Să privim picturile lui Georges de La Tour, pictor francez din secolul al XVII-lea, un maestru al clar-obscurului, al eclerajului misterios. În operele sale în care apar Maria Magdalena, Sf. Ieronim, Sf. Iosif, putem observa cum lumina creează contraste puternice cu întunericul, căruia îi smulge personajele. Sursa este flacăra unei lumânări. O posibilă interpretare ar fi că întunericul, privit ca spațiu de desfășurare al luminii, este de fapt o versiune a ei. Nu e beznă, abis al unei conștiințe neguroase, ci un mediu în care lumina se revelează. Cu alte cuvinte, poate fi văzut ca un întuneric care șoptește o taină și o pune în valoare.
Lumea virtuală își face apariția prin intermediul ecranului de sticlă. Ea își începe dansul plin de volute și ademeniri și se propune ca un substitut al realității palpabile. Ca o tentație paradisiacă, neferită de iluzii și de amăgiri. Ca un pseudo Rai, o creație tehnologică a omului, un labirint fără ziduri, luminat din toate părțile de faruri (cu led) orbitoare. În lumea telefonului mobil totul pare bine, tinerețea e veșnică, succesul e asigurat, imaginea e impecabilă, moartea nu e luată în calcul (profilul tău de pe rețelele de socializare îți poate supraviețui mult și bine), iubirea apare și ea în diferite forme atrăgătoare, comunicarea dintre oameni este instantanee.
Lumea virtuală face parte deja din cotidian, este un decor acceptat pentru obiceiurile de zi cu zi, dar nu înlocuiește chiar toate deprinderile noastre. Lângă cafeaua de dimineață încă există și ziarul „pe hârtie”. Cel care în epoci mai vechi era netezit cu fierul de călcat, pentru o experiență de lectură cât mai plăcută, mai ales în țările cu climă umedă, cum este Anglia, spre exemplu. În zilele noastre, știrile ajung cel mai rapid prin intermediul telefonului sau al computerului. Există un tip de acces direct la întâmplările lumii și o senzație că ești informat și racordat la tot ce se petrece pe Terra. Asta până în clipa în care îți pui întrebarea dacă toate acestea sunt de vreun folos. Răspunsurile pot fi diferite de la om la om.
Lumina telefonului mobil intermediază o lume paralelă, universul potențial. Uluitoare și înrobitoare ca Polifem cel cu un singur ochi. Dacă ai dori să scapi, ar fi bine să spui, la fel ca Ulise, că te numești „Nimeni”. În oceanul de identități fabricate, de povești țesute în așa fel încât să arate un sine cât mai prezentabil, de anatomii modificate, de dureri foarte bine mascate, poți încerca să-ți păstrezi ingenuitatea și candoarea. Să rămâi un „nimeni”, unul care nu-și vinde intimitatea și tihna pe iluzii. Lumina telefonului mobil taie întunericul pentru câteva clipe și poate aduce neliniște, tulburare, anxietate. E uneori ca o scânteiere oarbă (orbirea ca descindere în tenebre) care, ca în Parabola orbilor, pictată de Peter Bruegel cel Bătrân, duce la prăbușire. Lumina ecranelor nu aduce întotdeauna pacea, ci mai degrabă redundanța, senzația de supraabundență. Ea poate să invadeze intimitatea și să sădească în om sămânța frământărilor, a îngrijorării, a subestimării, aducând vești proaste, știri false, informații de-a valma, păreri prea personale, de multe ori rodul fantasmelor.
Însă tot această lumină poate intermedia și apropierea între oameni. Până la urmă, este vorba despre echilibru, despre justa utilizare a unui mijloc nou de comunicare. Nu poate fi respins cu totul, mai ales că va fi din ce în ce mai mult prezent în viața noastră. Ecranul luminos, prin intermediul căruia o mamă își privește și comunică cu fiul aflat la distanță, aduce alinare, cuvinte de încurajare, expresii de dor, de nostalgie pe chipuri. Multe micro-senzații care ajută, sprijină și fac dorul mai ușor de suportat. Am putea să ne gândim și la angajatul care, muncind în fața unui ecran de laptop, își hrănește familia. Nu va sta să se gândească la cum îi este afectată sănătatea după atâtea ore cu ochii în ecran, are pentru cine să facă toate astea. Nu-i puțin lucru. Se spune că iubirea te însuflețește, îți dă motive, entuziasm și te face mai empatic, îți înmoaie inima și te face să te gândești și la celălalt.
O imagine des întâlnită în zone în care sunt adunați oameni, locuri în care se așteaptă ceva, indiferent ce. Cei mai mulți își scot telefonul mobil și privesc insistent în el, decupându-se din context. Presați de senzația inutilității, a deșertăciunii, un semnal al lipsei de succes. Dacă nu ai o activitate, pur și simplu poți fi identificat cu un om de nimic, iar un nimeni în epoca noastră nu e ceva de dorit. Ca și cum Ulise nu și-ar mai găsi locul printre eroi, iar Polifem, cu unicul său ochi, ar privi nestingherit în telefonul mobil și ar avea senzația unei dezinvolturi nelimitate. Tot în acest tablou, există și cei care ascultă muzică sau podcasturi și fac din intervalul așteptării un moment plăcut, educativ, fertil. Contează, ca de fiecare dată, pe ce scaun alegi să te așezi, ce perspectivă ai asupra întâmplărilor. Dacă scoți la iveală inima cea bună, poți avea o vedere mai limpede și mai multă compasiune.
Lumina ecranului distorsionează de multe ori prezența umană. Prezintă răul ca bine, durerea ca fericire, șablonul ca normă, mediocritatea ca pe o validare. Spune da, când, de fapt, e nu. Asta poate ascunde multă suferință și singurătate. În multe cazuri, cu cât imaginea de prezentare e mai de succes, mai sclipitoare, mai repetitivă, cu atât mai singură în forul ei interior este persoana care se expune privitorilor. Cerând de fapt o aprobare, poate chiar și o mângâiere, sau măcar o vorbă bună. Și aici revin la o temă la care țin mult: tema neiubirii. Cred că este una dintre cele mai mari suferințe ale omului. Atunci când se crede neiubit. Și e o suferință străveche, adânc sădită în inimi. Fiecare generație o readuce la suprafață și o trăiește cu mijloacele epocii sale.
Expunerea îndelungată la lumina albastră a ecranelor care au la bază tehnologia LED tulbură vederea, somnul, starea de echilibru, reușind să instaleze o ne-stare. Omul nu este expus de prea multă vreme la acești stimuli, până la urmă 10-20 de ani reprezintă extrem de puțin, raportându-ne la scara istoriei. Uneori, însă, merită. Atunci când la capătul unui link se află, spre exemplu, o melodie trimisă ca mesaj de iubire, un mesaj mai greu de formulat în cuvinte personale, versurile fiind un vehicul subtil și delicat.