editorial
NICOLAE PRELIPCEANU

SUFLETE MOARTE

Articol publicat în ediția 10/2024

Un articol din acest număr al revistei noastre îmi re-aduce aminte de capodopera lui Gogol, cu titlul ei profetic. Nu numai pentru că multe dintre situațiile din roman pot fi descoperite în zilele noastre, ci mai ales pentru că sufletul este cam ceea ce moare pe măsură ce își arată dinții lăcomia: de bani, de averi imobile, de automobile de lux, de pensii speciale, de mărire, de distracție, de orice altceva decât de minte, de judecată lucidă, de studiu aprofundat. Mă grăbesc să observ că există și, cam rare, excepții, dar normalul îl constituie ceilalți.

Ce-ar fi, dacă la recensămintele periodice ar exista și-o întrebare-două, de tipul: ce cărți citiți?, sau: ați ajuta un vagabond nespălat demult să ajungă la spital, în caz de nevoie? Sigur, răspunsul sincer e de neconceput atunci când sufletul e mort. Apropo, acum vreo zece ani, un coleg poet îmi arăta fraza scrisă de mână pe firma unui magazin părăsit: „Sufletul meu e mort”. Caligrafia părea să mai păstreze totuși ceva, o anume parte cât de cât sensibilă din supraorganul declarat decedat. Pentru că, nu-i așa?, ceea ce moare atunci când urmărești numai un câștig material este însăși sensibilitatea, sau ceea ce azi se numește, cu un nou termen, empatia. Altădată existau cuvinte diferite pentru diferitele forme de empatie: compătimire, simpatie, milă, în funcție de situația celui sau celor față de care se manifesta sentimentul respectiv. Și mai demult mizericordie, adică milă, îndurare. Azi când vorbele își pierd, și ele, sufletul, le adunăm laolaltă pe principiul semidoct că las’ că înțeleg ei despre ce e vorba!

Sensibilitatea, delicatețea, atenția la semenii din jur sunt produse ale unei educații în prezent abandonate, iar grosolănia, cruzimea, violența, pe scurt: nesimțirea, le iau locul. Toate astea, noile achiziții comportamentale, sunt vizibile nu numai la nou-numiții prădători, adică escroci, violatori, bandiți de drumul mare sau mic, delapidatori sau la cei care abuzează de posturi și funcții înalte ori mai mititele din stat, ci par a se cam fi generalizat.

Părintele absurdului, N.V. Gogol, l-a împroprietărit pe Cicikov cu ideea genială de a se face stăpân de suflete moarte, adică de iobagi care părăsiseră lumea celor vii, dar al căror nume mai putea fi invocat pentru a obține recunoașterea unei bogății (false cam ca minciunile de azi ale kremlinioților) ce să impresioneze și să înspăimânte așa zisele suflete vii ale unor dregători care se știau cu muște cât vulturii pe căciuli. Sufletele moarte erau o foarte prețuită avere în Rusia guberniilor și a țarilor care-i vor fi inspirat și pe urmașii lor de azi. La fel ca atunci, și în regimul bolșevic, dar și astăzi, în războaiele luptătorilor pentru pace de la Kremlin, numai numărul lor contează.

Mijloacele tehnice ale vremii lui Cicikov și ale acelor zone subdezvoltate nepermițând o creștere a productivității, cum s-ar spune azi, nici tratamentul aplicat iobagilor, când nu erau încă morți, nu era chiar cel mai blând, ceea ce-i făcea să ajungă mult mai rapid decât ar fi fost cazul marfa dorită de personajul gogolian. Poate că și acest tratament este drumul (pavat cu bune intenții?) spre moartea clinică a sufletului, care poate fi observată în lume nu de ieri de azi.

La noi, în democrația asta – originală! –  lăcomia e nutrită și de identificarea, timp de  decenii, a proprietății cu un furt/ fruct oprit, idee de bază a comuniștilor. S-a și crezut și se mai crede că regimul a fost schimbat și cu ajutorul sufletelor moarte care se îmbogățiseră în secret, dar nu aveau voie să-și scoată la vedere noul standard. Căci locatarii din Palatului Primăverii vegheau mai ceva decât dușmanul de clasă la falsa austeritate bolșevică a celorlalți. Îi detestau pe „regi, ciocoi și-ai lor lachei” (conform cântecului care-i adusese la putere), dar guvernau absolutist, cum nu mai practica demult nici unul dintre regii din lumea civilizată.

De fapt, sufletele moarte ale lui Gogol sunt cei înșelați de Cicikov, dregătorii și moșierii proprietari de suflete. Moarte sau vii, sufletele sunt și azi, în lumea cât de cât nouă, proprietatea unei ideologii ce se vrea recuperatoare. Numai că azi, dat fiind progresul în toate cele, inclusiv în lăcomie, moartea sufletului tinde să se extindă și la masele, vorba ceea, „largi, populare”.

Când a început să se abuzeze de cuvântul suflet, mai ales de către activiștii terorii autointitulate revoluție, am înțeles că articolul din spatele lui începe să iasă din uz. Nu e naționala noastră de fotbal, poreclită „de suflet” pentru că a câștigat un meci la Cupa Europei cu trei la zero și a pierdut altul cu același scor? Nu spun atâția oameni că au prieteni „de suflet”?! Adică mai există, mă-nțelegi matale, și ceilalți prieteni, cei de afaceri

Vai de cei ale căror suflete mai suflă, în acest bloc înghețat de suflete moarte!