În condiții grafice de excepție (format album: 22×16,5 cm, hârtie lucioasă, coperți din carton catifelat…hmmm! la atingere; mai rămânea să fie și parfumat!), a apărut al doilea volum al antologiei de proză scurtă, Retroversiuni-Blocaje, scoasă la Editura Paralela 45, având editori pe aceiași Cristina Ispas și Victor Cobuz. Particularitatea volumului constă în conținutul său, și anume, el adună 26 de bucăți de proză scurtă, scrise în exclusivitate de scriitori-femei (sau, spre a nu provoca cine știe ce indignări paranoide, scriitoare!). Autorii-scriitoare (sau scriitorii-autoare?) sunt cuprinse într-un regim de varietate agreabilă, așa cum stă bine unei antologii de literatură feminină, fără vreo intenție de ierarhie, faimă sau glamour. Astfel că enumerarea numelor lor de pe copertă (la care noi ne vom abține) nu poate fi făcută decât aleatoriu, fără de niciun criteriu și uzând musai de corelativul „de la…”- „la…”.
Prezența noastră în seara aceea de 30 septembrie, în acest remarcabil lăcaș de cultură care este librăria din fostul palat Chrissoveloni de pe Lipscani s-a datorat rugăminții de a participa, venită din partea uneia dintre autoare-scriitori, o prietenă care nici ea nu știa cum vor evolua lucrurile în această întâlnire, întrucât în America, unde trăiește și de unde abia era venită de două zile, nu participase la nicio astfel de experiență.
Nu ne vom referi la conținutul cărții (o vor face, fără îndoială, experții!), ci doar la evenimentul propriu-zis de la librăria Cărturești-Carusel, adică lansarea volumului, în prezența a șapte dintre cei 26 de autori-scriitoare (sau scriitori-autoare?). Mai exact, s-a vorbit (într-un exces soporific la un moment dat!) despre amintirile lor din copilărie, despre lecturile ce le-au format cultura (ce au citit, când au citit, unde au citit). Însă glorios anunțata dezbatere pe rețelele sociale n-a mai putut avea loc, din două motive: primul, fiindcă protagonistele au fost atât de gureșe, încât nu mai era spațio-timp și pentru dialog. Și al doilea, pentru că asistența, formată din opt(!) persoane (deci, mai mulți decât eroinele!), care au alcătuit publicul entuziast – restul fiind cumpărători intrați spre a forfoti, a sta la vorbă la căldură (dă bine să fii văzut la o șuetă într-o librărie celebră!) sau a se vânzoli fără niciun rost de colo-colo – a fost de-a dreptul derutată. Iar, pe acest fond stânjenitor-dinamic și nu mai puțin sonor (strigăte de părinți, țipete de copii, râsete în grupurile de adolescenți, fâșâit de ambalaje), precum și cu ajutorul neprecupețit al unei instalații de sonorizare ale cărei performanțe rămăseseră neatinse acolo, în cuaternar, intervențiile la microfon ale scriitoarelor-autori s-au transmis ciuntite și confuze.
Pentru că n-avem a ști în dreptul cui se cuvin trecute aceste deficiențe de organizare, le vom surmonta cu mărinimie și ne vom mărgini doar la câteva observații.
Una ar fi că, la o scurtă trecere în revistă asupra fermecătoarelor prezențe feminine din fața noastră, am izbutit să alcătuim rapid un crochiu de tipologii, descoperind, rând pe rând, femeia-dragon, femeia-neînfrânată, moldo-femeia, femeia-tânjet, femeia-dictator, femeia-placidă și, bineînțeles, femeia-dirijor (excludem, firește, pe editorul Victor Cobuz, de la Paralela 45, care era în zi de muncă!). Rămânem la hotărârea de a nu recurge la nicio identificare, pentru că, dată fiind cercetarea à vol d`oiseau, e posibil să fim supuși greșelii, ceea ce nu e deloc preferabil pentru o publicație serioasă, cum e Viața Românească.
Apoi, am resimțit un anume fel de sfioșenie stingheră constatând cu cât aplomb, cu câtă lejeritate și cu câtă vijelioasă auto-legitimare autoarele-scriitori au construit, așa cum scrie Victor Cobuz pe coperta patru a cărții: „contraargumente convingătoare celor care susțin că literatura română contemporană este neofertantă(…)”. Mărturisim că, brusc, la alăturarea adjectivului „(ne)ofertant” de statutul de femeie (și abia apoi, scriitor), am frisonat regulamentar și discret.
În schimb, am rămas cu o nedumerire severă la citirea rândurilor scrise de Cristina Ispas, despre acest „festival al prozei scurte scrise de femei, o serie de perspective articulate asupra relațiilor interpersonale (…)”, dar, mai ales, atunci când editoarea a vorbit despre „o deconstruire a blocajelor aparent insurmontabile în care ne regăsim în anumite momente”. Curiozitatea nu ne dă pace. Ce fel de blocaje? De ce doar „aparent insurmontabile”? Numai femeile sunt singurele care pot trece peste aceste blocaje? Și care (noi) „ne”, scriitoarele, editoarele sau femeile în general? Și apoi, despre ce „momente” anume e vorba?…În fine!
Dar, pentru că, ne scuzați, finis coronat opus, vom scoate la iveală și nuanța ușor bizară, ca să nu spunem maladivă, a feminismului (observați că e prima dată când folosim un astfel de termen, altminteri foarte la modă!). Ei bine, când nimeni nu se mai aștepta, din mintea uneia din autoare (nu știm dacă are importanță că a povestit că e originară din Piatra-Neamț, acolo unde, per contrario, s-a născut și Victor Brauner!), titrată bine cu masterat și doctorat în literatura antică, a țâșnit ca o fuzee – fără să fie anunțată de nimic și, mai ales, fără ca edificiul palatului Chrissoveloni să se zguduie – următoarea ipoteză a cărei savoare inedită nu e întrecută decât de năuceală aiuritoare. Pe scurt, ea sună așa: având în vedere că în Odiseea se vântură o sumedenie de personaje feminine, nu cumva autorul, adică vedeți bine, taica Homer, era, de fapt, o femeie, iar numele ales de aceasta e un pseudonim?…
Curat „blocaj insurmontabil”, bibicule!