O apariţie insolită în peisajul poeziei româneşti actuale îmi pare a fi basarabeanul Vasile Gribincea (n. 1997), debutant în 2023 cu volumul Coerenţa labirintică, sub egida Editurii Cartier din Chişinău. Zic insolită, fiindcă tânărul poet scrie cu totul altfel decât ar fi să-i dicteze tendinţa afişată de promoţia sa lirică. Adică aceea care privilegiază, oscilând între o formulă sau alta, notaţia minimalistă, bacoviană în fond, colorată încă destul de multă vreme „mizerabilist”, ori, în paralel, „biografist”, dar cam în acelaşi stil despuiat de metaforă şi simbol şi adesea nu prea atentă la asamblarea expresivă a „corelativele obiective”, organizate şi modelate pentru a le substitui, fie şi aproximativ; semn, adesea, de stângăcie şi neglijenţă compoziţională. Evident, „autenticismul” de aspect „visceral”, cu alinierile mai noi la tot soiul de legături „corecte politic”cu lumea, îi sunt poetului nostru cu desăvârşire străine. În schimb, el re-actualizează un alt mod de a scrie, foarte exigent, centrat pe reflecţia adâncită, adusă în pragul abstracţiunii şi rostirii sapienţiale, poate cu exemple americane (e şi citat un e.e. cummings), dar putând trimite pe alocuri şi la elegiile stănesciene, numai că acelea mimau, cumva ludic, stilul înţelepţilor din vechime sau mai apropiaţi de noi, reabilitând o anumită solemnitate de verset, în tipare ritualice uşor de recunoscut. (Apropieri se pot face şi de poezia eterată plastic dar concentrată ideatic a lui Daniel Turcea, evocat, de altfel, într-o dedicaţie, ori de compatriotul Ghenadie Nicu, iar înclinaţia spre „înscenarea” unor stări de spirit ar avea tangenţe şi cu regimul prezumtiv al imaginarului lui Mircea Ivănescu. Şi nu poate lipsi dintre referinţe nici textualismul postmodern, cu un exemplu major, în ocurenţă, cel al lui Emilian Galaicu-Păun). Cam aşa stând lucrurile, conceptualul sec pentru un altfel de „joc”: face uz de simetrii ale ideii şi construcţiei verbale, de oximoroane, permutări sintactice ingenioase,sub semnul contradicţiei de termeni şi stări, sugerând o dialectică a reflecţiei şi concretelor chemate să o acompanieze, punând semne de egalitate acolo unde contrastele par radicale. Toate acestea, întrucât „programul” său poetic vizează cuprinderea în cuvânt a Totului mundan, a diversităţii şi multiplului de regăsit, dialectic, în unitate. Subtitlul cărţii este şi el important: „Volum alternativ/continuu”, cu texte ce trimit spre altele din cuprins şi care sunt un fel de replici şi completări, de variaţiuni la cele dintâi, obligând, aşadar, la dinamizarea lecturii intratextuale a poeziilor.
Titlul cărţii anunţă deja acest statut, al unificării opuselor, trimiţând la o perspectivă de tip manierist asupra lumii: Coerenţa labirintică. Or, în figura labirintului e şi multă geometrie atent calculată, şi mult mister şi umbră, este şi rătăcire pe cărările trasate, derutant, cu linii perfect geometrice. Claritate, aşadar, surpriză şi obscuritate, transferate în versuri ce sună cristalin, au muchiile bine cizelate, cu un soi de austeritate a cugetării, care creează, totuşi, în jur ample spaţii de reverberaţie lirică. Fiindcă discursul verbal, purtat de o foarte lentă mişcare ce sugerează deopotrivă coborârea către adâncurile lăuntrice şi înălţarea spre mai înalte ceruri, se află, parcă, mereu în căutarea inefabilului, a impalpabilului, în spaţiul propus, abia conturat, al aerianului şi al umbrelor interferente cu ascunsul din noi şi cu tăcerile ce aşteaptă în apropiere. O poezie se şi intitulează Cu răbdare şi vorbeşte (în şoaptă) despre ezitarea unor personaje ce nu se văd între ele, situate „numai la o suflare unul/ de celălalt”, nu se ating, „ca şi cum între ei s-ar întinde tot/ înnegrindu-se aerul/ dintre două poveşti/ nespuse”, ezită în faţa unei uşi pe care nu ştiu cum să intre, vizează AERISIREA, reprezentată şi grafic printr-un dreptunghi de litere figurând uşa, una care, ni se spune imediat, rămăsese de fapt descuiată, iar după ea „un copil fericit/ încearcă/ să despartă/ feţele/ încă/ strălucind/ ale unei/ monede/ de aur.” Motto-ul poeziei e împrumutat din Gellu Naum (Despre identic şi felurit) şi sună aşa: „şi însăşi în aceasta constă trezirea identică şi felurită a fiecăruia din fiecare”. Feţe şi suprafeţe – ca să vorbim tot ca poetul citat – se asociază aici metaforic pentru a sugera cu fineţe, într-o imagine deopotrivă plastică şi textuală, de caligramă, o „situaţie poetică”, mică înscenare ce figurează pragul dintre o căutare mai degrabă intuită a unui „dincolo” revelator, şi comunicarea naiv-infantilă a aurei lucrurilor, nealterată încă. În paginile proxime, o stare similară de aşteptare a excepţiei semnificative într-un cadru comun de „petrecere” e pusă în scenă prin apariţia unei figuri feminine care transfigurează banalul reuniunii, înaintând, desigur „uşor” şi „ca aerul” şi concentrând momentul într-un timp etern, fascinant („ceasurile nu mai/ măsurau/ timpul şi nimeni nu părea/ să observe”), către care se precipită toţi participanţii, într-un moment de „ameţitoare linişte”, care e semnul unei alte petreceri, cu majusculă: Petrecerea. Încheind o primă secvenţă a cărţii, versurile din Amnez(i)A prelungesc obsesia „întinderii dintre posibil şi adevărat” propusă de imaginea unei mâini ale cărei cinci degete-simţuri nu reuşesc să cuprindă fiinţa, cu aspiraţia de a scăpa măcar pentru o clipă acestei slăbiciuni: „o dacă o dată doar o dată/ mâinii i-am fi scăpat măcar cât ţine să pocneşti din degete”…
Treptat, se conturează o mare temă unitară, o „obsesie revelatoare”, ca să vorbim precum „tematiştii” de la Geneva, ce-mi pare a se aproxima într-un imaginar intelectualizat al apropierii, al aspiraţiei spre comunicarea cu celălalt şi cu lumea toată, o relaţie, cum spuneam, dialectică, aşteptând răspunsuri, solicitând reciprocitatea. (Ceva oarecum asemănător propunea cu ani în urmă Adrian Urmanov, care „cerşea”, ca să zic aşa, prietenia, însă într-o expresie mai elementară, lipsită ca şi total de vreo dimensiune spirituală). La Vasile Gribincea este sugerată o apropiere deopotrivă fizică şi spiritualizată, cum se întâmplă în poezia Cât ne e dată şansa, unde cvasiintimitatea comunicării întâmpină pragul minim ce desparte cele două făpturi, unificându-le în realitate, într-un spaţiu întunecat ca într-o cameră obscură de aparat fotografic, în care întunericul devine paradoxal-revelator. Lucrează aici din nou oximoronul, se schiţează un interior cu oglindă invizibilă, cu „o bibliotecă dintr-un raft în levitaţie,/ unde rămâne o carte unică lizibilă/ numai cu ochii larg închişi.” Este vorba iarăşi, ni se spune în continuare, despre o„tentaţie singulară”, de o tensiune vizând comuniunea – „ca fiinţa nouă – acum neconcepută -/ ce ar ieşi din tine: distanţa cunoscută/ s-o depăşim în apropierea mai mare ca noi înşine/ cât ne e dată/ şansa”, adică despre numitele, de către un Georges Poulet, „clipă revelatoare”, sau „moment privilegiat”. Poetul are însă grijă să menţină încordarea năzuinţei spre iluminare, după ce, abia cu câteva versuri mai sus, sugerase micşorarea distanţei, unificând discursul sub semnul aşteptării interogativ-dubitative: „Cu ochii abia deschişi ne/ aşteaptă întrebarea. Ni se opreşte-n faţă…//Şi teamă şi plăcere – aceeaşi altă viaţă.” Cumva eminescian, ochiu-nchis afară se deşteaptă înăuntru, numai că această deşteptare nu rezolvă aici… aşteptarea, ci o menţine vie, într-un soi de incertitudine care păstrează tema apropierii de celălalt în regim problematic: deschiderea ochilor în lumină, marcă a regimului diurn, rațional, al imaginarului, apare complementar pentru a sugera complexitatea stării de spirit ce asociază încă o dată sentimente contradictorii.
Remarci ca acestea pot fi făcute în legătură cu aproape toate textele din acest volum. Le unifică, precum o coloană vertebrală, numita obsesie modelatoare: comunicarea, comuniunea, mai exact, cu celălalt, cu ceilalţi, în mişcări de du-te-vino reluate în numeroase variante, ca în muzicalele „variaţiuni pe o temă dată”. Acestea apar sugerând fie intimitatea iubirii, aproximată, însă, fără urmă de senzualitate, în regimul imaginar al aerianului („respiraţia/ ta mea/ se mişcă prin / mine tine/ când ne/ aruncăm pe/ dinăuntru/ în aer”), dar punerea în pagină a acestui citat e sugestivă ea însăşi prin distanţele dintre cuvinte, pe care nu le putem marca aici; fie interferenţele multiple cu semenii din jur, mereu râvnite, insistent „programate” ca mesaj lansat spre tot şi toate, căci apare foarte frecvent şi tema aşteptării ca un câmp deschis tuturor posibilităţilor, – o „grădină de virtualităţi gândirea”, – ca în poemul intitulat chiar Aşteptarea, unde mai citim variante ca acestea: „ca sângele/ făcând/ înconjurul lumii/din / nou şi din/ nou/ în tine/ aşteptarea”; sau: o stare de generală disponibilitate („aşteaptă/ dar nu-ţi face/ aşteptări”, „cât de firească/ e pentru tine/ aşteptarea fără aşteptări”), în necontenită tensiune, sugerată şi de jocul de cuvinte („aştept/ tare”),ori iarăşi oximoronic („ca o fugă pe loc”, „dans aşezat”), înaintare clarificatoare („uneori singura cale spre claritate”), sau – definind întregul nuanţelor – „aşteptarea care nu/ e o probă/ de pasivitate” – şi încheind cu un fel de gimnastică yoghină ce vizează, conform chiar definiţiei, uniunea: „îţi elibererezi mintea/ mintea te eliberează: poţi spune/ în/ ce ordine?/ ce va fi/ va/ fi şi/ altfel”. Din nou, arhitectura textului, cu spaţii largi între cuvinte şi cu simetrii şi încrucişări ce nu pot fi reproduse nici în acest citat, are şi ea cota sa de expresivitate. Un ecou dinspre „aşteptarea activă” a suprarealiştilor, a lui Gellu Naum, este imediat audibil. Nici tăcerea (un alt motiv) nu e de întrerupt, se cuvine să rămână în indeterminare, ca pentru a asigura libertatea opţiunilor: „să nu/ ne atingem/ pentru că ne-am putea/ răni// să nu/ rupem/ tăcerea/ pentru că am putea spune/ ceva care să ne tot doară/ ceva după care nu ar mai putea exista altceva/ decât/ tăcere/ ne-/în-tre-/ ruptă”; sau, altfel spus, „şi atunci/ când întrebarea/ e/ totul/ răspunsul nu/ poate fi/ decât”, – frază rămasă în suspensia tăcerii… În vecinătate, motivul liric al liniştii are de asemenea o poziţie productivă, ca stare a echilibrului contemplativ, în opoziţie cu „zgomotul timpului”, dar şi aici se lasă loc semnificaţiilor plurale, – poate apărea „Liniştea [ce] nu ne liniştea”, lăsată, ermetică, după uşa închisă: „nu am putut pleca/ fără să încuiem uşa şi/ la ieşirea noastră/ cheia a tras în ea lacătul”. Altă dată (vezi poemul compus într-o sugestivă ţesătură textuală, În straturi), ni se oferă o suită de imagini ale dematerializării, – „zăpada ca un zgomot alb”, „ninsoare pe dinăuntru”, o „linişte în straturi albe”, vânt, „amintiri ce tac”, „geometria fulgilor sub microscop”… Trepte apar şi în textul cu referinţe la tehnica informatică – „Trepte în wordine liberă” – unde procedeul zoom, cu posibilităţi mărire sau micşorare a imaginii, e atras în sfera de idei poetice a lui V. Gribincea: „de-ai avea libertatea/ să faci ori-/când vrei/ zoom-in/zoom-out/ în tine şi în-/ spre tot/ ce ai/ trăit/ & ce are/ legătură cu/ viaţa asta”. Sau: „Fiecare moment dilatat din nou şi din nou – cum în adolescenţă/ luai un sunet de o secundă şi/ îl încetineai şi îl încetineai până avea aproape/ un minut apoi/ îi tot tansformai proprietăţile”. Tot aici, în alte secvenţe, simpla numire a unor opere plastice şi muzicale, instalaţii şi „performanţe”, (cu trimiteri, de pildă, la Autoportret cu şapte degete, al lui la Chagall, la Mâinile care desenează ale lui Max Escher, la piese muzicale de Beethoven, Debusy, Enescu, Mahler, Ravel, Stravinski ori la proiectele îndrăzeţe precum „cei 7000/ de copaci/ plantaţi după planul lui Beuys”, cu voinţa de apropiere până la identificare a artei cu viaţa, dar şi confruntarea dintre „Tangourile lui Piazzola & Tangourile lui Schnittke”, Stockhausen, Ligeti, etc.) semnalează înrudiri, contraste, echivalenţe de viziuni artistice asupra lumii, care, coroborate, trimit spre ideea de diversitate, multiplicitate, dialog între forme şi stări de spirit grăitoare pentru voinţa de comunicare fără limite a omului cu tot ce se află în jurul său, într-o relaţie ca de vase comunicante. Fără apel la imaginea plastică propriu-zisă ori la metaforă şi simbol, textul obligă cititorul la reactivarea memoriei sale culturale, de natură să construiască şi să amplifice, ea însăşi, ca o cutie de rezonanţă, instrumentarul formal necesar pentru apropierea sensibilă şi aproprierea unor universuri de sensibilitate complementare. La alte pagini, sunt introduse în text portative muzicale, cu referinţe la compozitori dintre cei mai originali, sensibili tocmai la ecuaţiile contrastante de modalităţi artistice, ca în cazul ruso-germanului Alfred Schnittke, ori la capacitatea de sugestie a golurilor şi tăcerilor din minimalismul unui John Cage… Cum se vede mai peste tot în aceste poeme, miza majoră a sugestiei nu merge, în ciuda aparenţelor, spre limpezimea conceptuală a discursului, ci pe virtualităţile acesteia de a crea şi multiplica acele spaţii de rezonanţă intelectual/afectivă, ce angajează din plin receptorul în dialogul cu textele. Un teritoriu al latenţelor se află într-un fel de competiţie cu ceea ce se poate vedea în diversele circumstanţe ale vieţii, par privilegiate adesea stările clarobscure, nelămuritul promiţător de închegări formale („intimitatea e o muzică de clarobscururi îmbrăţişate”), stările de spirit indecise, ca rezervor desponibil pentru o infinitatea de manifestări. Orice pas pe aceste terenuri instabile poate declanşa variante de „efect al fluturelui”, evocat ca atare într-un poem, câte o mişcare ce pare neînsemnată la prima vedere, dar care deplasează sensuri, deschide alte căi de acces spre Sens. Unul care se clarifică frecvent la nivel metatextual, explicitând mesajul – fapt care va trebui evitat în viitor de către autor – caracterul prea schematizat programatic al câtorva poezii intrând în conflict cu majoritatea textelor, care pariază mai degrabă pe amintita atmosferă indecisă, de penumbre, ecouri şi delicate interferenţe de planuri, cu înaintări timide pe traseele ca şi imponderabile ce ocolesc ciocnirile dramatice de obiecte, fiinţe şi stări. Într-un loc se şi declară opţiunea pentru „delicateţe”, blândeţe, tandreţe a întâlnirii cu celălalt, într-o îmbrăţişare iubitoare, şi se propune chiar o formulare cvasiaforistică a acestei stări: „delicateţea ca formă de avangardă”…
Se poate mereu observa aproape la fiecare pagină şi atenţia la jocul textului, dispus în etaje şi fragmente, plinuri şi goluri, poziţionate cu tâlc, în aşa fel încât ceea ce pare afirmat sau negat poate trece imediat în contrarul său. O mică poezie se cheamă, tot jucăuş (t)extasis (şi nu texistenţă ca la textualiştii pur-sânge), şi se face astfel diferenţa între închiderea cam sterilă a acestora şi aspiraţia ieşirii, a înălţării spre înţelesuri mai înalte – pe urme cumva barbiene, căci şi poetul Jocului secund situa deasupra geometriei, extaza…Apare, de altfel, şi acesta într-un motto semnificativ: „Munţii-n Spirit, lucruri într-un pod albastru”. Se vorbeşte, de exemplu, despre o „sublimă subliminală cale”, sintagma „poate fi altfel” apare şi scrisă invers, un „timp de cataharsis” tragic este şi timp de catharis (curăţie), fuziunea poate fi şi fisiune (într-un titlu), „în faţa omenirii [stă] menirea”, sau: „am înţeles: va dura/ va durea”, iar altundeva roua poate fi citită şi ca ruah (spirit, în ebraică) etc. La acest nivel, poetul nostru este şi un foarte îndemânatic şi inventiv „operator al limbajului”, cum îl caracterizează şi confratele Galaicu-Păun în prezentarea de pe coprta IV, şi e de spus că maestru său de ceremonii (textuale) este, evident, acest poet care vorbea, jucându-se expresiv despre un „sanG d’encre”, sânge de cerneală…
În ansamblul său, cartea lui Vasile Gribincea propune un traseu complex, către o „cale de acces”, despre care un vers se întreabă dacă „poate avea sfârşit”. Despre diferenţă se spune undeva că „nu e confortabilă”, drumul e o căutare perpetuă a prezenţei – „nu cred în absenţă, ci doar în intensităţi ale prezenţei”; mişcare de înaintare, exprimată, cumva în ecou din Elegia a treia a lui Nichita Stănescu – „până unde se poate ajunge” cu privirea căutătoare, „în toate direcţiile simultan”. Se înaintează uneori mai greu pe acest drum care obligă, cum semnalam la început, pornind chiar de la titlul cărţii, la o permanentă mişcare „alternativă”, de du-te-vino între texte de la pagini diferite (altminteri sugestivă pentru definirea „coerenţei”, fie şi labirintice), complicate uneori cu note de subsol complementare. Cât despre mişcarea conceptelor în acest spaţiu unde concretele sunt în majoritate eterice şi imponderabile, ele sunt relativ echilibrate ca pondere prin caligrafierea aforistică a ideii.
Coerenţa labirintică a lui Vasile Gribincea este fără îndoială o carte valoroasă, poate cel mai semnificativ şi mai matur debut din anul liric 2023. Un semn bun de revenire la poezia de substanţă, după prea multa înregistare epidermică a „realităţii imediate” de către o parte din scrisul tânăr numit încă „douămiist”.
Vasile Gribincea, Coerenţa labirintică. Volum alternativ/continuu,
Editura Cartier, Chişinău, 2023