ROMÂNIA LITERARĂ 41 / 2024
Din 3 octombrie. La Cronica literară, Răzvan Voncu – „Memoria ca formă de justiție”: Arestat în noaptea de 24 spre 25 ianuarie 1989, în timp ce pregătea tipărirea ziarului independent „România“, și condamnat printr-un proces trucat pentru o culpă de drept comun inventată, Petre Mihai Băcanu a fost eliberat de la Jilava în dimineața zilei de 22 decembrie 1989. Parcă intuind direcția ambiguă în care avea să evolueze ceea ce se prefigura atunci a fi o revoluție împotriva regimului comunist, ziaristul i-a cerut ofițerului care i-a comunicat eliberarea un bilet de ieșire. Care să ateste măcar faptul că fusese încarcerat și pus în libertate, absența acestui document prelungind absurd starea de precaritate legală în care se desfășuraseră arestarea, anchetarea și condamnarea. Refuzul eliberării acestui bilet de ieșire, repede uitat în euforia și șocul eliberării – personale și naționale –, a devenit însă un gest premonitoriu al tuturor clivajelor care au transformat revoluția sperată într-o agonizantă tranziție. În special justiția a rămas un deziderat neîmplinit: justiția reparatorie a celor peste patru decenii de dictatură comunistă… „Bilet de ieșire” (carte semnată de Petre Mihai Băcanu, apărută în 2024 la Editura Vremea) constituie o excepțională reconstituire a împrejurărilor pregătirii apariției ziarului independent „România“, a arestării grupului de ziariști care îl concepuse (din care, se știe, au mai făcut parte Anton Uncu, Mihai Creangă, Ștefan Niculescu Maier, Alexandru Chivoiu și Elena Gheorghe) și a anchetei… Gestul lor fundamental a fost cel de curaj, de a pune umărul la constituirea micii asociații clandestine „R“ (de la „restructurare, reconstrucție, redeșteptare“, deviza asumată pe frontispiciul ziarului „România“). Tot ce a urmat a fost bestialitate, cruzime și o crasă încălcare a demnității umane, din partea „gărzii pretoriene“ a unui regim care-și afișa ostentativ „umanismul“. La „Ochiul magic”, semnat Cronicar, „Despre o categorie de nefericiți”: Parcă lucrurile se văd mai limpede atunci când te afli undeva departe și te gândești la conflictele, la sfâșierile, care nu se mai opresc, din lăuntrul breslei noastre scriitoricești. De la distanță, toată zbaterea apare măruntă cât un punct și îți dai seama că se poartă un război pe mize ridicole, zădărnicie pură, ceva ce n-ar trebui să se întâmple. Atunci îți apar ca neverosimili și acești agenți neobosiți ai destrucției, cei care sunt convinși că dețin exclusivitatea adevărului definitiv, în numele căruia, intoleranți, fără să fie câtuși de puțin îngrijorați de propria lor lipsă de performanță, sunt hotărâți să impună ordinea lor, îi atacă pe cei din jur, îi judecă nemiloși, îi acuză, îi defăimează și, dacă li se oferă prilejul, îi pun la zid, îi calcă în picioare. Ce mecanism mental defectuos îi mână pe aceștia în luptă și îi face să se poarte așa? (…) Oricum, cei din această categorie au o soartă amarnică. Așa se cuvine să-i privim, ca pe niște nefericiți, ca pe niște osândiți. Căci nu există pedeapsă mai mare decât aceasta, a lor: să-ți petreci scurtul timp al trecerii tale pe pământ revărsând valuri de ură asupra celor din jur! În sumar (selectiv): Al. Călinescu, Mircea Mihăieș, V. Spiridon, Toma Pavel, N. Prelipceanu, Șerban Foarță, N. Oprea, Horia Gârbea, Gh. Glodeanu, I. Holban, Cristian Vasile, Constantina Raveca Buleu, Angelo Mitchievici, Marta Petreu, Nichita Danilov, Gellu Dorian, Eugen Pavel, Ștefan Mitroi, Leo Butnaru, Marina Constantinescu.
ROMÂNIA LITERARĂ 39-40 / 2024
Din 20 septembrie. Mihai Zamfir, la rubrica sa: Oricât pare de curios, se găsesc astăzi tineri interesați de marxism, care se declară ideologic „marxiști“, în ciuda istoriei noastre recente. Ar fi bine ca adepții acestei ideologii să înceapă prin a-l citi pe Marx, filosoful din secolul al XIX-lea… Filosoful care a imaginat o fericire iluzorie și viitoare, dar care a provocat indirect nenorociri de proporții, trăite de milioane de oameni, rămâne una dintre figurile pe drept cuvânt diabolice, care demonstrează că Răul va exista mereu, sub cele mai variate forme. În altă pagină, Dan Stanca, „Mâna lui Dumnezeu”: În istorie sunt numeroase cazuri serioase în care voința divină acționând a putut să prevină o nenorocire. Primul exemplu care-mi vine în minte este acela luat din viața lui Dostoievski. După cum se știe, în tinerețe, marele scriitor a făcut parte dintr-un grup socialist anarhist, fapt care i-a adus condamnarea la moarte. Erau executați în grupuri de câte trei. Fusese executat primul grup, urma al doilea din care făcea parte însuși Dostoievski. În momentul în care se îndrepta spre locul execuției a venit un trimis al țarului, – pe vremea aceea domnea autocratul Nicolae I – care a anunțat comutarea pedepsei din pedeapsă capitală în surghiun și muncă silnică în Siberia. În felul acesta scriitorului de mai târziu i-a fost salvată viața. La „Ochiul magic”, G.C. (Gabriel Chifu): Nivelul de cultură a scăzut amețitor, complexitatea sufletească și intelectuală a majorității este în suferință, valorile care se pun astăzi în prim plan, pe care se construiește (mai corect spus ar fi: se însăilează) astăzi lumea românească sunt, în atâtea cazuri, false valori. Literatura e separată de restul societății, mai există doar într-o nișă cu tot mai puțini adepți/ cunoscători. Dacă ignorăm valorile ce sunt demne de a constitui patrimoniul național, atunci întregul sistem social românesc e periclitat. Dacă nu ne pasă de cei care nu mai sunt oricâte merite ar fi avut ei, dacă nu ne pasă de trecutul nostru oricât de prețios ar fi fost el, atunci viitorul nostru este nesigur. Am uneori senzația că am început o luptă crâncenă pentru a șterge (prin tot soiul de gesturi de ieftin populism!) ceea ce este mai prețios în devenirea noastră. Așa cum arată lucrurile acum, literatura română pare să fie pe punctul de a-și pierde trecutul, viitorul, parcă prin renunțarea la ele de bună voie. La ancheta R.l. realizată de Cristian Pătrășconiu intitulată „Obiecte dispărute. O lume pierdută?” (cu sublinierea că Obiectele dau, ele însele, conturul unor lumi. Dispar unele obiecte, dispar tot mai multe obiecte – deci, dispare lumea noastră?) răspund 49 de scriitori din toate generațiile (paginile 15-29). În sumar, cu poezie: Marian Drăghici, Maria Grădinaru, Ofelia Prodan.
APOSTROF 9 / 2024
La ancheta „Ierarhii literare” răspund și 1) Ion Bogdan Lefter: În gesturile de ierarhizare sunt implicite şi raporturile de putere culturală: distribuirea autorilor, a operelor şi capodoperelor pe trepte descendente echivalează cu stabilirea unor poziţii dominante şi a altora dominate, de unde contrareacţiile nemulţumiţilor. Evaluarea însăşi constituind exercitarea unui act de putere, de „proclamare“ a unor clasamente a căror valabilitate n-o poate verifica nici un cântar, nici o unitate de măsură… Ierarhiile exegeţilor care contează nu coincid, îşi au şi ei „subiectivismele“ lor, ca orice autor cu personalitate, cu viziune personală, dar se suprapun pe porţiuni întinse, încât „clasamentele“ cele ferme, stabile li se datorează în mare măsură. 2) Gabriel Coșoveanu: A interpreta – act de responsabilitate morală… Principalele criterii de la care porneşte construirea unei ierarhii îmi par unele general umane, respectiv bunul-simţ şi bunăvoinţa. 3) Gellu Dorian: S-a văzut în ultima vreme la noi că scriitori despre care se credea că nu vor putea fi daţi niciodată jos de pe piedestal au fost coborâți, fie scoşi din manuale, fie abandonaţi la periferia istoriilor literare, iar în locul lor, noua critică, una de conjunctură, plină de parti-pris-uri, de grup, a pus în loc pe noii „mari scriitori“, încât, pentru cine poate să facă o comparaţie reală se poate constata degradarea nu doar a literaturii în sine, ci a celor care cred că sunt specialişti în fenomenul literar… 4) Vasile Igna: Rămân circumspect din fire şi resemnat din obişnuinţă… Ţinând seama de schimbarea profundă pe care le-au suferit, în ultimele decenii, gusturile, percepţiile şi aşteptările celor care se mai interesează de literatură, s-ar putea, Doamne fereşte, ca, peste o vreme, unii din sfinţii literaturii de azi să nu mai fie decât nişte nume dintr-un anost, redundant şi interminabil sinaxar. 5) Adrian Lesenciuc: Ierarhiile actuale, inclusiv cele literare, sunt convenţii efemere… Pot înţelege subiectivitatea criticului, dar nu pot înţelege ideologiile care închid minuscule literaturi paralele româneşti, opace unele la altele, furnizând pseudoierarhii. 6) Olimpiu Nușfelean: În general, postumitatea cam râde de certitudinile noastre valorice manifestate în prezentul crud. O influenţăm noi, cât de cât, un segment scurt din devenirea ei, dar apoi ea îşi selectează „singură“ valorile, adesea fără prezenţa (apusă) a evaluatorilor iniţiali. Este vorba de evaluatori care s-au luptat, după cum au ştiut şi cât s-au priceput, sau după cît i-a dus inima, cu listele valorice cernute de sitele critice. 7) Simona Popescu: Pentru criticii care se respectă, onestitatea, responsabilitatea, etica profesională contează. Ca pentru oricare autor. Scriind despre alţii, ei scriu şi despre ei înşişi/ ele însele, indirect. Critica literară e şi o formă, bine camuflată, de confesiune, naraţiune de sine. În sumar (selectiv): Ioan Cristescu, Mircea Moț, Dan Gulea, Iulian Boldea, Ștefan Melancu, Letiția Ilea, Vladimir Tismăneanu, Emil Hurezeanu, Ion Buzași, Leo Butnaru, Delia Muntean, Anca Mihuț.
ORIZONT 9 / 2024
Vladimir Tismăneanu (interviu realizat de Cristian Pătrășconiu): O democrație care este iliberală e o democrație totalitară, o dictatură care se bazează pe entuziasm de masă… Știm că sunt democrații plebiscitare, iar plebiscitul, prin definiție, este antiliberal pentru că distruge individualitatea: construiește colectivități organice, apăsătoare, copleșitoare… N-am fost niciodată un stalinist. Nici vorbă de așa ceva. N-am fost nici măcar un leninist, cu atât mai puțin un ceaușist. Dar am avut momentul meu, despre care noi doi am mai vorbit, de atracție spre utopie, negativitatea hegeliană marxistă… Nu mai sunt ideologiile tari de odinioară, sunt combinații sincretice, formule hibride. Combinații sincretice, alăturări, juxtapuneri sincretice. Cu tema disperării care redevine centrală. Revine în atenție disperarea ca moment cultural… Orice ideologie care neagă drepturile individului, în primul rând, dreptul de a gândi critic, orice asemenea ideologie este un pericol pentru umanitate… Cât despre ideologie, fie ea corectitudinea politică sau ideologia woke, nu știu dacă poate rezolva problemele intelectuale și morale. Cred că, dimpotrivă, simplifică foarte mult și are un discurs simplificator și exclusivist… Orice argument moral care ajunge să se transforme în argument moralist duce la enormități și la aberații… Cred că, în momentul de față, corectitudinea politică, ca orice modă ideologică, este într-un declin. Ideologiile operează și ca mode. A fost moda noilor filozofi, au fost tot felul de alte mode și a fost și moda corectitudinii politice. A fost și este parțial una dintre aceste mode care spun unde trebuie să-ți fie alianțele, unde să-ți fie atașamentele, unde trebuie să-ți fie loialitățile. E foarte bine că o spun, dar n-au dreptul să mă oblige. Când te obligă, devin ideologii, iar ideologia este prin definiție coercitivă. Pot să spună ce vor aceste mode, dar nu să devină coercitive… Este, într-adevăr, un moment de, hai să-l numim așa, tulburare axiologică. Valorile par să plece, vechile valori sunt contestate, noile valori nu s-au născut încă. În altă pagină, același Vladimir Tismăneanu, la rubrica sa: Scriu ceea ce cred. Pot greși? Firește. Dar cititorii mei știu că nu trișez. Nu am scopuri inavuabile. Nu am interese materiale care să-mi „coloreze” analizele. Sub mânecă nu țin nici stilet, nici portofel. Motivația demersului meu intelectual este morală și politică. Practic pedagogia memoriei. Susțin proiectul societății deschise și mă opun autoritarismelor, populismelor și extremismelor. Împărtășesc cu prietenii reali și virtuale (ele și ei) idei, reflecții, atitudini. Mă feresc de revoluționarii fanatici, de zeloții agresivi și de profeții în transă. Mă revoltă injustiția, reaua credință, răutatea în genere. În sumar (selectiv): Cornel Ungureanu, Marcel Tolcea, Călin-Andrei Mihăilescu, Grațiela Benga, Al. Oravițan, Dan C. Mihăilescu, Viorel Marineasa, Paul Eugen Banciu, Robert Șerban, Alexandru Ruja, Marian Odangiu, Ioan T. Morar.
RAMURI 9 / 2024
Nicolae Prelipceanu, la „Semnal(e)”: Drama celor care au scăpat de minciuna comunistă, mai ales a celor care i-au fost supuși, fără voie, decenii, este că abia se obișnuiseră, ori așa credeau ei, cu adevărul și democrația, și sunt siliți din nou să dea cu capul de peretele de beton al monolitului dictatorial. Cred că mulți dintre cei care au idealizat regimurile democratice au rămas consternați că nici alea nu sunt atât de drepte. Sau de cinstite în judecăți. Rațiunea e peste tot în descreștere, pe măsură ce „interesele partidului o cer”… Exagerările sunt specifice epocilor în care oamenii sunt exasperați de ceea ce văd în jur. Și dacă revoluțiile nu mai par a fi o soluție, atunci lumea se concentrează pe alegeri. De data asta, după chemările iraționale ale dnei Merkel adresate milioanelor de doritori de mai bine, în aparență, de gradul de civilizație, cetățenii mai simpli, de prin Europa profundă, s-au exprimat stupefiant: alegând extrema dreaptă. Care e, desigur, prin declarațiile și pretinsele ei programe, același lup în blană de oaie din fabulele noastre. Să mai spunem că și Hitler a fost adus la putere de niște voturi? La început, după care a știut el ce să facă, astfel încât să distrugă Germania, cât și restul Europei. Exagerările de o parte atrag, e la mintea cocoșului, exagerări de partea cealaltă. Cei care nu știau asta vor plăti din greu dacă nu se vor trezi și vor continua să tot creadă orice demagogie populistă menită să le adoarmă atenția, numită de bolșevici vigilență. Manipularea e în floare în această lume tot mai aglomerată, așa cum au observat cei a căror rațiune era trează, încă de prin vremi azi imemoriale. Violența care însoțește mai toate manifestările omenești în zilele noastre poate fi un semn a ceea ce va urma, cum e un semn al exasperării oamenilor simpli, fără prea multă lectură și reflecție. În sumar (selectiv): Gh. Grigurcu, Gabriel Coșoveanu, Gabriela Gheorghișor, Cătălin Pavel, Cristian Pătrășconiu, D. Ungureanu, M. Ghițulescu, Ioan T. Morar, Gabriel Nedelea, Paul Aretzu, Petrișor Militaru, Gela Enea, Mihaela Albu.
CONVORBIRI LITERARE 9 / 2024
Iulian Boldea, „Formele, fondul şi spiritul critic”: Lupta contra formelor fără fond îşi păstrează şi azi actualitatea, în epoca în care trăim, a disoluţiei criteriilor, a inflaţiei de semnificaţie şi confuziei valorilor, o epocă în care direcţia estetică pare pusă în umbră de relativismul accentuat al erei postmoderne. E drept că nici spiritul critic nu mai are autoritatea pe care o avea înainte, el pare mai permisiv, mai îngăduitor cu noianul de creaţii, unele dintre ele de calitate precară, care ne asaltează. De fapt, atunci când valorizează, prin unele corecţii necesare, teoria maioresciană a „formelor fără fond”, Lovinescu plasa cultura unei epoci sub semnul unui „spirit al veacului” (Saeculum), care modelează, prin acţiune sincronă, opere, autori, teme, orientări şi tendinţe din spaţii culturale diferite… Scriitorii canonici ai secolului trecut au avut şi ei de suportat legitimări şi resituări, trecând prin etape ale gloriei şi perioade ale eclipsei valorice, căci literatura română a străbătut, prin marii săi creatori canonici, un parcurs sinuos, accidentat şi perisabil, într-o cadenţă ritmată de vocaţia conservatoare şi de voinţa de sincronizare, de flux, dar şi de reflux estetic… Consider că spiritul critic actual, chiar aşa cum este el azi, mai anemiat, lipsit de autoritatea de odinioară, ar putea să îşi regăsească în mare măsură capacitatea de a limpezi şi valorifica forţa criteriului estetic, atenuând impactul formelor fără fond şi confuzia valorilor în era hiperdinamică şi relativistă în care trăim. Apoi, Mircea Martin, „Pledoarie pentru o comunitate intelectuală”: Nu este, oare, nevoie, mă întreb – astăzi mai mult ca oricând – de o conștiință intelectuală trează, individuală, desigur, în primul rând, dar și comunitară, de o luciditate implicată, generoasă, atentă la contradicțiile interne dar și la provocările din imediata apropiere sau la cele din depărtarea planetară? Așa cum mi-o reprezint eu, o asemenea coeziune intelectuală ar urma să funcționeze ca un cheag necesar al unei coeziuni naționale, ca o pregătire și o ilustrare exemplară a unei comunități naționale. În alte pagini, Dan Petrescu, „Ticăloși cu glorie” : Lumea se schimbă într-un ritm tot mai alert. În general, există schimbări bune, schimbări nocive și altele pe care nu le putem evalua decât după câtăva vreme, când va fi prea târziu ca să mai revenim, eventual, asupra lor. De toate sunt responsabili, teoretic și în ultimă instanță, anumiți factori de decizie politică. Or, se întâmplă sub ochii noștri ca decidenți majori din lumea contemporană să nu (mai) răspundă de nimic. De fapt, ne aflăm în plină eră a deresponsabilizării generale. În sumar (selectiv): Daniel Cristea-Enache, C.M. Spiridon, I. Papuc, Gh. Grigurcu, Th. Codreanu, Ștefan Afloroaei, Mircea Popa, Mircea Platon, Gh. Cliveti, I. Holban, I. Lascu, C. Dram, Simona Modreanu, A.D. Rachieru, V. Spiridon, Antonio Patraș, Ioana Diaconescu, Gellu Dorian, Ovidiu Pecican, Delia Muntean, A. Jicu.
LITERE 9 / 2024
Apare de 25 ani la Târgoviște sub egida Uniunii Scriitorilor. Mircea Horia Simonescu, „Ultimul jurnal al lui Radu Petrescu”: Ca şi romanul, jurnalul nu are reguli date pentru totdeauna şi timpul nostru abia a pornit roata maşinii care va cunoaşte evoluţii dintre cele mai spectaculoase; deja cunoaştem jurnalul intim publicat în timpul vieţii autorului, sub supravegherea lui moderatoare, jurnalul-roman, jurnalul-ficţiune, jurnalul de idei, jurnalul epistolar… Cea mai importantă calitate a jurnalului unui artist este sinceritatea, pentru că în paginile lui se închide întregul său destin, cu marile lumini ce-l traversează, cu toate mizeriile ce-i întârzie împlinirea, mai ales cu nenumăratele, adesea dramaticele treceri de la măreţie la josnicie, de la umilinţa precarităţii mijloacelor faţă de dimensiunile ideilor, până la jubilaţia încheierii unui modůl din proiect. Viaţa particulară şi existenţa operei sunt una, câteodată între părţile nedespărţite circulă sânge curat, alteori fiere, sunt zile sau momente când adânci procese ţin existenţa într-o perpetuă stare de bucurie şi lucrarea în jalnică mediocritate, sunt ore sau zile de mizerie fizică şi morală din care ai crede că nu poate ieşi nimic şi, la încheierea trudei, ai surpriza să descoperi pe masa răvăşită un obiect perfect. Dar sunt şi vârste (anunţate de crize din care ai ieşit împuţinat), neînstare să mai atingă performanţele de altădată, invenţia cedând locul dexterităţii dobândite în decursul anilor, meşteşugului. În sumar (selectiv): N. Oprea, Horia Gârbea, Dan Culcer, M. Cimpoi, Marian Popa, M. Stan, Iordan Datcu, Ana Dobre, Marin Iancu, Magda Ursache, Marcel Mureșeanu, Iulian Bitoleanu, Petre Gh. Bârlea, Titi Damian.
SCRIPTOR 9-10 / 2024
Dialog între Teodora Stanciu și Andrei Manolescu, despre Nicolae Manolescu. A.M: – Era într-o duminică. Și tata a zis: „Am codiță.” „Cum adică? Dar ce s-a-ntâmplat?” Nu știam foarte bine. Acum am aflat că situația era legată de Dinescu, pentru că voiau să facă o scrisoare de solidarizare cu Dinescu și, cumva, Securitatea aflase și voia să-i urmărească. T.S. – Dinescu era arestat la domiciliu. – Da, Dinescu era consemnat la domiciliu și… – Și Dorin Tudoran. – Dorin Tudoran fusese mai înainte. Și atunci, Nicki, tata, fusese foarte apropiat de Dorin Tudoran, în timpul în care acesta făcuse greva foamei, dar n-a fost urmărit la vedere, cel puțin. Atunci, cu Dinescu, însă, mi-a spus: „Mă urmăresc!”. Era, cred, în noiembrie 1988. – „Am codiță!” – „Am codiță!”, da. Și când a plecat a zis: „Vino cu mine să vezi!” Era iarnă, poate început de decembrie. Era foarte ger și zăpadă. A ieșit din bloc și eu cu el. Deși stătuse la noi câteva ore bune, era un tip acolo, în grădina din fața blocului, care stătea ciucit, înghețat bocnă, și care-l aștepta să iasă. În momentul în care s-a deschis ușa, am auzit în zăpadă: scâââârț! S-a ridicat în picioare. L-am condus pe tata până la metrou. Codița după noi! L-am lăsat sus, la intrarea în stație și eu trebuia să mă întorc acasă. Tata a coborât, individul după el, nebăgându-mă pe mine în seamă, nepăsându-i că eu îl văd… Ei, și a durat cam o lună. Mi-a povestit că o dată l-au scăpat. El a sărit dintr-o mașină repede și a luat un autobuz, iar ei n-au prins mișcarea și erau înnebuniți că l-au pierdut. De ce-l urmăreau?! Am simțit de atunci că era o chestie de intimidare, fiindcă mergeau în urma lui la șapte pași distanță, așa, ostentativ, mers după el, după el, după el. Era destul de clar că asta-i intenția: să-l sperie… Probabil că l-au perceput ca pe un om care poate influența mai multă lume. Și e adevărat că acea scrisoare pentru Dinescu nu s-a mai făcut. Ei, securiștii, și-au cam atins scopul… A zis: „Mai așteptăm.” Mă rog, până la urmă a venit revoluția, n-a mai fost nevoie. În sumar (selectiv): Eugen Uricaru, Aura Christi, Francisko Kocsis, Ștefan Melancu, Doru Scărlătescu, Ioan Holban, Robert Șerban și Ion Șerban Drincea, Mircea V. Ciobanu, C. Cubleșan, Gellu Dorian. In Honorem Alexandru Zub – 90.
ACOLADA 9 / 2024
Gheorghe Grigurcu, Jurnal: 1) Nu te poți cunoaște suficient pe tine însuți dacă nu treci prin momente în care ești dispus a te contesta. 2) O beție emoțională, fără alcool. 3) Oboseala aidoma unei lumini scăzute care te împiedică să citești sau să scrii. 4) Scrie pentru a transforma anumite lucruri dintr-o existență pasageră într-o inexistență perenă. 5) A iubi semeni aflați în suferință, animale, simple obiecte, doar astfel izbutind într-o anume măsură a te iubi pe tine însuți. Tudorel Urian, „Aide-mémoire pentru păstrarea clipelor”: Scrie Gheorghe Grigurcu, citat de Dan Ciachir despre tinerii care par o mare promisiune, dar sfârșesc, învinși de viață, într-o deplorabilă ratare: „Am întâlnit nu o dată în viață tineri care promit. Au un ceva în fizionomie, în mișcări, în haloul lor emoțional, care exprimă o atare înflăcărare, adăstare a unei împliniri, încât pare a garanta acea împlinire. După ani, după decenii îi vezi cu totul schimbați, apăsați de o ratare, cu un facies boțit, cu un mers blazat…” (p. 228). Excelentă observație și excepțional spus. În altă pagină, Theodor Codreanu, „Eminescu în note jurnaliere”: Eugen Ionescu, altă mărturie eminesciană: „În același timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există și Dumnezeu”. Nu e vorba identificării cioraniene cu Demiurgul cel Rău. Apoi, Leo Butnaru: Creația începe dincolo de impulsul-revelație. Atunci, ca inconștient, încerci să lucrezi cu propria conștiință. Te mobilizezi (deci faci un efort de voință) să te concentrezi, să te aplici întru literatură, întru crearea ei. E calea spiritului întru exteriorizare prin energia (și… euforia) imaginației, inteligenței, în genere a harului. Impulsurile, revelațiile neverbale prind a se amesteca, în alchimia lor, cu literele, cu cuvintele, devin fraze, se verbalizează altfel decât vorbirea curentă a lumii; devin vorbirea-creația ta, mai mult sau mai puțin distinctă, mai mult sau mai puțin artă. Literară. Uneori se pare că ele creează o stare de magie. (Oricât am dori, uneori nu puteam evita cuvintele zise mari…). În sumar (selectiv): Radu Ulmeanu, D. Aug. Doman, C.D. Zeletin, Zenovie Cârlugea, Ion Cristofor, Ionel Bota, Daniel Mariș, Lucia Negoiță, Mircea Popa, Magda Ursache, Daniel Mariș, Virgil Rațiu, Pavel Șușară, Olimpia Iacob, Cristian Meleșteu, Ștefan Ion Ghilimescu, Daniel Marian.