesc ochi, mâini, glezne/ pâclă înmiresmată/ de castană coaptă și frunză-agonizând” (ibidem).
Cu melancolică naturalețe e prezentat și procesul îmbătrânirii precum o epuizare psihofizică totodată lentă și cu senzații ale imprevizibilului: „se solidifică încheieturile gândului/ tot mai greu șablonul permite maleabilitatea,/ tot mai greu oasele se pliază/ pe articulațiile faptelor bune./ Mâna și piciorul ascultă/ doar hotărârea dictatoare,/ iar aceasta, oricât de tânără,/ se maturizează și îmbătrânește brusc,/ înțepenește în vârstă” (Rinocerizare). Situată pe platoul unei vârste poate că anticipate, autoarea ne oferă un autoportret interogativ ale cărui trăsături devin chiar contrastele caracteristice ale conștiinței alarmate: „Pe cine să cert sau să laud pentru ceea ce sunt?/ Pe cine pentru ceea ce nu-s?/ Cui să reproșez excesele,/ dar împuținările mele?/ Ce să fac cu plinul rămas gol/ când pleci?/ Cu revărsarea golului umplut/ la păcătoasă venirea ta?” (Pe muchie de cumpănă). Ori o imagine similară la persoana a treia, în care elementele opoziției se contopesc într-o organicitate presantă, într-o combustie situată la un prag hivernal: „Trecuse prin foc./ Unii ar fi zis că s-a purificat/ și că era gata să se-nalțe,/ dar ea, ea nu simțea asta./ Nervurii gândului se mutilaseră în cuptor./ Membrana străvezie a corpului,/ prin care citeai semnele din soare,/ coaptă, gata să plesnească,/ dosea dogoarea scurgerii/ verii ei în iarnă” (Toamna iernii).
Firește sensibilitatea pentru stările contrastante produce o rezervă față de ambianță, reacție a singularizării. Actualitatea despiritualizată printr-o mecanică avansând către robotizare e astfel consemnată: „De prea mult confort, plictisul înflorea./ Pe acoperișuri, în locul mușchiului, au început să crească antene,/ prin firul cărora lumea venea în vizită./ Draperiile trase împiedicau pătrunderea luminii./ Totul se trăia în secret, în apatie și-n singurătate./ Slujba de acasă, cumpărăturile on line,/ schimbul de idei și de sentimente prin ecrane” (Apocalipsa). Neexcluzând fenomenele somatice: „Zâmbetele, rictusuri formale./ Venele se strâmtau, sângele curgea tot mai greoi,/ roșul lui se decolora” (ibidem). Strădania de redresare a unei persoane „bolnave de lume” e sortită eșecului. Odată contrafăcute, elementele realului nu-și pot recăpăta condiția primară. Căderea ființei e ireversibilă. Ajuns spectral, „cu toate organele interne la vedere”, cu o „consistență de abur” nefericitul în cauză devine incognoscibil pentru sine („El însuși văzându-se într-o oglindă/ nu s-a mai recunoscut”), până când, cu cinică delicatețe, „o mierlă mirată și cântătoare/ s-a apropiat,/ i-a susurat ceva la ureche/ apoi… l-a-nghițit” (ibidem). Cum ar veni, Lucia Bibarț e ceea ce am putea numi o voce caracteristică a postmodernității.
Lucia Bibarț, Timpul sparge clepsidra, Editura Neuma, 2022