O exultanță a feminității constituie tema aproape fără deviere a poeziei pe care ne-o înfățișează Indira Spătaru. Primejdia acesteia vădită din capul locului ar reprezenta-o căderea în poncif, depersonalizarea la adăpostul unei confesiuni de un sentimentalism ducând la o expresie standardizată. Autoarea posedă însă dexteritatea de-a o evita, ceea ce reprezintă am zice în cazul de față meritul d-sale capital. Un eu liric cultivat se impune aidoma unei muzici în măsură a reduce la tăcere vacarmul ambiental, a i se substitui. O pasionalitate fără țărm se revarsă în acorduri cu imagistică proprie, precum bunăoară în această solemnă echivalare: „Va fi așa:/ mă voi aprinde iute/ un răsărit la mare oglindit pe fața ta.// Va fi așa:/ îți voi șopti la ureche/ atee, dumnezee/ ce-mi va veni prin gând,/ de gânduri voi mai avea/ ci nu doar/ o pasiune uriașă.// Centaur voi crește din șoldurile tale/ apoi/ un obelisc voi înălța din mine/ cu versuri pentru tine” (Viziune). Limbajul caracteristic e aici cel al unei angajări lăuntrice cu pretext monden. Ființa erotizată se definește prin răsfățul notificării unor momente distincte, prin grația lor iradiantă. Rafinamentul stilistic se proiectează într-unul moral și invers. Eventuala notă ludică e concomitent o scuză și o provocare: „Ai vreo Poezie preferabilă reciclabilă/ dedicată/ oricând oriunde oricui?// O poezie/ a ta/ numai și numai/ a ta?// Poezia-pijama poezia-vals/ zâna primilor dinți aruncați peste/ Montblanc./ Poezia-papirus/ asistentă ivită brusc din catastif.// Ai vreo serie, vreun cod?/ Poezie-pecete?/ Ai o poezie-sigiliu cu efigia ta?/ Ai o Poezie-oglindă/ în care vezi când pe Dumnezeu/ când pe Dracul?// O poezie-umbrelă/ capac de sicriu?/ Poezia-plombă-bandaj?/ Poezie-privire?/ Chiar nici una?/ Oh!” (Ai vreo poezie?). Cochetele gesturi feminine apar transcrise cu aerul inocenței: „Trec din noapte în zi/ clandestine pasaje/ vocea ta sparge ace/ poza o țin la adăpost de priviri indiscrete/ într-un vechi relicvariu/ prin mătăsuri, dantele/ străbat singură galerii sigură că încă mă știi.// Catacombe/ crucifixul tău/ vreau să îl văd scânteind iar la gât!” (Roland). Erosul se insinuează între componentele trupului, invocă șăgalnic în numele lor lucrurile din preajmă: „Uneori îmbrac fâșul ponosit al firii/ ochelarii ascund sagace priviri, sabie între omoplați și jartieră.// Simt uneori afecțiunea ta/ precum țipătul păunilor albi/ prin rotule și tibii.// Noapte traversez șoseaua de fosfor/ dinspre ochii mei larg deschiși/ spre ai mei.// Știu că că simți mișcarea lentă, tastatură creierul/ focul bengal, patul meu levitând” (Orice poezie pre limba ei zboară). Lascivitatea își îngăduie însă și o cosmică expresie, regnurile se armonizează laolaltă cu spațiile continentale, neexcluzând și o mitologică particulă: „Seara când reciți/ rechinii înnebunesc/ îmbracă jupoane caracatițele albăstresc ochii tăi/ orgasme de cerneală.// Seara când reciți/ armele planetei ațipesc/ animalele cad în genunchi/ toropite de timbrul tău vocal/ Orfeu,/ trupul meu ivește trandafiri” (Seara când reciți).
Printr-un ușor viraj analitic ni se oferă încredințarea că frumusețea e invincibilă în opoziția sa cu „urâtul”, printr-un proces similimatematic aidoma jocului de șah: „Frumusețea câștigă întotdeauna/ bunătatea seceră urâțenia, răul/ tabla de șah potropită de piesele adverse/ înfrângerea poate fi dezastru pentru pionii învingători” (Constatări). Dar ceea ce reține în speță atenția e calineria, ludicul mentalului feminin prins voluptuos în rețeaua amoroasă. N-am putea avea oare în vedere o dualitate a seducției aflate în joc? Una sempiternă având ca obiect partenerul, alta cutezător novatoare având în vedere volutele expresiei de față? Iată câteva mostre dintr-un impozant șir: „De țin în mâini oglinda/ chipul ți-l disting în ea// și rama grea, cu heruvimi sculptați/ mă prinde în lumea înghețată de sub ea/ cum pe actor o mlaștină îl absoarbe în rolul său” (Antract). Sau: „fin precum eșarfa/ trecută prin inel/ strecori umed oftat pe șoldurile mele.// În păr am plante carnivore/ avide după eul tău// când briza bate spre buricul Terrei// pe rogojină mișc din clopoței” (Exotică). „telefonul vibra numele tău apărea la apelant/ ea respingea telefonul cu o mișcare senină/ neatentă, atrasă de ridurile chipului său din oglindă” (Vocea Umană). În acest mod acaparant erosul tinde a se absolutiza. Evitând tangențele lubrice, poeta ne înfățișează experiențe care, prin intermediul unor plasticizări asezonate lor, se aplică asupra duratei. O circumscriu cu o fiziologică precizie: „Dacă ziua începe când talgerul din soare/ a bate prinde precum călugărul frământă toaca// astfel și chipul nostru încet se estompează/ scânteia vieții lucește mat în ochiul privegherii/ o pasăre plonjează/ și țipă în zori pierit/ transpir cu tine în noapte/ iar ziua mă înec” (Meditație). Sau bătând spre pitoresc: „O, și ce fericire inexprimabilă trăim/ și Moartea devine balerină/ într-un cadran de ceas Pobeda/ uitat la mâna vreunui stârv soldat!” (Clipa suspendată). Galantele metafore se orientează și în alte ocazii conform ceasului parcă spre a salva efemerul: „Minutele au așternut paiete pe scoarța cerebrală/ acordeonul se aude pe străzile pustii/ ziua ridică juponul nopții peste râu” (Frica). Are loc în schimb o amplificare a spațiului cu triumfale preciziuni geografice. Identificându-și iubitul cu băutura preferată („cafeaua mea ești tu/ în noapte mă ții trează/ iar dimineața mă îmbii”), poeta îl poartă languros prin cafenele nu doar europene: „n-ai savura-o azi prin Europa/ șezând la o terasă la Mollien ori Café de la Paix/ la Praga în Imperial/ Café/ pe la Viena la Café Central,/ la Capșa-n București, la Roma în Greco,/ la Budapesta/ ori în Porto la Majestic/ adulmecând-o în ritm de samba spre Rio, la Colombo Jamaica la/ Blue Mountain, spre Argentina la Tortoni,/ plutind ca-ntr-o hipnoză spre Manhattan la Patent Coffee.” (O ceașcă de cafea, vă rog!). Spre a poposi într-un minivizionarism dansant din proximitate: „Trage jaluzelele, ce larmă se aude în parc?/ sar îngerii din ceștile de ness/ bezele fac, prin aer valsează/ de ciocolată aripi vibrează sacadat/ alămuri, flaute, viori/ ghiduși spiriduși prin mormane de pene, poeme/ și alge lăsate în zbor/ pe râul sclipitor/ trage jaluzelele, să intre în odaie zarva lor!” (În zori).
Fiind tactica feminină un melanj de atracție-respingere, firească devine apariția măștii, celebrate în tonalitatea unui veritabil imn: „Măști desenate de aborigeni/ apărând din desiș/ măști de spadasini/ măști de clovni, triști în esența lor,/ măști de apicultori, râvnind mierea,/ măști de ciocli, drapați precum corbii,/ măști de gaze înăbușind speranțe în ranițe/ măștile carnavalului venețian ascunzând venerice boli” (Carusel). Acest spectacol al răsfățului identității erotizante se înscrie precum într-o ramă neprietenoasă în câteva referințe la lumea actuală, subliniind disocierea ființei lirice de componentele sale. Enumerarea lor ce denotă altceva decât o dorință de retranșare în magia emoțională? „Câteodată ieșeai din decor:/ mașini la bară/ inflație E-uri, viruși, atentate, războaie, pedofili, sărăcie și lux,/ botox, boli fel de fel, particula lui Dumnezeu OZN-uri, rachete,/ tsunami, oameni mâncați de câini, uragane, dezbateri,/ comemorări, asasinate, datorii, orgolii, teritorii.// Intrai în carte – / brațele întinse/ cruce ancestrală/ între Pământ și Cer.” (Isihie). Deoarece pur și simplu „Poezia scuipă în ochi/ realitatea/ duios” (Telegramă). Sau mai protocolar, unele cuvinte sunt „grele ca de plumb/ ‒ un singur nor întunecă ziua –/ cuvinte ce aduc surâsul pe obraz/ unele zac părăsite/ altele preluate fără sens/ intrarea ca la bal și-o fac” (Flux și reflux). Bal spectral a cărei vedetă se dovedește a fi Indira Spătaru ce-și aplică seducția nativă asupra expresiei cu un specific har. Nu în calitate de Doamnă a poeziei, ci de Doamnă în poezie, ceea ce ilustrează o postură aparte.
Indira Spătaru, Poeme glazurate și cafea-Poèmes à enrobage et café,
traducere din limba română de Gabrielle Danoux,
prefață de Al. Cistelecan, Editura Junimea, 2023