Timpul este marea fascinație a scrisului Ioanei Pârvulescu. Autoarea mărturisea că atunci când a scris excepționala sa carte, Întoarcere în Bucureștiul interbelic, s-a supus unei experiențe unice: a citit în fiecare dimineață presa din ziua corespunzătoare a anului interbelic de referință. Parcurgea paginile ziarelor, citea rubricile, cu curiozitatea omului care descoperă noută?ile?zilei, ?tirile?timpului prezent,?este curios s? descopere?spectacolele anun?ate pentru seara respectiv?, urm?rea cu aten?ie?paginile de publicitate, pun?ndu-se ?n pielea oamenilor acelui timp?admira?viziunea grafic? a vremii,?citea?cu??nsufle?ire?faptele diverse ?i a?tepta cu sufletul la gur? edi?iile urm?toare pentru a afla?deznod?m?ntul unor crime care i-au ?ngrozit pe?bucure?tenii acelor vremuri?sau?pentru a afla deznod?m?ntul??unor scandaluri r?sun?toare.?
țile zilei, știrile timpului prezent, este curios să descopere spectacolele anunțate pentru seara respectivă, urmărea cu atenție paginile de publicitate, punându-se în pielea oamenilor acelui timp admira viziunea grafică a vremii, citea cu însuflețire faptele diverse și aștepta cu sufletul la gură edițiile următoare pentru a afla deznodământul unor crime care i-au îngrozit pe bucureștenii acelor vremuri sau pentru a afla deznodământul unor scandaluri răsunătoare.
Mutatis mutandis, cel mai recent roman al Ioanei Pârvulescu, Aurul pisicii, este o explorare în timp care nu vizează însă o epocă istorică, ci viața personală și mai precis, evoluția literară, a cunoscutei prozatoare, întinsă deja pe câteva decenii și ajunsă astăzi un autor esențial al prestigioasei edituri Humanitas.
În finalul cărții sale, Ioana Pârvulescu adaugă unele precizări utile pentru mai buna înțelegere a textului. Ea mărturisește că bruionul cărții a fost scris în anii comunismului sau puțin în urma lor, înainte ca ea să fi împlinit vârsta de 30 de ani, și că imaginase cartea ca un pariu cu timpul, de tipul interviurilor care se dau astăzi tinerilor la angajare, „unde te vezi peste 30 de ani?” Sfătuită de mai mulți prieteni ai vremii, printre care Ovid S. Crohmălniceanu, al cărui cenaclu „Junimea” îl frecventa deja, să-și găsească un editor pentru a publica romanul, autoarea s-a dat bătută în fața dezinteresului sitemului editorial pentru cărțile de dragoste ale tinerelor autoare de la vremea respectivă. A reluat textul în anul 2022: „M-am hotărât să păstrez doar ideea și să-l refac de la un capăt la altul, cu experiența mea de viață și de scris de acum. Atunci vedeam la firul ierbii, acum am înălțat perspectiva. Am păstrat doar numele, mottoul și numele personajului masculin” (p. 242). Cel puțin la nivel programatic, intențiile prozatoarei sunt cât se poate de clare. Cu certitudine însă, în realitate, munca la roman a fost mult mai complicată. În carte se interferează cel puțin două vârste: ale personajelor și ale scriiturii. Există un anumit mod de percepție a lumii la vârsta de „până în 30 de ani”, pe care autoarea l-a păstrat și a cărui autenticitate nu este cu nimic alterată de recitirea din anul 2022. Există apoi, parodiind cumva modelul Benjamin Button involuția biologică a Monicăi, căderea ei într-o lume a copilăriei în vreme ce toate celelalte personaje își păstrează reperele unui timp prezent în progres normal. Este un fel de probă de paralele inegale a prozatoarei care se vede, simultan, copil, dar cu puterea de analiză a maturului, sărind dezinvolt pe axele vârstelor biologice și privind totul dintr-o perspectivă ce reunește în mod curios exterioritatea și interioritatea. Și pentru ca ambiguitatea să fie deplină se mai naște o confuzie (coincidență stranie?) între onomastica personajului masculin (Sebastian) și cea a puiului de pisică al Monicăi (Sebi) ceea ce sugerează un soi de ambiguitate afectivă.
Altminteri, multe dintre paginile romanului scris acum 30 de ani, trebuie să fi jucat rolul de aide-mémoire al unor pagini de jurnal reutilizate peste ani la scrierea unei cărți de ficțiune. Un personaj exemplar pentru proza românească din primii ani de după căderea comunismului este „nea Gurău”, securistul blocului, bănuit de toată lumea încă din vremea vechiului regim, dar revelat ca atare în anii plini de dezvăluiri, din vremea democrației originale. Un portret succint, dar lipsit de ambiguitate al acestuia este realizat de Sebastian după prima călătorie cu liftul în care cei doi îndrăgostiți s-au bucurat de prezența sa: „Ăsta era acum vreo zece ani, înainte de ‘90 turnătorul de serviciu. Cei mai vechi din bloc știu. Și-acum se amestecă în treburile tuturor, din pură obișnuință. O vreme s-a temut, nu a mai scos capul, dar acum face iar pe șeful, e președinte de bloc. Scotocește ca un șobolan prin gunoaie, după dovezi incriminatoare, minte și țipă, se laudă că dă de la el din buzunar când, de fapt, mereu te escrochează pentru un câștig de câțiva lei. Și, cum ai văzut, are o mare înclinație către kitschuri, a umplut holul cu ele” (p. 37).
Firește un astfel de personaj tenebros este învăluit în propria sa legendă la nivelul blocului. Iar nea Gurău nu face excepție. Despre el circula în bloc vorba că ar fi violat o sărmană care se aciuase în subsol, se vorbea, printre foștii locatari că, la vremea respectivă, cazul fusese popularizat și la televizor, dar că, până la urmă, date fiind relațiile sale în sistem, odiosul turnător ieșise basma curată, iar biata femeie se sinucisese sau, oricum, dispăruse din bloc.
Există în Aurul pisicii pagini excelente de observație socială, care trimit cu gândul la literatura navetiștilor, specifică anilor ‘80. Chiar dacă peisajul s-a schimbat semnificativ, în special datorită transformărilor în behaviorismului oamenilor datorat progresului tehnic, în mare, galeria portretelor călătorilor cu mijloacele de transport în comun este aceeași, ușor recognoscibilă, cel puțin în ceea ce privește pitorescul ei: „Mă uitam în jur, la nivelul meu de acum, dar cu mintea mea dinainte. Oameni plictisiți, cei mai mulți cu ochii în telefon, un bătrân vorbind de unul singur fără pauză, doar din când în când distingeam un cucu-banana!, altul scobindu-se în nas, o femeie lăbărțată pe două scaune, fortificată în grăsimea ei, care mânca, o tânără care încerca disperat să atragă atenția prin piercinguri, pe pavilionul urechii drepte, avea cel puțin 7, dar ele străluceau și pe nări și buze.” (p. 180).
Precum filmele din anii ‘90 menite să inducă spectatorului o stare de nostalgie, romanul Ioanei Pârvulescu conține și un fel de bandă sonoră, alcătuită din reproducerea versurilor originale ale unor hit-uri ale timpului. La sfârșitul cărții este reprodusă și o listă a discurilor de pe care au fost extrase versurile reproduse în cadrul volumului. Acestea corespund preferințelor muzicale ale autoarei, se întind pe o suprafață mare de timp, fac parte din genuri muzicale diferite și, repet, însoțesc lectura, sugerând starea de spirit a autoarei. Iată, spre exemplificare, câteva dintre aceste discuri (în fiecare caz, Ioana Pârvulescu notează cu precizie datele tehnice ale ediției originale, ceea ce eu voi omite în această versiune prescurtată, care are doar rolul de a forma o idee): Chris Isaak, Wicked Game, Andy Williams, Last Tango in Paris, Eminem, Seduction, Umberto Tozzi, Ti amo, Charles Aznavour, Hier encore, Leonard Cohen, Dance
me to the end of love, Sarah Brightman & Antonio Banderas, The Phantom of the Opera, Queen, Show Must Go On, Giacomo Puccini, Manon Lescot, GiuseppeVerdi, La Traviata, Wolfgang Amadeus Mozart, Don Giovanni, Jean-Franç,ois Michaël, Si l’amour existe encore.
Înșiruite în felul acesta toate aceste titluri aparținând unor genuri muzicale diferite par rezultatul unor capricii ale windows media player setat pe ordinea shuffle în care aștepți fiecare nouă piesă cu sufletul la gură, fără să știi cu siguranță în ce zonă se va duce ea, dar având certitudinea că te va bucura estetic.
Ioana Pârvulescu este una dintre cele mai subtile, sensibile și inteligente prozatoare române de azi. Fiecare nouă carte a ei este o garanție a unui joc naratologic incitant și plin de surprize și a unei plimbări prin zone ale literaturii dintre cele mai imprevizibile. Aurul pisicii nu face excepție. Cu certitudine admiratorii scrisului Ioanei Pârvulescu vor aprecia, așa cum se cuvine, această nouă carte de ficțiune aparținând cunoscutei scriitoare.
Ioana Pârvulescu, Aurul pisicii, Editura Humanitas, București, 2024