În anii ‘90 se făcea mult haz despre încercările de a scrie proză ale criticilor literari. În redacția Cuvântul romanele scrise de Alexandru George, Alexandru Piru sau Marin Mincu erau comentate cu ironie, chiar dacă, cel puțin Alexandru George, pe care Radu G. Țeposu îl poreclise cu tandrețe, „Cănuță om sucit” se arăta lezat de fiecare dată când era numit „eseist” sau „critic”, domnia sa pretinzând că este în primul rând prozator. E drept, și reciproca era valabilă: dacă într-un articol era numit „prozator”, nemulțumirea sa era la fel de mare, el pretinzând cu oarecare vehemență că este, de fapt, „eseist”. De aici, porecla invocată, despre care toți căzuserăm de acord că îi vine mănușă. În ce mă privește, am citit întotdeauna cu multă atenție romanele lui Alexandru George și am scris cu simpatie despre ele. Nu doar pentru prețuirea pe care o aveam față de autorul lor.
Romanul lui Bogdan Crețu, Mai puțin decât dragostea este, teoretic vorbind, debutul în roman al unui important critic literar de după căderea comunismului. Spun, teoretic, pentru că mie mi s-a părut că și cartea sa despre Nichita Stănescu, Nichita Stănescu. Poetul ca și soldatul este, de fapt o carte de proză, chiar dacă a apărut într-o colecție de biografii romanțate. Era și acolo multă ficțiune, chiar dacă materia, faptele propriu-zise, erau rodul direct și verificabil al muncii criticului în bibliotecă, al studierii unor interviuri, cărți de memorii, confesiuni făcute cu diverse prilejuri, articole de ziar etc. Nichita. Poetul ca și soldatul este ceea ce se nunește „un roman non fictiv” pe linia deschisă de Truman Capote, o carte care stârnește cititorului trăiri romanești descriind fapte riguros exacte strânse cu acribie de autorul de formație critic literar
Cu noul roman, Bogdan Crețu se aruncă în apele ficțiunii totale, iar rezultatul este o carte masivă, de 450 de pagini, mult mai densă și surprinzătoare decât o sugerează fotografia de pe copertă (cu un alergător prin ploaie, care ar putea fi chiar autorul, în lumina pasiunii sale mărturisite recent pentru cursele de maraton). Mai puțin decât dragostea este un puzzle literar al împletirii unor destine, care, prin poveștile lor de viață, au rolul de a trece în revistă mutațiile petrecute în societatea românească din deceniul care a premers căderii lui Ceaușescu, până astăzi. Dacă este ceva de reproșat scrisului lui Bogdan Crețu, aceasta este perfecțiunea acestui puzzle. Îmbinarea pieselor este fără cusur, autorul nu oferă nicio libertate hazardului, toate combinațiile par gândite cu un exces de precizie, fapt ce conferă evoluției personajelor o mare doză de predictibilitate și un vag sentiment de déjà lu. Pe scurt, tatăl protagonistului, Vlad (principalul narator al cărții), fost deținut politic, a beneficiat în închisoare de bunăvoința unui torționar „omenos”, fapt ce l-a făcut să suporte regimul penitenciar foarte dur și să supraviețuiască experienței traumatizante. Ulterior, Vlad se îndrăgostește de Sara, fiica torționarului Iacoban, a cărei mamă, Magda fusese o iubită de tinerețe a tatălui său. Povestea se completează prin confesiunile pe care Vlad și Maria (o fată crescută într-o sărăcie la limita suportabilității, al cărei tată a murit după ce ajunsese să bea spirt medicinal) și le fac reciproc. Din ele rezultă că și ea e legată de familia Iacoban (ofițerul pus să-l tortureze pe tatăl lui Vlad), fiind un fel de fată în casă adusă să îi țină companie Magdei după dispariția Sarei. Sara nu a dat, vreme de două decenii, niciun semn de viață pentru Vlad sau pentru părinții săi și nimeni nu mai știa dacă e vie sau nu. Reapare, deus ex machina, împreună cu Diana, fiica ei și a lui Vlad, la sfârșitul romanului, are șansa de a-l găsi liber, fără obligații, și se deschid premisele unui sfârșit melodramatic, dar prea puțin verosimil după sarabanda de coincidențe, în care dragostea învinge toate obstacolele.
Tot acest sistem de potriveli ale destinului este un bun prilej pentru Bogdan Crețu de a trece în revistă unele momente care au marcat nesfârșita noastră tranziție spre nicăieri. Familiile lui Vlad și a Mariei provin dintr-un mediu foarte sărac în contrast cu cea a Sarei, căreia cariera de torționar a domnului Iacoban i-a oferit un statut de nouveau riche, cu grobianismul, prostul gust și lipsa de maniere specifice. Plimbându-și personajele prin aceste medii, autorul trece de la neorealismul sistemului penitenciar la sărăcia extremă și sarcasmul satirei sociale specific vremurilor noastre. Tablourile succesive ale epocilor parcurse de societatea românească sunt punctul forte al cărții și ele se citesc cu real interes. Vorbind despre relația dintre torționar și victimă, Bogdan Crețu aduce în minte o întreagă literatură de la Alexandr Soljenițîn la Augustin Buzura. Contrazicându-l pe prietenul său Nicolae Breban, scriitorul problematizează în permanență, nu descrie, fie direct, fie prin personajele sale. La un moment dat, Maria îi spune lui Vlad: „Tu, Vlad, în anii ‘80 trăiai sărăcia tuturor. Colegii tăi erau ca tine. Vă îmbrăcați la fel, citeați aceleași cărți, mâncați ce apucați, locuiați în același tip de apartamente. Știu din poveștile celor care aveau bunici la oraș: toți aveau aceleași mobile în case, aceleași perdele, până și aceleași milieuri croșetate din macrameu. Aceleași bibelouri, probabil cu pescari chinezi sau cu balerine, și aceleași carpete pe pereți. Plus nelipsitul pește de sticlă pe televizorul alb-negu. Și a fost mult mai simplu pentru voi. Știi de ce? Pentru că sărăcia aia era norma. Nu vă umilea. Noi, după revoluție, am cunoscut grade diferite ale sărăciei.” (pp. 76-77)
Maria trăiește destinul de telenovelă al fetei frumoase și sărace, care face carieră într-o societate a tuturor compromisurilor morale și a corupției, cum a fost cea a României din anii tranziției. Lumea s-a scindat între sărăcia extremă și bogația fără margini, obținută peste noapte, a celor din ce în ce mai puțin instruiți și încorsetați de legi, pentru care abuzul și egoismul deveniseră norme. Ajunsă studentă, Maria nu are cum să evite o versiune romanescă a cazului Bulai-Pieleanu despre care s-a vorbit mult în presa românească din ultimul an. Situația fictivă, descrisă de Bogdan Crețu în roman, înainte ca scandaloasele revelații despre cei doi profesori să fi explodat în presă, dovedește faptul că cel puțin în mediul universitar asemenea cazuri nu reprezentau chiar o raritate. Reacțiile celor din sistem la acțiunile prădătorului sexual sunt identice cu cele din viața reală. Or, repet, romanul lui Bogdan Crețu a apărut înainte de izbucnirea cazului Bulai-Pieleanu în mass media: „Să nu crezi că nu am încercat să apăr mai multe fete. Am încercat. Am ridicat problema în consiliul facultății. Mereu s-a spus că e o jignire, că pătăm reputația unui savant, a unui om important. N-am avut niciodată nimic concret. Toate studentele au refuzat să poarte microfoane. Plus că poliția a dat mereu înapoi când a aflat că ar fi vorba despre el. Îți dai seama, judecător la Curtea Constituțională. Cu spate politic. Înțelegi?” (p. 374).
Foarte interesant este momentul revederii dintre Vlad și Sara. Prozatorul schimbă unghiul narativ și prezintă evenimentul din perspectiva ambelor părți, cu emoțiile, așteptările și temerile fiecăreia dintre ele. Sunt printre cele mai frumoase pagini ale romanului.
Oarecum suprinzător, date fiind circumstanțele în care și-au consumat cea mai mare parte a vieții, personajele lui Bogdan Crețu își împlinesc până la urmă destinele. Au terminat facultăți prestigioase, au făcut cariere, au o situație materială convenabilă. Trecutul, cu toate privațiunile și încercările lui, a rămas în amintire, iar ele trăiesc agrementele zilei într-o viață normală, la standardele timpului actual: au mașini, libertatea de a călători prin lume, au scăpat definitiv de spectrul foamei, au motive să râdă și să-și planifice viitorul.
Mai puțin decât dragostea este un roman interesant, care se citește cu pasiune, este un bun remember al lumii prin care am trecut, dar e puțin apăsător prin trecutul încețoșat al personajelor și un oarecare aer de telenovelă. Este prea multă dramă, ceea ce face ca în final, succesul social al personajelor care sunt cumva egale cu ele însele, nu sunt tarate de compromisuri majore, pare puțin neverosimil. Este un roman despre putere și vulnerabilitate socială, sărăcie și bogăție, respect de sine și compromis, principii și adaptabilitate, despre lumea de ieri și lumea de azi. Un mănunchi de teme de mare interes în problematica atât de contorsionată a lumii contemporane. L-am citit, de la un capăt la celălalt, cu real interes. Dar, recunosc sincer, mie, personal, mi-a plăcut mai mult Nichita Stănescu. Poetul ca și soldatul, carte pe care am citit-o ca pe o carte de proză pură.
Cu certitudine, însă, Bogdan Crețu are certe calități de prozator.
Bogdan Crețu, Mai puțin decât dragostea, Editura Polirom, Iași, 2023