Omul Voiculescu a luminat, prin structura sa morală și prin forța intelectuală, lumea prin care a trecut. Ca printr-o sticlă afumată, îi privim astăzi chipul, așa cum l-au văzut contemporanii, încât ne putem întreba dacă a existat cu adevărat sau este produsul imaginației noastre. Camil Baltazar își amintea, în Cafenelele literare de altădată (1974), că Voiculescu „era un neasemuit grădinar al prieteniei”, care și-a apropiat mulți prieteni, precum Pillat, Oscar Walter Cisek, Horia Furtună, N. M. Condiescu. La întâlnirile lor, el improviza catrene și șarade amicale, mai cu seamă la adresa lui Păstorel Teodoreanu și Ilarie Voronca, replici pe care le completa cu „poante hazlii, culese din sate”. Pentru Iuliu Nițulescu (Amintiri de la Academia Bârlădeană, 1974), Voiculescu a fost un medic și un pedagog ideal, de la el învățând cunoștințe profesionale temeinice, dar și etica severă și pătrunsă de o caldă umanitate. Cella Delavrancea, într-un interviu luat de Romulus Rusan (România literară, 1977), afirmă că Voiculescu era, ca poet, „un misterios, purtând pe față nenumărate fețe suprapuse”. Fiica lui, Mihaela Gabriela Defour (Deslușind tainele obârșiei, în Viața Buzăului, 1979) crede că profilul temperamental îl făcea greu abordabil printr-o analiză psihologică, deoarece avea o cultură vastă, cunoștea bine lumea satului și viața culturală a țării, dar „nu făcea caz niciodată de cunoștințele sale aprofundate”. Marius Pop (Revista noastră, 1979) îl numea „prisăcar generos al prieteniei”, iar într-un interviu cu istoricul de artă Cornelia Pillat (1979), recunoștea că Voiculescu a fost secondat în permanență de o infinită bunătate, de spiritul generos și altruist al insului de excepție care punea mai presus de interesele sale interesele obștii.
Ovidiu Papadima l-a întâlnit pentru prima oară pe Voiculescu în casa lui Pillat, primind în dar manuscrisul poeziei Autoportret romantic și, mai târziu, Bivolii și Cartea de magie. Vlaicu Bârna (cf. Traian Stoica, în Steaua, 1981) l-a cunoscut pe poet la radio: „Părea un rege asirian, despovărat de fastul podoabelor”. Mai tânărul admirator Valeriu Anania (Luceafărul, 1983) recunoștea că Voiculescu i s-a furișat în viață, ca și în amintiri, cu discreția cu care s-a strecurat, probabil, printre oameni toată viața, dar că „neîndurările acelui deceniu șase aveau să ne însingureze, pe Voiculescu într-o parte, pe mine în alta, pe Blaga într-ale sale, despărțindu-ne pentru totdeauna”. Al. Băduță (Alte 13 Rotonde 13, 1989): „Pretutindeni doctorul purta cu el acea cupă plină a dragostei de frumos și de românesc, din care ne-a înlesnit de atâtea ori, în atâtea chipuri, să sorbim”. Când, în 1948, se zvonise că a murit Tudor Arghezi, Voiculescu i-a dăruit lui Șerban Cioculescu sonetul intitulat Tudor Arghezi, datat „februarie 22, duminică dimineața, București, 1948”. Evocările continuă, sugerând că viața e părelnică, pe când posteritatea poate fi nelimitată. Ștefan Nenițescu (în 1989) în Muzeul Literaturii Române: „Voiculescu era un om multiplu, un om de foarte mare cultură, din care ne arăta foarte puțin”; Ov. Papadima (MLR, 1989): „O altă imagine a lui Voiculescu era prietenia cu cărțile, o prietenie în sensul cel mai profund și mai dramatic, incluzând și dialogurile violente cu autorii, pe aceste cărți”. Una din trăsăturile vieții, personalității și operei sale este confruntarea dramatică cu destinul, el fiind prototipul medicului fără arginți.
La Ionel Teodoreanu, ca și la C. Beldie, aveau loc seri literare ad-hoc, la care veneau Voiculescu, Cioculescu, Tit Simedrea, A. Borneanu, M. Sadoveanu, Ralea, Sevastos, D. Botez. Sadoveanu îl ruga pe Voiculescu să citească o nuvelă și acesta citea expresiv fraze desăvârșite, bine scrise (I. Grigore: Interviuri târzii, 1981). La 18 iunie 1952, le-a citit Sezon mort, nuvelă numită de Cioculescu, „capodoperă” (idem). Radu Tudoran, în Revista de istorie și teorie literară, nr. 31, din 1983, la 10 ani de la moartea lui Voiculescu, își amintea că acesta era „un sfânt care coborâse de pe o icoană și se rătăcise între oameni, fără să-și piardă harul”. Pentru Al. Paleologu (Almanah literar, 1984), Voiculescu era „un om de mare cultură și mai ales un om minunat, atât de bun și de inteligent, încât asta nu mai era o simplă trăsătură de caracter, ce ținea de un har superior, ceva de esența creației, ca și poezia, ca și sfințenia”. Parcă pentru a conchide, Ov. Papadima scria (Viața românească, nr. 79, din 1984) că V. Voiculescu nu e descifrabil, nu poate fi cunoscut, decât din opera lui, iar Pan Vizirescu (în Gândirea, nr. 22, din 1943): „Chipul său, de o spiritualitate domoală, blând ca o icoană bizantină și cu nu știu ce sfântă ca de amvon în privire are ceva de evanghelie și de pelerin al chemărilor sfinte”.
Verosimil și real, portretul său plutește într-un aer de legendă. Evocările clatină posteritatea și o îndreaptă pe calea cunoașterii, a respectului și a deslușirilor de taină. Pare că din arhetipul popular se desprinde o strună mitică și fiecare informație se ridică la rangul de simbol.
Pentru a completa portretul omului și al scriitorului, vom adăuga alte mărturisiri ale celor care l-au cunoscut și prețuit: „După 1945 am început să am revelația omului, în care țăranul de rasă străveche nu s-a citadinizat niciodată pe deplin, a omului cu o structură de mistic, dublat însă paradoxal, de un cazuist cu spirit critic raționalist” (Dinu Pillat, România literară, 1970); „Omul pe care l-am cunoscut timp de peste 40 de ani îmi revine obsedant în memorie, cu un chip de mucenic blând, desprins parcă din frescele Voronețului. Era, în primul rând, omul de vastă și rafinată cultură. Un clasic de un echilibru profund și melancolic.” (Octavian Moșescu, în Viața Buzăului din 1969); „În liceu l-am avut pe Vasile Voiculescu profesor de igienă. Era însă un om foarte rezervat, distant, care nu mă prea interesa ca poet. Juram, pe atunci, pe numele lui Arghezi.” (Maria Banuș, în Echinox, 1970). Într-un interviu din 1943, Maria Tănase recunoștea că avea în biblioteca sa cărți de Vasile Voiculescu și îi era recunoscătoare pentru ajutorul pe care îl primise la radio. „V. Voiculescu nu făcea impresia unui om prea prietenos, dar se interesa de fiecare scriitor. El nu frecventa cafeneaua literară. L-am văzut însă în redacția Gândirea alături de Crainic și Pillat, șezând de vorbă ore întregi.” (V. Carianopol, în Steaua, 1967); „V. Voiculescu ne-a lăsat o operă literară bogată și valoroasă și, în același timp, amintirea unui om de înaltă distincție sufletească” (T.T. Braniște, în Presa noastră, 1967); „El rămâne pentru mine scriitorul de seamă care ca om a dus cea mai modestă viață, cu o intensitate de caracter ce merită să rămână un exemplu strălucit pentru crezul oricărui autentic intelectual.” (Adrian Maniu, 1966); „Lângă Pillat, prietenul de totdeauna, poetul-doctor Voiculescu, cu figura precisă și rafinată a unui personaj din Paolo Veronese, își pregătea hârtiile și citea cu umezeli de flaut în voce, strofe dăltuite în marmură.” (Cella Delavrancea, Evocare, 1946); „Voiculescu știa arheologie, lingvistică, pictură, istorie, numismatică, medicină, literatură, teologie și multe alte lucruri, dar cu sine, n-a vorbit de rău, decât răul.” (Ion Caraion, în România literară, 1970); „Fericit sau măcar mulțumit nu l-am văzut niciodată. Era un medic cu totul excepțional. N-a făcut niciodată niciun fel de politică. După 1944, i s-a întins o cursă. Nu știu de către cine. A căzut în ea.” (Z. Stancu, în Memorii, 1971). Pentru Camil Baltazar, Voiculescu „era o fântână arteziană de omenie și bunătate” (în Albina, 1971).
Toate aceste prețioase informații au venit spre noi, de-a lungul câtorva săptămâni, de la bibliografa maratonistă Aurora Alucăi. Din cele aproape 2000 de pagini ale monumentalei sale construcții („Biobibliografia V. Voiculescu. 1884 – 1963”) am desprins filă cu filă, mărturii indubitabile ale acțiunilor culturale, profesionale și artistice, mesaje ale celui atins de aripa Harului Divin pe de o parte, și a grijii neobositei doamne a Bibliotecii ieșene pe de altă parte, de a nu rămâne uitate fapte importante. Desigur, Voiculescu a fost, înainte de toate, scriitor, și, în acest caz, cărțile contează, dar, ne învață chiar el, fără etică, fără misiune socială, cărțile sunt insuficiente. Pentru el, misiunea primită de la Mântuitor a fost o Golgotă, deoarece dorințele lui întreceau puterea unui singur om. Precum un monah dăruit și-a asumat povara timpului crâncen, lăsând, în posteritate, pilda faptelor mari.
Într-o evocare intitulată Numele poetului, din Calendarul meu. prieteni, momente și atitudini literare, Radu Gyr realizează un emoționant elogiu, din care cităm un fragment:
‹‹L-am admirat și l-am iubit sub triplul său aspect de mare poet, de om cu totul deosebit și de apostolic „doctor fără de arginți”.
Pe V. Voiculescu l-am întâlnit prima oară, la începutul lui 1925, în compania lui Ion Pillat, într-o braserie din capitala de altădată. M-au surprins figura lui de sfânt bizantin, mâinile subțiri cu degete lungi, desprinse parcă dintr-o icoană, vorba-i moale și calmă.
L-am revăzut după aceea, în nenumărate rânduri, în casa autorului „Limpezimilor” pe care-l vizita adesea și-n redacția Gândirii, unde venea să-l vadă pe Nichifor Crainic. Nu ne-a legat o prietenie strânsă, ci ne-a apropiat doar o bună colegialitate literară, poetul „Pârgăi” – totdeauna binevoitor și atent, arătându-mi o neasemuită prețuire, încă din vremea foarte tinerei mele experiențe lirice (avea 21 de ani mai mult decât mine).
Era cel mai devotat amic al lui Pillat, amândoi formând un cuplu sufletesc, o fraternitate ce-i amintea pe Oreste și Pylade. Îl am și acum în fața ochilor, răsturnat într-un fotoliu din biroul dragului său prieten, cumpătat în gesturi și cuvinte, mai mult visător și celest, decât simplu pământean, de parcă ar fi stat mereu de vorbă cu îngerii și heruvimii. Totuși, extrem de uman în manifestările sale, domol și blând, medic lipsit de orice venalitate, asemănător biblicilor „doctori fără de argint”, Voiculescu găsea mereu prilejuri de-a ajuta bolnavii săraci. Se grăbea să meargă oriunde îl chemau, lângă paturile celor suferinzi și chiar le dăruia medicamente plătite din punga sa. Creștin ortodox convins, iubea toate viețuitoarele, păsări și animale, cu o paradoxală dragoste franciscană. Acest franciscanism se vădește, de altfel și-n unele versuri proprii, înrudindu-i lirica autohton-ortodoxă cu poezia mistică a catolicilor Francis Jammes și Rainer Maria Rilke. Ciudat mi se pare, însă, faptul că, prin 1930-1935, „franciscanismul” a fost chiar „la modă” în cercul unor scriitori bucureșteni, nelimitându-se la o simplă atitudine literară, ci devenind un adevărat cult religios pentru „sărăcuțul din Assisi”, venerație împărtășită – printre alții – și de Ion Marin Sadoveanu, care, în catedrala catolică a orașului, aprindea lumânări la icoana sfântului adorat.››
(Fragment din volumul Un scriitor deplin: Vasile Voiculescu.)