I s-a spus poem științific și oarecum didactic
dar azi percepem și un substrat melancolic
la Lucrețiu cum se raporta el (cu suflet material!)
la acea natură misterioasă imposibil
totuși să o desfaci până-n ultimele elemente
ce declină permanent sub unghi oblic
de perisabilitate
când viața-i transmite morții ștafeta
iar sufletul și trupul ajung să doarmă-n
același somn (clinamenul grec
lipsește la el însă frica de moarte nu –
deși el crede că da) și se simțea sufocată
de rituri publice frustrata lui identitate
spirituală…
Își luau prin el o revanșă epicureic ăgrecii
copleșiți de romani privind probabil
fără mari emoții cum fierbe latinitatea
în revolte plebeiene (printre ele și implacabilă
nesupunerea luiSpartacus amenințând Roma);
poate revenirea
la simplele elemente-ale vieții era o soluție
inclusiv să mai șteargă furia războaielor
și teroarea virtuților superstițioase drapate
ca toga abuzivă a potentaților plus oficialul
discurs al sacerdoților,
iar recurgerea la bunul raționament
în probleme de zi cu zi părea o bună alegere
să calmeze spaimele personale și colective
întrucât despre adevăr știm că tot fum rămâne.
Firește că o infinită tristețe viețuiește și-n lucruri
cum și sămânța lor (nu atomii) e înconjurată de vid
iar mamele acelor semințe tot încearcă (și deseori
ratează) să zămislească organisme viabile
deci nu monștri
(vastă problemă de eugenie pentru zilele noastre
Exigente când natura nu mai are voie
nici să greșească);
deci cu toată obscura natură a lucrurilor
fericirea personală trebuie să ne preocupe
însă nu ca fastuoasă posesiune de lucruri
îndemna el
și nici ca sclavi ai unor ambiții nemăsurate
ci doar privind
cu seninătate spre toate cum se prezintă ele
în acest locus amoenus – adică tocmai în
Lumea noastră – tolăniți pe iarbă de preferință!
De la el se va fi inspirat zice-se
și deopotrivă de la grecul Hesiod răsfățatulVergiliu
când la cină se prezenta ca un arendaș
la Mecena cu sfaturi despre însămânțări ba și
despre viticultură sau despre creșterea vitelor
și-a albinelor deși niciunul din ei și nici Octavian
Augustus căruia Georgicele îi vor fi dedicate
nu ieșiseră vreodată la arat sau la semănat
sau la muncile din prisacă.
Dar minunat e instinctul
acestui arhitect epic când ia pământul și îl frământă
în pumnii poemului cercetând natura solului
și vorbind priceput despre rapidul
plug curbat ce despica glia pe două laturi
(aratrum auritum) sau de grapă și despre sapă
și despre jug dând dovadă că-i era bine cunoscut
lucratul ogorului care și pe trufașii războinici
imperiali îi hrănea
când nu jefuiau de la alții
(însă pentru Vergiliu
cultivarea pământului însemna cultura
civilizației nicidecum robia pălmașului).
Clar că deasupra noastră
necunoscutulși vânturile și ploile și grindina
și încifratele semne din zborul păsărilor
și mâncărimea sub platoșa războinicului Marte
(de parcă îl pișcau purecii permanent) nu ne lasă
să decidem chiar noi în toate –
dar să nu renunțăm la altoiuri
și să nu trecem nepăsători prin exuberanta beție
a fiecărei primăveri de fecundare universală
respectând misterul naturii care ascuns palpită
și din cea mai umilă tufă
fraternizând tot noi
cu boul și calul și cu toate jivinele din sălbăticie
în această simpatie universală
iar violența s-o detestăm!
Uluitor imn
de iubire egal distribuită (amor omnibus idem)
deși cu o Providență ambiguă permanent prezentă
deasupra noastră semn că până și el Vergiliu
nu era chiar blindat stoic și netemător
de zeii acelor vremuri dar cu mierea
văzduhului știa să se-îmbete;
iar această meticuloasă
pedagogie ascunde o frăgezime ocultă
care tocmai se protejează prin limpezimea
discursului;
altfel viața palpită la el
oferindu-și miezul și deschizând larg
sufletul poetul
îndemnându-l să scormonească
diversitatea din jur chiar dacă perisabilă –
ai senzația că își înfige dinții în măr
sau că mângâie coama calului mirosind a grajd
sau tocmai ieșit din cioporul oilor
duhnind iată-l…(se zice să fusese veterinar
dar poetul din el pretindea că și vântul
putea lăsa grele iepele…) cu fața arsă
de soare la o margine de tarla
unde albinele din stup tocmai dau să moară
iar cuvintele lui tocmai dau să pălească…
Prin ce miracol oare
am putea noi să ne apropiem (presupunând
că am înțelege latina) de palpitația acelei vieți
reale?Aproape toți cei care beau lapte azi
n-au văzut în viața lor nicio vacă
și nici nu știu cum se face pâinea din grâu
sau cum miroase burta despicată a brazdei unde
mâna omului (sau mai nou doar un braț mecanic)
trebuie să arunce sămânța – totuși – iar mai apoi
noua sămânță trebuie mestecată
devenind nouă pâine în bolul alimentar
ce alunecă pe gâtlejul omului
…altfel adio defecație!
Nu o melancolie a masticației
ci probabil tocmai această insuportabilă evidență
a perisabilității îi făcea în secret irascibili
(de unde artele lor poetice cam severe)
chiar și pe cei care-n bronz își turnaseră versurile
(exegi monumentum);
deși nici măcar performantul
Horațiucu degetele lui subtile pe toate corzile
nu putea anticipa
că viața se va abstractiza
diluând contactul dintre cuvinte și lucruri
și extirpând măduva din cele mai simple nume
încât numeroase
cuvinte esențiale ale vieții vor deveni
peste câteva generații niște coji de ouă
în cuiburile unor păsări de pe faleză moarte
iar viața va recurge tot mai mult la cuvinte
fără miros fără gust fără legătură directă
cu natura esențială a lucrurilor
obișnuindu-ne și pe noi cu alte cuvinte noi
în care tot mai multă greutate va avea
partea speculativă nu principiul vital al lor…
Simplitatea multor cuvinte ne pare acum
Neinteresantă și chiar subversivă sau alarmantă
și repulsivă ca mirosul bătrânilor
deși viața omului
cu sânge cu muci și cu transpirația
spaimelor sale plus combustia sa interioară
tot ca pe vremea anticilor funcționează
și va funcționa
împreună cu sufletul prezumtiv
ținută în viață tot de aceleași pompe
și cu aceleași incendii sufletești și cu teama
de zei sau de viitor sau chiar de natura
misterioasă a lucrurilor
însă înlocuite tot mai des de lucruri
neutre și născute cu precădere – vai! – din nume
și nu din primarele elemente ce fuseseră
încă apă foc și pământ și astre și limfă și sânge
pe când omul își mai păstra o vreme
simțurile și-n moarte
vizitat de eroi în Hades.
Să fie și vina poemului că se naște tot mai bătrân
și din cuvinte tot mai golite de miez
scuturate de magma pământului unde
avuseseră rădăcini
spre a fi ignorate?
E tot un fel de moarte umană
și imposibilă rămâne încercarea de-a explica
prin ce capriciu al mediocrității se produce
ca o victorie a metamorfozelor necesare
tocmai în timpurile de glorie a comunicării
vidarea sensului din cuvinte și ciopârțirea
enunțurilor
înlocuite tot mai mult cu iluzia diversificării
și cu avalanșa de imagini ce prind doar fragmente
vizuale ale rapidei treceri prin clipa noastră;
iar pe mulți dintre noi o cețoasă
panică ne cuprinde văzând că alte
cuvinte sunt socotite esențiale ca și cum altă
viață pe nesimțite ar fi înlocuit vechea viață
dându-ne la o parte dar păstrându-ne
încă la suprafață uluiți că nu pricepem
cum de-am alunecat …
Deci Clinamenul nu era o metaforă
și iată-ne bâjbâind după o explicație
ceva mai dibace decât didascalia acestei
resemnări cu care ne vedem încă acceptați să
mai respirăm
unii din noi – la final – strecurăm
în gură și noi cuvinte pe care papilele noastre
gustative nici nu le simt acceptând totuși
că și ele pot fi expresia durerii sau a extazului
sau pur și simplu a fericirii simple pe care
le evaporă scrisul gurii
…însă tocmai natura
acelora ni se pare falsă și imaterială
ca sticloasele fructele false din paradisul
lui Bosch – cum de intuise el totul
plus prezența acelui apocalips în flăcări
în secunda grădină a paradisului?
…și ca exuberantele flori
dintr-o casantă irealitate prevestind
o perfect aseptică moarte și translucidă
sub privirile unor homunculi extaziați;
iar cu puțină imaginație din cerul concav
plouă insidios cu texte fără miros îngrămădind
la orizont munți de enunțuri scurte
ce putrezesc lent
în acidul uitării
totul vegheat din fundal
de statuia cititorului milenar
ridicat într-o rână din șanțul Liniarului B
să privească năuc spre mărețul edificiu
multifuncțional al Binarului zero unu
diagrama plată a viitorului…
Cum să vorbești azi despre toate astea când noi
continuând să ignorăm nu doar lucrurile naturii
ci chiar natura lucrurilor
începând cu natura
existentului
și ce anume-l justifică
altfel decât dedus din hazardul
cel multiform?
Inumerabile
țâfne prometeice ne împing în spațiu
fiindcă natura lucrurilor devine nelocuibilă
aici în locus amoenus unde capriciile
și vicleniile zeilor
chiar prosperă prin noi
o, Lucrețiu!