Încă din anii studenției, la clasa profesorului Radu Penciulescu, Andrei Șerban a fost respectat, admirat și aplaudat pentru prospețimea, inventivitatea și noutatea creativității sale regizorale.
Explorarea textelor dramatice în studiul său se finaliza în viziuni profunde, seducătoare și originale. Opțiunile tânărului regizor erau explozive construcții conceptuale, imaginative și polemice, surprinzătoare prin gândire și exprimarea reformatoare, prin imagini scenice incandescente…
În perioada finală a studenției, a fost invitat și premiat la două ediții succesive, cu spectacolele sale la Festivalul Internațional de Teatru de la Belgrad. BITEF-ul, cu un răsunător prestigiu internațional în acea vreme, fondat și condus de Mira Trailović și Jovan Cirilov, distinse personalități ale teatrului iugoslav, a fost startul remarcat prin performanță al lui Andrei Șerban în aria internațională teatrală, pe care a cucerit-o și stăpânit-o prin performanțe spectaculare întreaga sa carieră.
Când Institutul Internațional de Teatru a fost găzduit la București, ca recunoaștere a valorii teatrului românesc, cu o amplă sesiune de comunicări și evenimente, reformatori ai teatrului mondial precum Ellen Stewart și Charles Marowitz au urmărit și spectacolele realizate la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț de Andrei Șerban. Imediat, Ellen Stewart l-a invitat pe tânărul regizor român să lucreze în binecunoscutul său teatru la New York – La MaMa Experimental Theatre Club, oferindu-i o bursă Ford. Cariera lui Andrei Șerban s-a universalizat atunci, iar anii petrecuți la compania americană i-au deschis porțile unor celebre instituții de teatru și operă, unde a colaborat și realizat producții-eveniment recunoscute în întreaga lume. Margaret Croyden, ziaristă cunoscută de la New York Times, cea care l-a introdus pe Grotowski în Statele Unite, autoarea unor studii teatrale importante, printre care, Teatrul experimental contemporan și Conversații cu Peter Brook 1970-2000, îmi spunea, cândva, la mijlocul deceniului opt al veacului trecut, că Andrei Șerban era un fenomen, regizor atins de aripa geniului, care a venit din România, cu valorile culturale ale spiritualității spațiului est-european, cu o structură creativă incandescentă, dar a asimilat selectiv valorile occidentale și a performat strălucit în teatrul La MaMa… Tot Margaret Croyden mi-a vorbit despre spectacolul Persepolis al lui Peter Brook, la care Andrei Șerban a fost parte activă a staff-ului artistic în construcția evenimentului teatral ce sărbătorea un mileniu de existență spirituală și politică a statului persan. Știu din relatările lui Andrei detalii despre fascinanta perioadă de repetiții în acel spațiu de sacră istorie, unde împărăteasa Farah venea să vadă stadiul realizării spectacolului și dacă solicitările lui Peter Brook erau îndeplinite întocmai. Această producție fantastică a rodit în chei originale de viziune și expresie spectaculară, îmbogățind conceptual creația regizorului.
În minunata sa carte, O biografie, Andrei Șerban dezvoltă cu umor, farmec și subtilă pătrundere în universul vieții și creației sale regizorale, momente nodale de călăuzire artistică. În perioada bursei sale de studii la Peter Brook l-a întrebat pe actorul și regizorul japonez Yoshi Oida, în dorința dorința fierbinte de a cunoaște și a se iniția în magia artei scenice prin lecturi esențiale, ce trebuie să citescă? Oida i-a spus: O singură carte cuprinde tot ce trebuie să știi: Șapte Tratate secrete de teatru NO, concepută și lăsată moștenire de Zeami Motokiyo (1363-1443). Acolo se găsesc căile de inițiere spirituală: schimbarea și noutatea alcătuiesc farmecul florii artei noastre… Floarea trebuie udată zilnic și atunci soarele răsare și la miezul nopții.
Doar film încă nu făcuse Andrei Șerban…
Am discutat cu Marin Teodorescu, atunci noul director al Casei de Filme Unu, unde debutasem cu Înainte de tăcere, dacă, mergând în Statele Unite cu un Fulbright Award, pot să-l întreb pe Andrei Șerban, dacă ar vrea să facă film în România. Marin Teodorescu, la început de drum și doritor de consacrare, mi-a spus că-l dorește pe Andrei Șerban și/deci să facă în scris o ofertă în care să menționeze dorința sa de a lucra în filmul românesc, având ca iluștri predecesori pe Liviu Ciulei și Lucian Pintilie.
Totul părea limpede, normal. Vorbind cu Andrei la New York a fost incitat de posibilitatea de a debuta în film. A scris olograf această ofertă menționând ca scenariu Domnișoara Cristina, nuvela lui Mircea Eliade. Ne-am bucurat amândoi că acasă, în România, poate avea loc această colaborare de notorietate: Mircea Eliade-Andrei Șerban.
Când, după o perioadă de lucru la Milwaukee, am ajuns la București, am fugit direct la Casa de Filme Unu și am înmânat emoționat și fericit Oferta. Era o izbândă, ca Andrei Șerban, o personalitate recunoscută în întreaga lume, să poată lucra din nou în România. Marin Teodorescu s-a adresat în scris conducerii Acin (Uniunea Cineaștilor din acea perioadă), care trebuia să dea avizul necesar oricărui debut. Cu toate că Andrei Șerban era o valoare apreciată la nivel mondial și literatura lui Mircea Eliade nu mai era interzisă în România, avizele obligatorii erau nenumărate pentru acest proiect.Vorbisem la Chicago despre proiect și scriitorul acceptase bucuros ca ecranizarea să fie făcută de regizor. Am așteptat vreo trei săptămâni răspunsul breslei …Nu venea… Și n-a venit niciodată în scris (prudență), doar un telefon: Nu se poate, acum nu e momentul… Colegii… Când a aflat acest degradant răspuns, Andrei Șerban a zâmbit.
Au trecut anii. Strălucirea regizorului era aceeași, dar unele voci mediocre aveau și obiecții. Nici nu se putea altfel. Personalitățile, în dinamica lor de creație, stârnesc reacțiile profesioniștilor de rând, care, în numele adevărului lor, au obiecții și nedumeriri… Mulți dintre acești analiști, înseriați în traseul teatrului, mortal, nu acceptă decât ceea ce știu ei și se legitimează mereu prin experiența și succesul lor de public.
Lumina astrălucitoare a teatrului se oficializa și în România. Numit la conducerea Teatrului Național București, Andrei Șerban a impus un concept vizionar de direcție emblematică și orizont reformator. Șoc și virtuozitate, esențialitate și polifonie semantică pentru majoritatea iubitorilor artei teatrului. Turneele Naționalului bucureștean au fost strălucite. Andrei, ajutat de o echipă de colaboratori devotați, a făcut ceea ce știa el cel mai bine: Teatru-artă vie a prezentului.
Am fost și eu, invitat de Antonio Galvão, curatorul Bienalei de la Saõ Paulo – Brazilia, când Teatrul Național I.L.Caragiale a fost invitatul de onoare cu producția eveniment Trilogia antică, spectacol cunoscut la acea dată de toată suflarea teatrului mondial. Nu voi putea uita spațiul găsit și recreat cu funcționitate violent-magic- poetică… La sfârsit, publicul era în delir, ovațiile, aplauzele, strigătele: Bravo! Bravo! BRAVOOO…! au ținut peste jumătate de oră.
În O biografie, cu o undă de tristețe și ironie, povestește reacțiile unora dintre societarii scenei naționale, neliniștiți de anvergura noului național.
Am avut atunci o discuție cu ministrul Culturii, Andrei Pleșu, despre inițierea unui act normativ prin care Andrei Șerban să capete un teatru al său, finanțat de minister, pe care să-l gândească, să-l conducă și să-l impună după principiile sale validate într-o carieră de excepție. Această discuție am avut-o după accea cu Andrei Șerban care a fost oarecum obligat de T.N.B. și era interesat de sugestia mea. Ministrul Andrei Pleșu a acceptat ideea și urma să găsească soluțiile sale de susținere a proiectului: Teatrul Andrei Șerban. Funcționarii ministerului se loveau de fel de fel de obstacole din legislația noastră, obstacole de netrecut și acum… Andrei Pleșu a părăsit conducerea ministerului… Totul a fost dat uitării-ca orice propunere nerealizabilă.
Păcat!
Să ne aducem aminte că Andrei Șerban, sprijinit de Institutul Cultural Român, a inițiat și a condus studii de perfecționare teatrale în cadrul Academiei itinerante Andrei Șerban, de la New York, ceea ce a deschis noi perspective studiului de creativitate interpretativă.
Tot cu sprijinul ICR, au apărut și cele două albume magice care cuprind imagini de colecție, strălucite, ale artei spectacolului de teatru și de operă, pe scene de prestigiu din întreaga lume, cu distribuții de înaltă valoare, cu fotografii ce dezvăluie cariera de excepție a regizorului Andrei Șerban, cetățean cu drepturi depline al universului artistic…
Am fost onorat să primesc acceptul lui Andrei de a participa la unul dintre cursurile sale la Departamentul de Teatru de la Columbia University. Repetau în acea zi Othello, scenele finale. Era un fel de vizionare între colegi, la sfârșit toată lumea mulțumită, studenți și profesori euforici. Eram mândru că îl cunosc pe Andrei Șerban. Cerusem încuviințarea să fiu prezent la cursul său, dincolo de interesul profesional și pentru o întrebare ce-și aștepta răspunsul acum. Gelu Colceag, noul rector al UNATC-ului, când l-am întrebat dacă n-ar fi firesc și onorant pentru școală ca Andrei Șerban să poată primi cel mai înalt titlu academic de Doctor Honoris Causa, a fost de acord imediat și, știind că mă voi duce la New York, mi-a spus să-l întreb dacă dorește să primească acest titlu. Asta am și făcut după repetiția de la Columbia. Andrei a tăcut o clipă apoi, zâmbind: Dacă credeți că merit, bineînțeles…Da. Totul părea în sfârșit așa cum trebuie să fie în relațiile colegiale cu Maestrul.
Andrei urma să vină la București, pentru a lucra un nou spectacol la Teatrul Bulandra. În timpul audițiilor, pentru definitivarea distribuției viitorului spectacol, a fost nemulțumit de pregătirea tinerilor actori absolvenți ai UNATC. Andrei Șerban nu joacă politețea, el exprimă direct ceea ce simte și gândește. Într-un interviu publicat într-un cotidian de prestigiu, și-a arătat nemulțumirea față de pregătirea studenților, față de metodele de studiu în procesul de creație și, în final, nemulțumirea sa față de nivelul scăzut al învățământului vocațional din universitatea noastră. Într-o ședință a Senatului UNATC, s-a citit acest interviu și, după aceea, s-a pus la vot dacă membrii Senatului mai sunt de acord cu acoradrea titlului de Doctor Honoris Causa lui Andrei Șerban. Două voturi pentru, o abținere și majoritatea a votat împotriva acordării titlului pe deplin meritat de Andrei Șerban.
De ce oare nu s-a putut înțelege lucid și nuanțat că opiniile sale despre învățământul artistic, critice și polemice în raport cu metodele de capacitare a imaginației interpretative a unor profesori, nu erau decât o altă opinie ce trebuie, poate, să intereseze în etapele de creativitate ale studiului? Și apoi titlul de Doctor Honoris Causa al UNATC nu era pentru prietenie cu școala, ci pentru cariera sa regizorală și academică.
Cu Andrei Șerban poți comunica și intra în dialog doar dacă ai inteligența artistică de a nu judeca spectacolele sale numai după ceea ce știi tu, analiza operei scenice este deschisă tuturor celor inițiați și susținuți prin noblețea fertilă a imaginației. Publicul este pentru Andrei Șerban partenerul explorator al pluralității conceptului, structura existențială a spectacolului. Niciodată spectacolele memorabile ale lui nu stagnează într-o viziune finită, ele cuprind perspective de interpretare, de la ineditul concretului la ambiguitățile energetice ce forează densitatea. Montarea nu arată o singură fațetă a înțelesurilor. Andrei Șerban e consubstanțial unei plasme plurale atât în adâncimea verticalității semantice, cât și-n extinderea dilatată a orizontalității vizibilului spre inedit și straniu. Magie de alianțe fizice-metafizice, violent-poetice, actuale-eterne.
Personalitatea sa a fost hrănită de gena histrionismului românesc, pe care l-a dimensionat cu eleganța reflexivă ce îi impune identitatea la nivel internațional.
Martha W. Coigney, președinta Institutui Internațional de Teatru, îmi povestea în holul de la La MaMa, așteptând începerea spectacolui cu Mitul lui Oedip, în seara premierei, care întârzia din cauza repetiției ce încă nu se încheiase… (așa ne-a anunțat trecând agitată pe lângă noi Ellen Stewart, regizorul producției)… că Andrei a montat cu Joseph Chaikin – celebru actor, regizor și pedagog, care fondase The Open Theatre, un Cehov, Unchiul Vanea, deosebit de interesant, dar… la Teatrul Maghiar din Cluj, cu o distributie de înaltă calitate interpretativă. Unchiul Vanea al lui Andrei Șerban a strălucit făra nici o dificultate în comunicarea actori-regizor… Iar Șoapte și strigăte, după scenariul lui Bergman, a avut eleganța durerii filtrată prin violența neliniștii ascunse, tăinuite în abisurile sexualității domesticite. Andrei Șerban era, în spectacol, alter ego-ul maestrului suedez… Tainică prezență a înțelesurilor…
Conștiința de sine, neliniștile stărilor lui de grație, cercetarea și explorarea în termenii pe care Zeami îi definește în cartea sa, nu sunt altceva decât potență creatoare într-o structură artistică în care inocența onirică și luciditatea altruistă fac ca spectacolele sale să aibă minte și suflet deopotrivă.
Orice replică acidă când trebuie și cuviință colegială când i se cere cu bun simț părerea îi definesc comuniunea cu ceilalți. E polemic, minat de strălucite idei de esențialitate spectaculară, primește deschis opiniile cinstite și răspunde cu suplețe cavalerească la cele ce merită să fie ascultate.
Îl enervează prostia și impostura care viețuiesc obraznic în perimetrul artistic.
Ca orice personalitate născută, iar nu fabricată conjunctural, suferă de nobila mândrie a învingătorului ales de destin.
PS După 33 de ani, Andrei Șerban se întoarce pe scena Teatrului Național „I. L. Caragiale”. Bucurie pentru artiștii teatrului, bucurie pentru teatrul românesc…