Abraxas (Editura Polirom, 2022) este al treilea roman al lui Bogdan Alexandru Stănescu, pe care-l cunoaştem şi ca poet şi eseist remarcabil. Prima sa carte de prozator, Copilăria lui Kaspar Hauser, o naraţiune „modelată” după biografia stranie a copilului neamţ care a trăit multă vreme izolat într-o pivniţă, a „romanţat”, ca să zic aşa, multe date ale propriului calendar biologic, transfigurate într-o proză plină de culoare şi nerv, de o mare mobilitate a ritmului povestirii şi cu un dar aparte de a surprinde concretele de decor şi de gestică din viaţa imediată, – aici a unei vârste de „băieţi de cartier” puşi să se confrunte devreme cu asprimile vieţii marginale, trecute şi în caracterele şi modurile lor fruste şi brutale de manifestare. Cartea fost rău citită de noii militanţi ai „corectitudinii politice”, principial generos-democratici, dar în realitate de o rigiditate ideologică neatentă la statutul specific, estetic, al ficţiunii literare, drept care i s-au imputat autorului, caricatural şi ridicol, tot felul de păcate „rasiste”. A doua, o ficţiune construită în alt registru, despre viaţa lui I. L. Caragiale, uzând de convenţia scrisorii găsite (după ce în piesa clasică aveam de-a face cu una „pierdută”), scrisă cu aceeaşi dexteritate imaginativă, doar cu câteva scăpări de actualizare nepotrivită cu epoca evocată, semnalate la timpul lor.
În fine, romanul masiv Abraxas, cu o complexitate compoziţională de alt nivel, în care prozatorul desfăşoară un spaţiu imaginar cu deschideri multiple, de model proustian („Mulţi ani la rând mi-a plăcut să ajung pe strada Trestiana”…), numai că nu un Combray nostalgic reînvie la romancierul român, ci o lume pusă de la început sub semnul ratării şi al descompunerii morale, de mai multe ori debusolată, prinsă în vârtejul şi inerţiile unei actualităţi româneşti confuze, grav viciată de trecutul dictatorial comunist destul de apropiat şi de interminabila, bolnava „perioadă de tranziţie” spre noul capitalism, de după Decembrie 1989. Memoria „involuntară” reactivează aici aleatoriu momente din viaţa unei familii de clasă mijlocie, cu rădăcini în mai multe soluri sociale, de la punctul de plecare rural la câteva cariere medii, – de ofiţer sub regimul Ceauşescu, ca în cazul Celui Bătrân, Ovidiu(s), veteranul „clanului”, la fiul Eugen (Genu), afacerist alunecos în ambianţa tulbure a epocii, tatăl natural al protagonistului-narator Mihai (Michi) Lucescu, cu soţia Raluca (Ralu), pictoriţă de mâna a doua, de stil „decadent”-simbolist, vag suprarealist, coborât la nivel de kitsch, apoi la tatăl adoptiv Sergiu, om lipsit de energie, devenit în ultimă instanţă agent de turism, cu deplasări fără mari izbânzi prin America şi Europa. Femeile au şi ele chipuri diferite, foarte bine individualizate portretistic – căci energicei, voluntarei şi teatralei Ralu i se alătură o grecoaică, bunica povestitorului, numită sentimental Psihi Mu, ajunsă la noi cu comuniştii refugiaţi în anii ’50 din Grecia; apoi Meri, gospodina, soţia lui Ovidius, Marina (poreclită şi „Cur-Negru”, dizgraţioasă şi rea, care e a doua soţie a lui Genu), ori Ioana, nevasta lui Michi Lucescu; acesta, cu studii filologice abandonate repede, dascăl universitar la Istorie, prins şi el în plasa de tarantulă a acestui segment social în cădere.
Dar memoria acestuia e şi programată de la începutul romanului, cu „lecţii” din clasicii latini, distribuită mai disciplinat mnemotehnic, în „căsuţe”, vreo unsprezece la număr, ca tot atâtea săli de cinematograf în care se proiectează, liber totuşi, secvenţe de biografie contaminate unele de altele, sugerând permanenta asociere a datului biografic verificabil calendaristic cu proiecţia imaginară, suscitată în câteva rânduri şi de amintiri de lectură, – istorie medievală, precum cruciada antiotomană condusă de împăratul german Barbarossa, istorie literară, ca în episodul narativ ce-l evocă pe poetul avangardist Ilarie Voronca, a cărui casă de pe strada Parfumului din Bucureşti este privită noaptea sub lumină de felinar singuratic şi populată cu stafii ale trecutului de către privitorul povestitor dintr-o mansardă vecină, cu evocarea şi a sfârşitului tragic al poetului la Paris, şi cel al poetului newyorkez Delmore Schwarz, provenind dintr-o familie de evrei cu origini româneşti.
Toate întâmplările narate în carte stau sub un semn nefast: Abraxas, numit deja într-un motto împrumutat din psihanalistul C.G. Jung, este, de altfel, un zeu al contradicţiei şi eşecului existenţial, stigmat al destinului mai tuturor personajelor romanului. Însuşi naratorul stă sub steaua neagră a unei sorţi de om menit ratării. Din prima copilărie, nu aude în jurul său decât vorbe vulgare, cu rare momente de duioşie din partea mamei autoritare, Ralu, fiinţă de o senzualitate ostentativă, blestemându-şi patetic şi zgomotos soţul care şi-a abandonat familia, al doilea tată nu se lasă nici el mai prejos în materie de limbaj slobod, iar mediul şcolar în care se formează e dominat de acte agresive şi de obsesii sexuale exacerbate la nişte adolescenţi care descoperă de timpuriu şi cu precădere laturile primitive ale comportamentului individual şi social. Sunt experienţe ce vor marca profund viaţa lui Michi Lucescu, rămas inerţial şi cu un soi de abulie, pradă a unor astfel de circumstanţe. Căci lectorul bucureştean de la Facultatea de Istorie, om cultivat, cu un larg orizont intelectual – vezi numeroasele trimiteri cărturăreşti din sfera Bibliotecii şi a Muzeului – capabil să reflecteze serios asupra lumii şi a propriei vieţi, pare prins, îndeajuns de surprinzător, în plasa acestor experienţe primare, de care nu se poate detaşa, contrazicând, de fapt, condiţia sa de intelectual cu capacităţi reflexive de mare, adesea, acuitate. Da, zeul Abraxas al contradicţiilor, al „probabilităţii improbabile”, cum zice citatul C. G. Jung, e o tutelă destinală ce poate scuza eventualul reproş adus prozatorului care admite discrepanţa îndeajuns de paradoxală dintre cele două moduri de raportare la realitate. Ceva atavic şi fatidic, de neînlăturat de viaţa povestitorului, pare a fi pecetea definitivă pusă pe soarta sa, o predestinare tragică, – dar poate calificativul nu e, totuşi, cel mai potrivit aici, deşi cartea începe şi se încheie cu două texte intitulate Corul… Sunt însă „coruri” ce aruncă punţi între două vise, unul deschizând rememorarea, celălalt un soi de concluzie nostalgică în care viaţa şi moartea, cu răsfrângeri ale vârstelor tinere şi ale angoaselor patronate simbolic de clădirea monumentală şi neliniştitoare a Crematoriului bucureştean, domină aceste ultime pagini – se contopesc elegiac, în lumina ambiguă a atmosferei onirice.
Sentimentul predestinării e sugerat pe tot parcursul romanului, precum cenuşa, pietricelele ori făina presărată în basme pentru ca drumul întoarcerii să nu fie uitat, printr-o suită de elemente figurând stările de frică şi anxietate ale personajului încă din copilărie: o pasăre moartă descoperită într-un apartament de bloc, o tarantulă asociată cu un anume comportament uman, gândacii de bucătărie foşgăind în câteva rânduri, deopotrivă în realitate şi în vis, melci care mor prin unghere umbroase de odăi, membre de animale sfărâmate descoperite cu înfiorare într-o pivniţă a casei şi încă altele, ce întreţin starea de incertitudine dintre faptul trăit cu ochii deschişi ori memorie şi reverie. Ca la Mircea Eliade ori Mircea Cărtărescu, dacă ne limităm la proza românească, apar locurile investite cu mister, obiectele în care s-a depus timpul, – amintita pivniţă, podul de casă, ungherele unor odăi, pe care un Gaston Bachelard le-a comentat aproape poematic în studiile sale despre „reveriile spaţiului”. O aură tainică aparte primeşte „Casa cu lei”, cu cupola-vitraliu invitând la reverie şi vis, cu imaginile şi luminile filtrate nelămurit în atmosfera odăilor, dar mai ales prin plasarea ei în proximitatea unui cimitir evreiesc, fascinant şi neliniştitor deopotrivă, cu ceremonii funerare privite pe fereastră de copilul Michi, cu mici aventuri adolescentine legate de acelaşi spaţiu tulburător, care asigură prin chiar acest amplasament spaţial ambiguitatea stărilor de spirit, contrastul adesea violent (dominantă e, în acest registru, figura mamei tiranice, Ralu) dintre realitate imediată brutală şi evadarea în imaginar.
Substanţa realistă, chiar documentară a naraţiunii, ţine de referinţele la mizeria materială din ultimul deceniu comunist, la evenimente politice ale anilor ’80 ai secolului trecut (de pildă, momentul declanşării evenimentelor din Decembrie 1989, care au dus la căderea dictatorului, instalarea la putere a „neocomuniştilor” părtaşi la crimele puse pe seama „teroriştilor”, „mineriadele” primitive declanşate sub emblemă oficială, etc.) pe fundalul cărora se proiectează viaţa personajelor prinse în angrenajul social al acelui timp, cu consecinţe nefericite, căci, aşa cum am spus, emblematicul zeu Abraxas stă ca un duh rău deasupra acestor destine în fond mediocre şi marginale, ori ratate, cum este cazul, mai ales, al protagonistului narator Michi Lucescu. Abandon, pe de o parte, în voia mecanismului social distrugător, ce afectează tot acest mic univers uman, ca şi obligat să rămână ori să decadă la starea de promiscuitate fizică şi morală, iar pe de alta, un anumit sentiment al destinului irevocabil îi apasă pe aceşti oameni cu resorturi morale grav afectate de împrejurări, incapabili să conştientizeze starea de criză permanentă pe care o trăiesc, care nu le îngăduie o reală reabilitare, menţinându-i într-o fundătură fără ieşire. Iar atunci când dispun de o asemenea capacitate, introspecţia ca şi privirea lucidă spre stările de lucruri din jur apar prea târziu pentru a mai putea repara ceva din deteriorările cauzate de tot ce au trăit până în aceste ultime momente ale vieţii. Este cazul, cum am văzut, al personajului principal.
Prozatorul respectă în cartea sa repere topografice care pot fi verificate în detaliu pe harta Capitalei, delimitată aici de vecinătăţile actualului Parc al Tineretului, construit de regimul trecut în zonele mocirloase ale Dâmboviţei, populate de tot soiul de răufăcători, hoţi, criminali, puşcăriaşi, cerşetori, în mijlocul unui lac cu biserică scufundată, nu departe de crematoriul construit pe la mijlocul anilor ’20, cu arhitectura sa compozită stilistic, de o funebră solemnitate, ce poate trimite la unele pagini din Orbitor-ul lui Cărtărescu. Este, poate, secvenţa cea mai tulburătoare din întreg romanul, o adevărată performanţă în materie de descripţie şi imaginaţie plastică, de figuraţie umană grotescă, într-un cadru natural plin de materii imunde în descompunere, simţite cu o acuitate senzorială ieşită din comun. (Un studiu precum Proust şi lumea sensibilă, al lui Jean-Pierre Richard, dedicat scrisului lui Bogdan Alexandru Stănescu ar putea spune multe despre obsesiile care dau o culoare specifică universului imaginar al romancierului nostru, care excelează şi el în surprinderea datului senzorial, – culoare, miros, pipăit al materiilor, vedere rapid inventivă în marginea obiectului „real”, pe o scară diversificată a imaginaţiei materiale.
Acest Bucureşti cumva periferic intră astfel în mitologia locului, cum a intrat, de pildă, şi strada Mântuleasa a lui Eliade. „Casa cu lei”, apoi cealaltă casă, a lui Ilarie Voronca, cimitirul evreiesc, crematoriul „Cenuşa”, se transformă la autorul lui Abraxas în toposuri pline de mister, provocatoare ale imaginaţiei şi visării, încât includerea în acest univers a povestirilor despre Frederic Barbarossa ori copilul Iacov Levi Moreno, înzestrat cu darul levitaţiei, ce-şi iniţia prietenii în materie de chiromanţie, devenit la Viena un soi de Profet care se simţea „consubstanţial cu Dumnezeu”, pare absolut firească. Tot aşa episodul post-apocaliptic, cu coşmarul potopului ce îneacă oraşul şi barca în care, alături de o femeie străină, Michi Lucescu pluteşte peste blocurile de sub apele întinse până departe, la poalele Bucegilor. Avem de-a face cu acelaşi amestec de stări anxioase cu echivalenţe în imaginarul catastrofic, consonante în esenţă cu sentimentul dezastrului personal al unui om care a trăit toată viaţa cu conştiinţa unei ratări ca şi absurde, inevitabile, şi care spune la un moment dat: „Nimic nu se compară cu voluptatea ratării, cu măreţia unei prăbuşiri spectaculoase.” Sau: „Vina aş vrea s-o arunc, aşa cum am făcut-o toată viaţa, asupra unui demon amoral care mi-a spus că justificarea nonconformităţii cu normele, fie ele şi sentimentale, e apanajul plebei.” O pagină dinspre final ne vorbeşte, de asemenea, despre o cruntă „ispită a ratării”, şi despre „orgoliul nemăsurat, titanic, pe care-l trezeşte în tine situarea în afara societăţii, ba chiar punerea categorică la îndoială a realităţii”. Şi (auto)marginalizarea, şi dubiul în privinţa realităţii trăite, alunecările în fantastic, sunt foarte expresiv ilustrate în această carte ce se încheie într-o atmosferă confuză, sugerând că „mecanismul haotic al minţii (povestitorului) deja s-a pus în mişcare”, iar între visul cu salturi între vârste şi locuri (ultimul pare a fi al unui spital în care e internat un bătrân decrepit, stare în care au ajuns cam toate personajele romanului) ocupă definitiv spaţiul narativ.
Ar mai fi multe de spus despre această carte arborescentă, divagantă pe alocuri, cu multiple intersectări de planuri ale realului şi reveriei, ale realităţii imediate cu Biblioteca, o carte scrisă cu o plăcere de autor baroc, mânuind cu dexteritate cuvintele, dar şi cu o particulară capacitate de a fixa în imagini de o mare plasticitate portrete umane, obiecte, decoruri, secvenţe de peisaj, tot ce ţine de „lumea sensibilă”. Unul dintre cele mai valoroase romane publicate la noi în ultimii ani.
Bogdan Alexandru Stănescu, Abraxas, Editura Polirom, 2022